Cine se teme de Bart D. Ehrman?

Beni are dreptate atunci cand afirma ca Ehrman spune lucruri care le invata orice seminarian. Nu avem acces la autografele Noului Testament. Textul contine erori de copiere si interpolari cu agenda teologica. Au existat o multime de evanghelii apocrife si crestinisme neortodoxe in primele secole. Exista contradictii ireconciliabile intre evanghelii. Nu avem o istorie exacta a vietii lui Isus. Acestea sunt fapte cu care seminarianul este invatat sa traiasca dar sa nu le predice.

Forta argumentului lui Ehrman consta insa in cele doua premise fundamentale ale tezei lui. Mai intai, Ehrman accepta implicit conceptul pe care si l-a insusit la Moody si Wheaton College, ca teologia evanghelica implica credinta intr-un autograf inerant al Noului Testament. Fundamentalistii pot sa traiasca cu ideea unui copist care face greseli. Ceea ce nu pot accepta ei este ideea ca Dumnezeu ne-a daruit o Biblie imperfecta. Este atitudinea paralela cu cea a creationistului care poate trai intr-o lume modelata prin mecanisme darwiniene atata vreme cat acestea altereaza doar o creatiune perfecta la origine.

Pornind de la ceasta premisa, Ehrman castiga pentru ca protestantismul american este pana la gat in inerantism.

In al doilea rand, Ehrman considera ca crestinismul ortodox si canonul nu au castigat pentru ca au fost mai fidele adevarului istoric decat miscarile heterodoxe, ci pentru ca au avut sansa lui Constantin. Paralela cu creationismul vine iarasi in minte. Daca este vorba sa acceptam totusi o evolutie a textului si teologiei Noului Testament, atunci optam pentru “intelligent design”. Ehrman exclude insa caracterul teleologic al procesului. Victoria crestinismului ortodox a fost rezultatul combinat al sanselor oarbe si manipularii politice.

Pornind de la a doua premisa, Ehrman castiga iarasi pentru ca istoria este de partea lui in acest argument.

Si totusi, Ehrman pierde la o citire in adancime a Noului Testament. Pentru a dovedi acest lucru, vreau mai intai sa resping dihotomia “Isus cel istoric/Isus cel dogmatic” propusa de Jesus Seminary si adoptata de Ehrman, in favoarea dialecticii ‘Isus cel istoric/Isus cel propovaduit (sau kerygmatic, daca vreti sa sune mai teologic).

Pavel ne spune ca puterea mantuirii sta in predicarea lui “Isus Hristos si El rastignit”. Mesajul iudeo-crestin afirma mesianitatea lui Isus intr-un context in care Dumnezeu se descopera prin Lege si victoria lui Mesia se manifesta in inviere (vezi predica lui Petru de Cincizecime). Pentru Pavel, Crucea este atat revelatia suprema a lui Dumnezeu cat si victoria lui Mesia. Mesajul lui Pavel este universal si mantuitor. Din punct de vedere istoric, iudeo-crestinismul este insa mai aproape de adevar. Evanghelia dupa Ioan a fost scrisa ca o biografie a lui Isus in conformitate cu teologia lui Pavel. Sinopticele sunt mult mai aproape de teologia iudeo-crestina.

Cand predic evanghelia ma interseaza in primul rand Isus cel kerygmatic. Insa kerygma Noului Testament este un mesaj subtil intr-un context din care nu lipsesc contradictiile. In doua randuri mi-am socat ascultatorii cu recursul la critica textuala a Noului Testament: odata cand am afirmat ca apocaliptica din 1 Pet 3:19 si toata epistola lui Iuda sunt inserari din Apocalipsa lui Enoh, si a doua oara cand am spus ca Pavel nu putea poruncii in acelasi context ca femeia trebuie sa taca si sa prooroceasca acoperita. Reactia publicului mi-a ratat cat de copt este secerisul pentru Ehrman.

Cel mai bun mijloc de recuperare a kerygmei este insa in mod paradoxal intoarcerea la adevarul istoric despre Isus. Privirea enigmatica a galileanului continua sa ma fixeze ca pe Petru prin noaptea istoriei la fel de plina de sfinti, teologi si escroci ca si curtea marelui preot. Sunt urmarit de intrebarea “ce a vrut sa spuna de fapt Isus” si ma trezesc ca si Luther gata sa pun foc la orice epistola sau text de paie din Noul Testament pentru a gasi diamantele in cenusa. Si il gasesc pe Ehrman gata sa faca “the dirty job” in locul meu.

Teza fundamentala a lui Bart Ehrman poate fi ilustrata printr-o imagine familiara din Evanghelia dupa Ioan.

Ostaşii, după ce au răstignit pe Isus, I-au luat hainele, şi le-au făcut patru părţi, câte o parte pentru fiecare ostaş. I-au luat şi cămaşa, care n-avea nici o cusătură, ci era dintr-o singură ţesătură de sus până jos. Şi au zis între ei: „Să n-o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a cui să fie.” Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească Scriptura, care zice: „Şi-au împărţit hainele Mele între ei, şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi.” Iată ce au făcut ostaşii (Ioan 19: 23-24).

Intelegem ca au existat mai multe miscari in secolele I si II AD care au fost in competitie pentru a purta mantaua lui Isus. Dar daca mantaua lui Ilie i-a fost aruncata lui Elisei din cer, mantaua lui Isus a venit la crestinismul proto-ortodox printr-un simplu accident al istoriei. Contrar intelegerii lui Ehrman, Ioan ne spune insa ca accidentul “s-a întâmplat ca să se împlinească Scriptura”. Concluzia: Dumnezeu nu poate fi batut la zaruri.

