Cele două minute de ură după atacul din Londra

1984 - 2 minute de ură
Sadiq Khan a oficiat cele două minute de ură denunțând atacul ca pe ”un act de lașitate împotriva londonezilor inocenți”. Londonezii sunt chemați să participe la ritualul urei față de ură și să incanteze după politicieni și pundiți ”nu ne vom lăsa învinși de frică”.

Cele două minute de ură sunt ritualul public de spălare la creier în 1984. Emmanuel Goldstein, inamicul statului, inventat de partidul interior, apare pe ecran adresându-se publicului care îl întâmpină cu furie frenetică. Pe măsură ce discursul lui progresează acoperit de strigăte, chipul lui Goldstein se transformă într-o oaie (”lașitatea” menționată de Khan) și se suprapune cu imaginea soldaților inamici trăgând spre sală (teroare în montaj media). În final, chipul salvator al lui Big Brother apare pe ecran. Încă o dată, George Orwell nu ne dezamăgește ca profet. Sadiq Khan ne asigură că ”londonezii nu au de ce să se teamă” (pentru că ”Big Brother is watching you”).

Scrie Orwell în 1984:

Și totuși, furia pe care o simțeai era o emoție abstractă, nedirecționată, care putea fi schimbată de la un obiect la altul, ca flacăra unei lămpi de benzină.

Ritualul a devenit la fel de banal ca terorismul islamic. După atacul de la Palatul Westminster, David Cameron a declarat:

Khalid Masood a fost un criminal fără inimă (callous). Punct.

Neil Basu, comisar adjunct al poliției metropolitane și coordonator național al departamentului de antiterorism a declarat că ”motivile lui Khalid Masood nu pot fi înțelese”.

Trebuie să acceptăm cu toții că există o posibilitate să nu înțelegem niciodată de ce a făcut el acest lucru. Această înțelegere a murit probabil împreună cu el.

Politicieni și pundiți ne spun că terorismul islamic este ceva abstract și misterios care trebuie exorcizat prin incantații verbale mai degrabă decât explicat teologic/ideologic. Ritualul urii ca ”emoție abstractă, nedirecționată” și substituirea luptei de idei cu vorbe de newspeak ca ”axa răului”, ”războiul împotriva terorii”, ”extremist”, ”insurecționist”, ”rebel”, ”ură”, ”iubire”, ”vindecare”, face imposibilă angajarea ideologică a adversarului. Lozinca sterilă COEXIST maschează interzicerea criticii religiei, ca atare a oricărei critici.

Avantajul pentru politician este că această ură abstractă poate fi ”schimbată de la un obiect la altul, ca flacăra unei lămpi de benzină”, de la un dictator incomod în Orientul Mijlociu la rivalul politic/cultural de acasă.

Așa cum am spus, Orwell nu dezamăgește ca profet. Propaganda secolului XX a constat în ideologizarea binelui și răului. Dușmanul ideologic devenea răul absolut. Orice încercare de dialog apărea ca un compromis moral. Reagan a fost ultimul exponent al acestui tip de ideologie înainte de a schimba macazul spre binele comun și frustrarea conservatorilor. Secolul XXI a inversat paradigma. Răul este desideologizat. Acum orice încercare de a asocia răul cu o anumită teologie sau cultură devine crimă împotriva omenirii. Răul trebuie asociat cu puteri misterioase asemenea diavolului și demonilor care îl posedă în mod inexplicabil pe teroristul islamic și împotriva cărora toate religiile și regimurile politice din afara ”axei răului” luptă împreună.

Cu tot respectul pentru domnul Neil Basu, dar putem înțelege motivele lui Khalid, măcar pentru faptul că avem destui ca el în ograda proprie. Uitați-vă doar la fotografia ficei lui. Omul a vrut să poruncească casei lui, la fel ca Avraam/Ibrahim, să urmeze căile domnului, dar l-a împiedicat democrația liberală (Westminster este mama parlamentelor). Îmi amintesc eu greșit, sau creștini pravoslavnici și neoprotestanți s-au unit nu de mult pentru o cauză asemănătoare? Procentul de creștini care resping democrația seculară este probabil egal cu cel al musulmanilor care vor să trăiască sub Șaria. Difernța este că creștinismul a fost domesticit de rațiune și că secularismul i-a smuls dinții politici. Niște dinți care cresc iarăși ca părul lui Samson.

În mod ironic, desideologizarea conflictului și reducerea lui la emoții primare coboară Apusul la nivelul terorii islamice. Este posibil ca un istoric să se întrebe într-o zi ca poetul ”ce-a dorit acel Apus?”. La fel ca concluzia lui Neil Basu în cazul lui Khamid, răspunsul va fi că motivele Apusului nu pot fi înțelese și va spune:

Această înțelegere a murit probabil împreună cu el.