Revolta Fiului Risipitor şi pocăinţa ca rezultat al compulsiei la repetiţie

Una dintre cele mai răsunătoare pilde pe care creştinismul îşi fundamentează teologia pocăinţei autentice este Pilda Fiului Risipitor. Fie că te identifici cu afurisitul de fiu mic, fie că te identifici cu fiul cel mare a cărui notă definitorie este auto-victimizarea, scenariul final va pune în lumină trăsăturile părintelui: fiul reintră în graţiile tatălui cel milostiv, iertător, transparent bucuros atunci când integritatea familială intră pe făgaşuri normale. Figura tatălui ca despot oriental este spulberată de figura tatălui modern ce mânuieşte şi gestionează cu fineţe cunoştinţe de psihologie a adolescentului – căutător rebel al afirmării de sine. Figura fiului cel mic, aparent distorsionată de revolta şi plecarea de-acasă, este una foarte avantajoasă pentru cei ce caută pocăinţă acolo unde poate ea nici nu se găseşte de fapt. O figură a unui copil ce subminează autoritatea tatălui, îşi revendică partea de moştenire, ajunge să trăiască pe cont propriu, eşuează în toate planurile sale, se întoarce în casa părintească plin de vină (pentru actele nesăbuite săvârşite) şi plin de recunoştinţă pentru tatăl care nu doar că nu-l acuză pentru furtuna sa emoţională a cărei finalitate a constituit-o ograda porcilor, ba chiar pregăteşte un ospăţ în cinstea fiului „pierdut” şi „reîntors”. Figura fiului cel mare, umbrită de conflictul între ceilalţi doi protagonişti şi intenţionat pusă deoparte de interpreţi iscusiţi care cred că şi ei, asemenea fiului cel mare, au slujit tatălui toată viaţa tatălui fără ca acesta să dea vreun semn că i-ar păsa de fidelitatea lor, este şi ea redusă, în final, la relaţia cu figura parentală. Aşadar, povestea culminează cu un happy-end (deşi ştim prea bine că finalul pildei este deschis), aşa cum orice experienţă a pocăinţei se cuvine a culmina.

Propun în continuare un punct de vedere al unei interpretări axate pe fiul cel mic (mai puţin pe tată) din perspectiva dinamicii legăturilor intrafamiliale şi a conţinutului (moştenirii) psihic (e) transmis dinspre figura parentală înspre copil. Conform interpretării unanim acceptate, revolta fiului cel mic şi dorinţa de a pleca de acasă este un semn al rebeliunii, neascultării şi îngâmfării omului care părăseşte „staulul” şi orbecăie în bezna lumii fără-de-dumnezeu, semn ce ar merita aspru sancţionat. Viziune foarte confortabilă pentru noi. Însă, dorinţa fiului de a pleca de acasă şi de a deveni autonom poate reprezenta, şi probabil chiar reprezintă, semnul maturizării tânărului adult. Maturizare deloc uşor de dobândit în contextul în care „tatăl” şi „fratele cel mare” asigură toate cele necesare traiului în interiorul „staulului”. Mai mult, mă încumet să afirm că plecarea de acasă a fiului nu este doar un pas către maturizare, ci este un semn al sănătăţii mintale, al dezvoltării psihice şi al încercării dobândirii propriei identităţi. Plecarea fiului de acasă şi aşa-zisa revoltă pot însemna, deasemenea, încercarea de a depăşi un scenariu psihic inconştient, repetitiv şi vicios. Pentru a înţelege mai bine cele afirmate, voi apela la un concept teoretic psihanalitic introdus de Freud şi dezvoltat de precursorii lui, concept ce clarifică o realitate psihică extrem de importantă.

