Zizek contra Peterson: o dezbatere între ne-persoane

Numitorul comun la Zizek și Peterson este că amândoi sunt unperson. A fost ca si cum ai fi urmărit o dezbatere între Trotsky și Buharin pe timpul lui Stalin.

Pentru ca comparația să fie completă, Sam Miller și Harrison Fluss, scriu într-un articol din Jacobin, întitulat Prostul și Nebunul: „this is not Žižekism or Petersonism, but the old metaphysics of bourgeois pessimism”. Fraza sună ca scoasă dintr-o critică a lui Boris Pasternak în Pravda.

De partea liberală, The Guardian, unde jurnalismul este stenografie, conclude :„They needed enemies, needed combat, because in their solitudes, they had so little to offer”. Este opinia lui Stephen Marche care nu are nimic de oferit. Lipsește doar remarca că, la fel ca unperson Assange, Zizek este jegos. Peterson, ce-i drept, a încercat (oarecum) să fie la patru ace, dar costumul nu stătea bine pe el.

Dezamăgirea fanilor, de ambele părți, este că rumble in the jungle nu a fost exact rumble in the jungle. Peterson a încercat să danseze în ring cu contradicțiile logice ale Manifestului însă, cum remarcă criticii informați, nu prea știa despre ce vorbește. Zizek i-a dezamăgit pe cei care așteptau să-și dovedească pumnii într-un domeniu în care este expert. S-a mulțumit să-i spună lui Peterson că nu-l poți înțelege pe Marx dacă nu te întorci la Hegel. Idea aparține de fapt lui Lenin, dar Zizek evita prudent să recunoască dumnezeii la care se închină.

Zizek îi cere mai degrabă elegant lui Peterson să-i ofere nume pentru marxismul cultural și Peterson îi oferă procente în sondaje de opinie și o vagă remarcă cu privire la post-structuraliști francezi. Zizek știe mai bine în ce ape se scaldă post-structuralismul și îi amintește pe nume pe profesorii marxiști din US. Reiese că sunt la fel de bineveniți în campusurile universitare ca Peterson. Adică, ca un grand wizard KKK.

La fel ca Ali, Peterson se retrage în rope and dope, adică în colțul de ring familar al psihologiei clinice, dar, spre deosebire de el, nu găsește combinația fatală. Dimpotrivă, spre dezamăgirea fanilor de ambele părți, dezbaterea se transformă într-o conversație între psihologia clinică și psihanaliză. În sfârșit, Zizek o dă pe teologie și îi explică lui Peterson că strigătul lui Isus pe cruce dovedește că Dumnezeu însuși are îndoieli ateiste. Se pare că evanghelia după Zizek îi merge la inimă catolicului.

Să ne întoarcem însă la subiectul central: relația între fericire, marxism, și capitalism. Ambii protagoniști sunt de acord că fericirea este prin har mai degrabă decât prin fapte. Prin fapte, spune Peterson, este ieșirea din mizerie, adică din starea de nesiguranță și sărăcie. De aceea capitalismul este mama fericirii. Dar este de acord că, pentru a oferii condițiile fericirii capitalismul trebuie ajustat cu mai multă protecție socială, mai ales în US.

Zizek răspunde că cetățenii fostelor republici socialiste din Europa centrală declară că au fost mai fericiți sub dictatura comunistă tocmai din cauza că le oferea un nivel minim de prosperitate împreună cu un nivel crescut de siguranță. Nu este un argument pentru dictatura comunistă, spune el, ci un argument că iluzia fericirii corupe. Fericirea este opiumul maselor. De unde suspiciunea lui față de regulile pentru fericire ale lui Peterson.

Pune-ți camera în ordine și nu încerca să schimbi lumea – găsește Zizek că este ideologia defetistă în regulile pentru fericire. Peterson răspunde că prima trebuie doar să o preceadă pe a doua. Atunci, răspunde Zizek, soldații SS sunt idealul de urmat. Un exemplu straniu cu toaletele germane este oferit ca dovadă că ideologia pătrunde până în cele mai private aspecte ale vieții. Nu-ți poți pune ordine în viață dacă nu confrunți mai întâi iluziile ideologiei și asta înseamnă a încerca să schimbi lumea.

Ambii protagoniști urăsc politicile de identitate, dar, în timp ce Peterson crede că acestea reprezintă infiltrarea marxismului cultural, Zizek vede o diversiune ideologică de la contradicțiile capitalismului. Argumentul este Africa de Sud, unde exploatatorii negrii justifică mizeria prin apelul la moștenirea colonialismului și apelează la identitate rasială împotriva fantomelor Apertheidului.

Am punctat doar ceea ce mi s-a părut mai important. În opinia mea, dezbaterea a fost bună tocmai din motivul care i-a dezamăgit pe alții. Cei doi nu au oferit spectacolul de insulte și pugilism intelectual care a fost anticipat, ci mai degrabă deschidere și o dorință onestă de comunicare peste bariere ideologice. Sala ticsita și biletele vândute timpuriu, la prețuri de loc modeste, dovedesc că ne-persoanele nu mai vor să meargă la groapa comună.