Ce si cum sa mai vorbim despre Dumnezeu?

S-a ridicat pe O2 deseori problema felului in care ar fi posibil un discurs (un act de vorbire) semnificativ despre Dumnezeu.

Evident aceasta chestiune este secundara in raport cu problema existentei lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu nu exista, orice incercare de a afirma ceva despre El este fie un non-sens, fie un apel la diverse concepte construite social/cultural, dar care nu se refera in cele din urma la ceva, pentru ca acel ceva nu exista. Pana si un dialog despre existenta lui Dumnezeu devine in acest context lipsit de sens, daca Dumnezeu nu exista, atunci “nu exista” este o predicatie care se alatura inutil subiectului Dumnezeu.

Pe de alta parte teistii nu au o sarcina deloc usoara in a explica ce si cum am putea sa vorbim despre Dumnezeu. Vom face in acest moment un scurt excurs intr-o varietate de solutii, reusite sau nu, oferite acestei probleme.

In primul rand, solutia cea mai comoda este cea mistica – Dumnezeu este inexprimabil, nimic din ceea ce afirmam noi despre aceasta entitate nu o poate identifica/caracteriza/defini. Si totusi si cei mai aprigi mistici au facut unele afirmatii despre Dumnezeu. Ce au vrut ei sa afirme, de vreme ce nu puteau afirma ceva? Unii interpreti ai misticii bizantine sustin ca enunturile facute de mistici nu sunt afirmatii, ci mai degraba laude aduse unui Dumnezeu inexprimabil, dar care intr-un mod ciudat este obiectul unui act de perceptual awareness (folosind sintagma lui W.Alston) (sunt tare curios cum pot fi aduse niste laude cuiva despre care nu poti spune nimic ?!).

Avem si o a doua solutie comoda: literalismul biblic. Tot ceea ce biblia enunta despre Dumnezeu este o afirmatie care trebuie considerata ca oportuna in a vorbi despre El. Evident aceasta nu trebuie interpretata intr-un mod care neglijeaza orice procedeu literar (de exemplu: cand Isus a spus despre El ca este usa, mielul, painea etc El nu a vrut ca aceste afirmatii sa fie intelese ad literam). Literalismul biblic a fost amestecat cu o metafizica greaca neoplatonica si ne-am ales cu un Dumnezeu plin de atribute (atot…omni…etc) dar a caror uzanta nu este deloc clara. De aceea scolasticii au preferat sa interpreteze alegoric afirmatiile problematice despre Dumnezeu si sa considere ca atributele lui Dumnezeu sunt mai mult sau mai putin analogice cu felul in care limbajul comun foloseste cuvinte precum: bun, drept etc.

Edi afirma in repetate randuri ca Isus este revelatia suprema a lui Dumnezeu (pe buna dreptate cf Evrei 1:3 sau Coloseni 1:19 ) si ca celelalte afirmatii despre Dumnezeu din scripturi trebuie raportate la acest reper. Din punctul meu de vedere, aceasta nu aduce un mare aport la rezolvarea problemei felului in care am putea vorbi in mod intemeiat despre Dumnezeu, ci ridica o serie de alte probleme adiacente: Tot ce poate fi afirmat despre Isus poate fi afirmat si despre Dumnezeu? In ce consta identitatea Isus=Dumnezeu? Oare nu depindem intr-o foarte mare masura de caracterul fragmentar al relatarilor evanghelice? Si pe cale de consecinta, nu facem oare din critica istorica un instrument mediator in a putea afirma ceva despre Isus, si deci despre Dumnezeu?

Intr-o cu totul alta categorie se situeaza optiunea de a nu vorbi deloc despre un Dumnezeu al vreunei religii, ci despre un principiu generativ-integrator, un garant fie al logicii, fie al rationalitatii lumii. Aceasta este totusi o teo-logie, o vorbire (si in cazul unora, o vorbarie) despre Dumnezeu, dar care provine dintr-o incapaciate de a explica rational insasi rationalitatea lumii (desi probabil ca sociobiologia evolutionista ar putea lamuri si aceasta chestiune).

De ce este felul in care am putea vorbi despre Dumnezeu o problema importanta atat pentru teisti cat si pentru atei? Pentru ca un Dumnezeu despre care nu se poate vorbi cu un sens precizabil este in proximitatea imediata a unui Dumnezeu care nu exista (cel putin nu exista ca subiect al unui discurs imaginabil).