Inconştientul omului se supune unei singure legi, lege definită de ceea ce se numeşte compulsie la repetiţie. Compulsia la repetiţie desemnează, conform definiţiei date de Vocabularul psihanalizei (Jean Laplanche, J.B. Pontalis), un proces incoercibil şi de origine inconştientă, prin care subiectul se plasează activ în situaţii neplăcute, repetând astfel experienţe vechi, fără a-şi aminti de prototipul lor; dimpotrivă, subiectul are impresia foarte puternică că este vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate. Aşadar, întreaga noastră activitate psihică este subsumată acestei tendinţe de a repeta. Desigur, e dificil de văzut limpede repetiţie acolo unde, aparent, ea nu există. Situaţiile în care se găseşte un om în diferite etape ale vieţii par destul de diferite, nu-i aşa? La o analiză mai atentă însă, această repetiţie inevitabilă poate fi depistată în multiplele ei deformări cu rol de a o deghiza şi, deci, de a o perpetua. Definiţia mai spune că aceste repetiţii duc către suferinţă (situaţii neplăcute). E important de semnalat în acest punct că ceea ce e neplăcut pentru viaţa conştientă (de pildă un simptom), poate fi plăcut pentru viaţa inconştientă a cărei dinamică este dată de tendinţa de a repeta, niciodată de a creşte şi a se dezvolta. Pe acest paradox greu de înţeles dat de cuplul plăcere-neplăcere se structurează întregul mecanism de funcţionare psihic şi comportamentele umane.

Revenind la fiul cel mic, putem afirma acum că decizia de a pleca e modul său de a transmite că vrea să rupă lanţul unei repetiţii compulsive ce a fost transmis din generaţie în generaţie. Foarte sanogenă decizia conştientă, însă problemele abia de-acum încep. Odată ajuns în lumea largă, înarmat cu entuziasm juvenil şi cu o moştenire bănoasă deloc de lepădat, fiului îi este imposibil să se adapteze acestei lumi noi şi total necunoscute lui. Risipirea averii nu înseamnă neapărat pedeapsa consecinţă a răzvrătirii faţă de tată, risipirea traduce mai degrabă un comportament ale cărui origini se găsesc încă din viaţa trăită în căminul părintesc. Traduce o imposibilitate de adaptare la o existenţă deloc familiară pentru care nu era pregătit. Reîntoarcerea fiului traduce o eşuare a dezvoltării sale, un pas înapoi, o regresie, nu un pas înainte către progres.

Oare nu tot aşa se întâmplă cu membrii născuţi în Biserică care hotărăsc, într-o bună zi, să treacă hotarele unui spaţiu destul de confortabil în care nu există nici îndoieli, nici hăituieli metafizice şi în care  o vinovăţie destul de conştiincios declarată e echivalentă cu mântuirea veşnică? Oare nu tot aşa, acei membri care părăsesc comunitatea-mamă şi ajung în lumea largă devin nişte inadaptaţi a căror imaturitatea cultivată le provoacă grave leziuni? Oare nu asemenea fiului celui mic, în urma unei experienţe eşuate de maturizare devenită una traumatică, unii se întorc în sânul bisericii purtând o vină ce nici măcar ospăţul dat în cinstea lor nu-i mai poate face să se simtă fii cu adevărat? Oare nu acest act de reîntoarcere spăşită (regresie la un grad de dezvoltare anterior, cum spune psihanaliza) este definit drept pocăinţă autentică? Adevărul este că acest proces nu este nimic altceva decât tendinţa inconştientului de a repeta şi de a se opune dezvoltării; nu este altceva decât compulsie la repetiţie. Deşi, aşa cum bine spunea definiţia, subiectul are impresia foarte puternică că este vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate.

Ce l-a făcut pe fiu să eşueze în încercarea lui de adaptare la lumea exterioară? Tocmai… moştenirea cerută şi lipsa conştientizării că o moştenire familială (psihică) nu se risipeşte atât de uşor pe cât se crede.

Cât despre gestul tatălui de a-i oferi fiului reîntors haina sa şi inelul său, ce tată nu s-ar bucura să ştie că perpetuarea familială, în toate formele ei, este conservată? În fond, aşa cum îmi semnala cineva, şi comuniştii ofereau simpatii demne doar de carnetul de partid celor ce  nu se aflau neapărat în „staul” dar puteau contribui la propăşirea comunismului (vezi cazul lui Mihail Sadoveanu) – bine-cunoscuţii „tovarăşi de drum”.