Una din premisele fundamentale la Jesus Seminary este ca Isus a facut afirmatii care nu pot fi uitate, si ca dovada autenticitatii unor astfel de afirmatii este ca sunt scrise in evanghelii desii contrazic doctrina bisericii. Voi lua ca exemplu doua parabole care contrazic teologia istorica despre canon si inspiratie.

Prima este pilda semanatorului. In cuvinte simple, Pilda ne spune de ce Isus nu a scris carti. Ne spune de asemenea de ce conceptul nostru despre o redactare inspirata a cuvintelor lui Isus este fals. Semanatul este un proces aleatoriu cu sansa de reusita 1/4. Lucrul pe care conteaza semanatorul este ca nu orice bob se va pierde, si ca forta germinala a unui bob din patru este suficienta pentru a compensa pierderea. Semintele sunt cuvintele lui Isus aruncate in haosul istoriei cu convingerea ca mesajul nu va putea fi niciodata distrus.

Cealalta este pilda graului si a neghinei. Cuvintele lui Isus se amesteca cu texte apocrife in acelasi context. Problema este ca nu poti smulge una fara sa o distrugi pe cealalta. Nu poti sa il recuperezi pe Isus cel istoric fara sa il distrugi pe kerygmatic. Dar graul nu va fi distrus de neghina si aici este marele adevar.

Lucrul cel mai de neinteles in istoria crestinismului este felul in care acesta a reusit sa creeze institutii si concepte inspirate din Isus dar contrare doctrinei bisericii. Crestinismul a generat emanciparea femeii si a claselor de jos, stiinta moderna, umanaismul si iluminismul, pana si decriminalizarea homosexualitatii. Toate acestea sunt contrare doctrinei crestine si literei Bibliei, si totusi sunt produsul implicit al crestinismului. T. S. Elliot amintea ca numai in Europa crestina puteau sa apara Darwin si Nietzsche. Istoricul Kenneth Scott Laurette arata ca Marxismul si socialismul au fost generate de “impulsul venit de la Isus”. Ehrman insusi este un ucenic al Galileanului care a fost rastignit din cauza ca nu a acceptat compromis in cautarea si rostirea  adevarului.

Semnificatia lui Venter Craig

Acum cateva luni afirmam la O&P ca Venter Craig este pe cale sa sintetizeze viata in laborator. Am o fascinatie mai veche cu Dr. Craig, nu numai datorita realizarilor lui in genetica, ci mai ales pentru pozitia lui filosofica cu privire la natura vietii. Craig a imbratisat cu entuziasm teoria lui Dawkins despre viata ca fluviu digital dar a impins-o mult mai departe decat celebrul briton ar fi vrut sa o vada. Intr-o conversatie in fata publicului German din 2008, Dawkins aproape ca si-a pierdut controlul atunci cand Craig a a respins darwinismul ortodox in favoarea a unei teorii a vietii care implica transmiterea orizontala a informatiei prin retrovirusi.

La fel ca Dawkins, Craig crede ca viata este un fenomen digital. Lanturile de acizi nucleici si celula sunt doar accesoriile vietii. Ca informatie, viata poate fi stocata si pe alta baza. Spre deosebire de Dawkins, Craig isi implementeaza filosofia in laborator. Visul lui este o banca de date digitala care sa cuprinda toata informatia genetica si sa ofere baza pentru reproducerea si manipularea ei in laborator. Mai mult, ideea este crearea de gene cu totul noi, cum ar fii bacterii care se hranesc cu CO2 si transforma poluantii in surse de enrgie.

La 20 Mai, revista Science a anuntat ca Dr. Craig a creat prima celula controlata de ADN facut in laborator. Vestea a fost primita cu o atitudine gen oul lui Columb (“asta puteam si noi daca ne venea idea”), teama (ne jucam de-a Dumnezeu) si entuziasm. Pe noi ne interseaza partea filozofico-teologica a experimentului.

Voi cita Enciclopedia Catolica pentru definitia traditionala a vietii in teologia crestina:

The enigma of life is still one of the two or three most difficult problems that face both scientist and philosopher, and notwithstanding the progress of knowledge during the past twenty-three hundred years we do not seem to have advanced appreciably beyond the position of Aristotle in regard to the main issue… The whole weight of the evidence from biological investigation, as we have already observed, goes to prove with constantly increasing force that life never appears on the earth except as originating from a previous living being.

Dr. Craig este in mod evident in dezacord cu pozitia ca natura vietii este o enigma pentru noi ca in zilele lui Aristotel. Argumentul lui nu este insa de natura filozofica ci experimentala. Exista o bacterie care nu origineaza dintr-o forma de viata anterioara. Sfarsitul discutiei.

Care este implicatia teologica a experimentului? Spre surprinderea multora, voi afirma ca este o veste buna. Experimentul lui Craig este argumentul tangibil de care avem nevoie sa ne dezbaram de metafizica. Am crezut intodeauna ca sinteza intre evanghelie si dualismul grec este marea greseala a crestinismului. Ideea vietii ca anima, principiu imaterial care animeaza corpul, conceptul traditional de suflet, a cazut. Discutiile teologice despre nemurire, suflet si inviere trebuie sa ia de acum ca punct de plecare o alta dihotomie: dualismul informatie – chimie.

Demisia metafizicii, pe care Nietzsche a numit-o intr-un limbaj prea excentric “moartea lui Dumnezeu”, este de fapt demisia Dumnezeului lui Pytagora, Platon si Aristotel. Sansa este aceea de a redescoperi Geneza asa cum nu am inteles-o din cauza dualismului grec.