Anunțuri

20 Responses to Revolta Fiului Risipitor şi pocăinţa ca rezultat al compulsiei la repetiţie

  1. maxx31 says:

    Referitor la membrii nascuti in Biserica cred ca doar 50% se intorc si cei care nu se intorc mai bine fac. Cred ca lumea ar fi mai buna fara toate religile planetei si mai responsabila.

  2. Revenind la fiul cel mic, putem afirma acum că decizia de a pleca e modul său de a transmite că vrea să rupă lanţul unei repetiţii compulsive ce a fost transmis din generaţie în generaţie. Foarte sanogenă decizia conştientă, însă problemele abia de-acum încep. Odată ajuns în lumea largă, înarmat cu entuziasm juvenil şi cu o moştenire bănoasă deloc de lepădat, fiului îi este imposibil să se adapteze acestei lumi noi şi total necunoscute lui. Risipirea averii nu înseamnă neapărat pedeapsa consecinţă a răzvrătirii faţă de tată, risipirea traduce mai degrabă un comportament ale cărui origini se găsesc încă din viaţa trăită în căminul părintesc. Traduce o imposibilitate de adaptare la o existenţă deloc familiară pentru care nu era pregătit. Reîntoarcerea fiului traduce o eşuare a dezvoltării sale, un pas înapoi, o regresie, nu un pas înainte către progres.

    Fara comentarii.

  3. wanderfool says:

    Fiul cel mic aduce cu sine ceva din lumea prin care a hoinarit. Experienta l-a marcat si schimbat in acelasi timp. Esecul integrarii in lumea de afara, l-a facut poate sa se inteleaga mai bine pe sine in contextul autoreferential in care a crescut. Prin forta imprejurarilor, el ajunge sa experimenteze conditia de outsider atat in largul lumii cat si in casa in care a copilarit. In ambele situatii insa, tatal ii vine in intampinare fara a-l admonesta ”parinteste”. Poate ca iubirea autentica se traduce cel mai bine prin ”a fi primit” care e cu totul altceva decat ”a fi acceptat”.

  4. maxx31 says:

    Deviez putin de la subiect si recomand o carte celor cu apetit pentru citit: INITIERE IN ORIENTUL ANTIC, De la Sumer la Biblie ( coordonator Jean Bottero).

  5. ”compulsie la repetiţie” m-a pus pe gânduri.

    ”subiectul se plasează activ în situaţii neplăcute, repetând astfel experienţe vechi, fără a-şi aminti de prototipul lor; dimpotrivă, subiectul are impresia foarte puternică că este vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate.”

    Damn, Alexa!

    Îmi poți da o referință la asta? aș vrea să mai răsfoiesc ideea.

    Mulțumesc și felicitări.

  6. Ianis says:

    Alexa, you are so mean. Ai distrus bunatate de parabola. 🙂

    Pocainta transformata in esec al maturizarii iar biserica – locul de colectare al esuatilor, interesanta perspectiva.
    Ce sa mai zic de imaginea (malefica) a tatalui?

    Daca fiul cel mic a scapat printre degete oportunitatea de dezvoltare si maturizare, ce sanse ar fi avut fiul cel mare?

  7. Alexa says:

    @Edi
    🙂

    @Remus
    Poti citi mai multe despre ‘compulsia la repetitie’ in articolul ‘Dincolo de principiul placerii’ al lui Freud. Acolo dezvolta el conceptul, concept pe care psihanaliza l-a dezvoltat dintotdeauna, mai ales ca-i cam notiunea de baza pe care se fundamenteaza teoria psihanalitica. Cred ca articolul se gaseste destul de usor pe net in engleza, daca in romana nu.

    @Ianis
    Pai bunatate de parabola nu poate fi distrusa, poate fi doar imbogatita cu si prin sensuri, nu? Tocmai in asta consta bunatatea ei 🙂

    Cat despre fiul cel mare, el nici macar n-a incercat o maturizare.

  8. Remus si Romulus,

    Observatia cu privire la asemanarea intre anumite forme de religie si nevroza obsesiv-compulsiva este de natura clinica, dar noi, muritorii de rand, o putem confirma din experienta de biserica. Cum itit explici altfel agresivitatea cu care cineva care nu are nici un interes spiritual o manifesta in apararea unor clisee si ritualuri pe care nu le intelege dar le repeta la nesfarsit. Vezi de ex. geneza sau sanctuarul. Interesant este faptul ca tocmai in America, unde emigrantul roman isi consuma existenta in cautari materialiste, indarjirea in apararea unor astfel de clisee este mai turbata. Omul isi apara zona care nu se schimba ca reactie la o existenta fluida.

    Alexa,

    „Daca Dumnezeu nu exista nimic nu este permis.” Asta apare clar in cealalta repetitie compulsiva, scuturarea pomului urmata de esecul in competitia de cocina si reluarea procesului de la capat. Fiul risipitor plonjeaza din lumea inghetata in stereotipuri patriarhale a bisericii in tirania hedonista a lucrurilor. Problema postmodernismului este absenta lui Big Other (asta e Zizek) care sa aseze prietenii, femeile usoare, porcii si roscovele intr-o ierarhie a valorilor. Cocina este realitatea lipsita de interfata simbolica – imparatul fara haine. Este un adevar psihologic in platitudinea de amvon ca problema fiului risipitor este incercarea de a se bucura in absenta tatalui. Fara sa subscriu la partea sentimental-religioasa, ceea ce lipseste fiului risipitor este Numele Tatalui. In absenta lui devine robul stapanului care-i porunceste sa pasca porcii.

    Deci, ca raspuns la sugestia lui Wonderfool, este posibil ca fiul nu este „primit” sau „acceptat” de tata, ci isi reinventeaza tatal in mintea lui, dupa care se poate bucura de dans si muzica.

    Ceea ce vreau sa spun este ca, subscriind la adevarul interpretarii lui Alexa (in sensul adevarului ca ghid in analiza de sine, pentru cei care sunt gata sa vada aici o erezie teologica) asi idraznii sa adaug ca sansa fratelui mai mic este sa transforme biserica intr-un instrument de contestare a hiper-relativismului cocinii de porci.

    Din punct de vedere practic, ceea ce lipseste tanarului risipitor este ceea ce nu a putut invata in mediu patriarhal-autoritarian al bisericii – si nu va invata in lumea postmoderna: o ierarhie a sensurilor. Rezultatul este robia la porci si foamea existentiala. Ceea ce lipseste bisericii este instruirea tinerilor in istoria ideilor, gandire critica, psihologie, o viziune stiintifica a realitatii. „Tata am pacatuit impotriva ta si impotriva lui Freud”.

  9. Alexa says:

    Edi,

    Big Other inca este prezent, in ideologie (tot Zizek), iar ideologia contemporana se bazeaza pe imperativul „Bucura-te!” (Enjoy!), imperativ care produce chiar mai multa anxietate, impotenta (sexuala) si depresie decat pe vremea lui Freud cand exista frustrare. Si acest „Bucura-te!” in exces, despre care vorbeste Zizek si pe care adesea il pune in dreptul corectitudinii politice si al sloganelor capitaliste, intruchipeaza ceea ce se cheama Supraeul tiranic. Sub aparenta libertatii de alegere – libertate de care credea ca dispune si fiul cel mic – omul se afla, de fapt, sclav al sistemului (uite aici niste referinte legate de paradoxul alegerii: http://www.cafegradiva.ro/2012/08/paradoxul-alegerii-implicatii.html), dar lucrul asta ni l-a tot predicat toata Scoala cea vestita de la Frankfurt.

    Cu Numele Tatalui ai mare dreptate. Numele Tatalui semnifica legea morala, cea pe care Pavel s-a tot ‘chinuit’ s-o implementeze-n crestinism. Nu stim nici astazi daca a reusit. As tinde sa spun ca nu.
    O fiinta umana care a forclus (Lacan) Numele Tatalui este o persoana psihotica. Si aici ajungem la schizofrenizarea societatii disecata de Baudrillard etc. etc., gandirea critica nu se pupa cu nimic din ce-i bisericesc. Dixit.

  10. Alexa says:

    Edi, ascultand acum Gandul studiului, o precizare: nu-s psihiatru 🙂

  11. Alexa,

    ”Oare nu acest act de reîntoarcere spăşită (regresie la un grad de dezvoltare anterior, cum spune psihanaliza) este definit drept pocăinţă autentică?”

    Scos din contextul la care te referi, si anume la toata traista de legume imbracate in oi; caci lupi, din pacate, nu mai exista: du-ne Doamne in ispita si ne mantuieste de legume!
    Adunate cuvintele, acum, la modul de a constientiza ca o ”reintoarcere ispasita” trebuie sa fie un nou start la modul constiintei universale (dumnezeul lui Spinoza) si individuale (supraomul, sic!), e cu totul altceva, dar nicidecum o cainta continua opusa dezvoltarii.

    Sa cantam o cantare dupa Kierkegaard: ”spânzura-te, te vei căi, nu te spânzura, te vei căi de asemenea, spânzură-te sau nu, te vei căi în ambele cazuri, sau te spânzuri, sau nu te spânzuri, te vei căi in ambele cazuri.
    Aceasta, domnii mei, e miezul oricărei înțelepciuni a vieții.”
    Asadar, ”un proces al dezvoltarii” prin cainta continua; un purgatoriu infinit al caintei spre absolut; prin compasiune fata de sine. Se spune ca evreii, sareau peste cauzele intermediare pentru a ajunge la Dumnezeu. Sareau peste hăul lui Nietzsche si s-a nascut crestinul, din compasiune. Dar sa revin,

    ”Adevărul este că acest proces nu este nimic altceva decât tendinţa inconştientului de a repeta şi de a se opune dezvoltării.”

    Poate fiul cel mare era poet noaptea in timp ce servea la gradina tatalui, ziua: un soi de Kafka impacat cu tatal pe jumatate; o nefericire ca stare poetica prin excelenta, dezvoltat (sau maturizat, sic!), caci daca se atinge suferinta si nefericirea ca stare de glorie, ce dezvoltare mai lipseste? Asadar, inteleptul traieste langa ferestrele deschise chiar daca intra pe usa; altfel intra lumina pe fereastra, soarele, cine stie, luna, se prea poate sa ascunda multe chiar si in gradina Hesperidelor.
    In timp ce fiul cel mic, nimic inspaimantator, un soi de turist prin gradina lui Epicur. Sunt sigur ca va pleca inca o data mai tarziu, cu inelul pe deget si cu cateva hesperide, daca nu-si va construi ca si Solomon, templul desertaciunii… tot din compasiune.

  12. beniamin51 says:

    Ianis

    Chiar ca mi-a fost dor de comentarile tale.
    Alexa are dreptate cand afirma ca ideologia contemporana se bazeaza pe imperativul –bucura-te–,si tocmai aceasta ideologie cand este acceptata si incerci sa o implementezi ,te face sclavul propriilor tale placeri.
    Stii zicala ce zice ca omul nu are nevoie de foarte MULTE lucruri ca sa fie fericit ,ci intotdeauna se straduieste sa aiba DOAR UN PIC MAI MULT decat are ,iar aceasta i-l face sclav si nefericit.

    Ma mira faptul ca atit tu cat si Alexa sau chiar si Edi ,incercati sa explicati structura gandirii „fiului risipitor” prin mentalitatea individualista a omului ce nu traieste intr-o societate agrara ,patriarhala ci traieste in secolul xxi.

    Individualismul feroce a sec xxi are in el simburele auto-distrugerii si nimeni nu poate construi o societate stabila bazata pe mentalitatea ca nu ai nevoie de semenul de linga tine .

    Daca tu crezi ca poti fi fericit prin a cauta doar folosul tau , ignorind nevoia aproapelui tau ,nevoia de comunitate sociala sau religioasa ,,Isus te avertizeaza ca :este mai multa binecuvintare sa daruiesti decit sa te tot astepti sa primesti pentru ati satisface poftele nesabuite ce clocotesc intr-o inima ce este sediul tuturor faradelegilor .
    Intr-o zi poate ca vei ajunge sa intelegi ca filozofia de viata motivata de impulsul ce vine de la Isus este superioara oricarei filozofii INDIVIDUALISTE ,egoista si hedonista.
    Dependenta de Dumnezeul care te-a creat nu este sclavie ,ci te ajuta sa traiesti viata la parametri pentru care ai fost creat.
    Despartit de Dumnezeu te amagesti cu o libertate ce te face sclav si fara speranta reala de a fi vreodata liber cu adevarat..

  13. Alexa,

    Psiholog – whatever

  14. samson says:

    fratele 2 in 1

    ”compulsie la repetiţie” m-a pus pe gânduri.

    Îmi poți da o referință la asta? aș vrea să mai răsfoiesc ideea.

    se uită domnu isus cu sfinții îngerii și cu lumile necăzute iubite frate? oare nu mai ie dumnezeu in izraiel de trimiți dta să-ntrebe pe dl baal-zebub, tocmai la dl dreaqu in praznic?
    fiincă dakă te-ai fi rugat dta mai-nainte n-ai mai fi avut dta nevoie de nicio adeverință (sau mă rog diagnostic, în jargonu de specialitate) de la donșoara alexa, și-ai fi realizat dta instant că dta iești ezemplificarea propie și personală de la ce zice donșoara p-aicea, c-alfel de ce-ai fi simțit dta impulsu (de la domnu isus, vorba lu domnu pastoru – sau compulsia, vorba lu dșoara alexa) să te tot răsfoiești (repeți) dta cu ideia aia, ă? dta la o cercetare mai amănunțită sigur mesteci și ciungă, așa ie? ehe iubite frate, ie câte unii care tot așa citește în fiecare an biblia la rănd câte trei pagini pe zi, și ie alții care și iei se roaga tot de câte două ori pe zi în fiecare zi toată viața lu dumnealor, dimineața să le dea dl dumnezeu putere să n mai păcătuieasca în ziua aia și seara că să-i ierte dl dumnezeu c-a păcătuit iei în ziua aia, și-a doua zi o ține tot așa; și mai ie iubite frate, câte alții care tot așa , de când s-a născut iei, îl așteaptă pe domnu isus să vină pe norii cerurilor cu slava mare și cu zecile de mii de sfinții îngeri să ia la sine p-ai săi.

  15. taranprost says:

    Cand fiul risipitor se intoarce in biserica mama ,echilibrul existential recastigat ,sentimentul ca a revenit pe orbita corecta il conduc la obtinerea unor certe succese pe plan personal si profesional.Dar el le da explicatii de natura metafizica -sunt un semn al acceptarii divine.In plan personal , cadrul moral atat de strict delimitat, libertatea delegata, supunerea ca virtute cardinala il plaseaza intr-o lume morala lipsita de fluiditate in care alegerile devin mult mai usoare prin claritatea lor.Daca hoinarirea prin lume s-a soldat si cu incalcari ale moralei curente(consum de alcool , fumat , infidelitate sexuala ), depasirea acestor probleme ii dau si mai clar sentimentul ca a avut loc o pocainta autentica.Increzator in „steaua lui „, orice provocare profesionala e usor de depasit. Iar de restul se ocupa „tatucii” locali .”Toti va vor binele . Nu vi-l lasati luat.”(Stanislav Lec)
    Articolul este nelinistitor de bun prin corozivitatea lui.In afara de unele mici lipsuri de natura tehnica (redundante ,inconsistente superficiale)si de reductionismul general al psihologiei .As fi curios sa stiu daca si , de ex. „pocaintele ” lui Dostoievski pot fi demontate dupa acelasi calapod.

  16. Sorin Petrof says:

    Alexa, foarte inedită și interesantă abordare însă cum ai ajuns la concluzia ca tema fundamentală a parabolei este pocăința, iar aceasta ca rezultat al unui proces inconștient?

  17. Alexa says:

    Sorin, multumesc pentru aprecieri. Nu eu am ajuns la concluzia ca tema fundamentala a parabolei e pocainta, ci Biserica. De altfel, am subliniat concluzia mea: Pilda Fiului Risipitor este o poveste despre o incercare de maturizare esuata. Din acest punct de vedere am vazut si ‘pocainta’ ca un rezultat direct al unui proces inconstient (al principalului proces inconstient ce defineste fiinta umana, de fapt) – compulsia la repetitie. Cred ca procesul si conceptul de ‘pocainta’ implica ceva radical ce nu are nicio legatura cu vreo ‘intoarcere’/’reintoarcere’.

    Apreciez mult seria ta de cuvantari pe marginea acestei parabole. Foarte interesante si inovative reflectiile tale.

  18. allmaris says:

    Tatal din parabola contrazice proverbul romanesc conform caruia Dumnezeu iti da dar nu iti baga in traista. Seamana cu parintele iresponsabil care da pe mana odraslei imature mai mult decat poate duce. Batranul stie bine ce are acasa si anticipeaza intoarcerea fiului inca de la momentul plecarii, dandu-si seama ca nu va face fata in lumea reala.

  19. beniamin51 says:

    Alexa

    „”povestea fiului risipitor este o incercare de maturizare esuata””
    Sa fie oare chiar asa ?

    Eu cred ca a fost mai degraba un act de rebeliune si incercare de afirmare personala motivata de egoism , amestecat cu infantilism mental.
    .
    1–copil fara minte isi cere partea de mostenire inainte de moartea tatalui
    2–Tata ,ca un tata intelept accepta propunerea ,pentru a-l invata o lectie de viata
    3–tinarul ,i-a partea de mostenire si ca orce razvratit fara minte ,inloc sa-si faca o situatie in viata ,isi risipeste totul cu „”prietenii” .
    4-fara bani si parasit de toti ajunge sluga ingrijind porcii la un om bogat .

    Asta numesti tu incercare de maturizare ?

    Acum ceva despre -pocainta-fiului ,:

    In jargonul acestui site se pare ca pocainta este un lucru rau si este un aspect al caracterului unui om ce nu se poate „maturiza” (adapta procesului evolutiei)

    Sper ca sotul ,sau viitorul sot al tau sa nu fie un om asa de” maturizat „incat sa nu aiba nevoie sa se pocaiasca niciodata..Viata cu un astfel de om iti va fi o viata mizerabila.

    1–venirea in fire (pocainta) acestui tanar este primul pas inspre maturizarea reala
    2–decizia de intoarcere (pocainta) este o decizie ce va schimba situatia lui de viitor.

    Tinarul ajunge acasa ,este asteptat de tatal iubitor ,si este repus in drepturi.si probabil ca dupa moartea tatalui acest fiu devine spainul ce ia locul tatalui.
    Asta numesti tu incercare de maturizare ESUATA.?
    Pune-te in situatia acestui tinar si vei vedea daca el dupa ce a fost primit acasa se considera un om nematurizat.

    Raminerea la porci ,fara pocainta, ar fi fost pentru tine o maturizare neesuata ??

    Pentru multi aici pe acest site –alergarea dupa scroafe prin toate vaile si dealurile vietii ,se pare ca a devenit un simbol al maturizarii personale .
    Este usor sa fi rebel pe banii unui tata iubitor.

    ,

  20. Edi,
    Sunt comice, desi de inteles, mutatiile care apar in biserica. Mai dai peste cate un articol care usor, usor incearca sa mute intelegerea unor concepte de referinta pe o baza mai „actuala”. N-am citit articolul recomandat de Alexa dar am dat undeva peste o definitie a „compulsiei la repetitie” ca fiind un joc intre principiul realitatii si cel al placerii. Din punctul meu de vedere, biserica e prinsa prea mult in suptul degetului ca sa mai ajunga din spate realitatea. O descentralizare a ei ar fi de folos ca sa se produca maturizare dar nu vad asta in politica actuala azs. Mai e cate o biserica rasarita care incepe sa isi puna intrebari si parca parca s-ar simti maturizare cand apare un profet care inchide gura prin excluderi si intoarce biserica in sanul familiei.. Iar discutiile despre hirotonirea femeii, sanctuarul lui Laiu, calitatea de membru pentru homosexuali, ecologia in biserica, mersul in armata, teoria evolutiei in manuale, mi se par mai degraba o nu-prea-utila rotire in cerc.

    Samson,
    Multumesc de analiza gratis facuta. Da, ma regasesc in parabola in aceasi masura in care se regasesc cei mai multi care intra pe siteul asta de ani de zile, inclusiv tu.

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: