Minciuna n-are picioare scurte, poate doar barbă …

Se spune că minciuna are picioare scurte. Adevărul e că nu m-am gândit niciodată la minciună în termeni d-ăștia, așa, antropomorfici care este, deci e clar că nici nu mi-am imaginat-o vreodată ca Barbie. Însă zilele astea am avut o revelație. Se făcea că eram pierdut prin tarlaua lui Zuckenberg sau prin coclaurile mistice ale internetului când, deodată, aud o voce care mă îmbie preventiv cu formula, „grigorie, grigorie, pentru ce mă prigonești?” Am dat click să văz cine mă strigă pe numele de luptă și atunci mi s-a lămurit totul: am văzut-o față-n față pe cea nevăzută… Nu, nu i-am văzut picioarele, că nu-i frumos să te uiți în jos, dar am observat c-avea barbă! Părintele Coman al mincinoșilor n-a mai suportat tagma în care trăiește de mai bine de 20 de ani și cuprins de remușcări mai vechi dar mai ales de regrete viitoare și-a făcut mea culpa în fața unei audiențe de surzi. Să mă ierte iubitele surori și stimații frați din biserica unde s-a petrecut evenimentul însă asta a fost de fapt și înțelegerea: ca predicatorul să recunoască că este mincinos, ea, adică audiența care este, să se facă că n-aude! (Îmi cer scuze pentru cacofonii, dar astea sunt pur și simpu intenționate). Astfel cum se explică o minune așa de mare, că după această performanță nevinovată comunitatea a tăcut mâlc? E clar că n-a auzit nimic!

Proorocul din Solovăstru, fiind mișcat de-o streche dulce-amară sau mistico-religioasă, a început să erupă-n public și să-și reverse patima, mai întâi pe barba frăției sale iar apoi în poala tuturor celor ce aveau urechi de auzit. Fiind în faza publică a demascării întru reeducarea bandiților care au deviat de la linia partidului, în care, tovarășul Coman de la cadre, încă este membru de onoare, părintele Iacob a mărturisit tot, exact ca la școală, adică experimentul școlar de la Pitești unde se construiau suflete noi și frumoase pentru a fi integrate mai apoi în împărăția tuturor oamenilor de bine. Așa, pe nepusă masă, direct și fără ocolișuri, baciul mureșan a spus ceea ce restul de 99 de ciobani n-au curaj – că el este primus inter pares, adică toți sunt mincinoși, dintre care cel dintâi este el. Frumoasă mărturie și bine primită de frații care acum au confirmarea oficială a ceea ce ei de mult bănuiau – să nu faci ce face popa, să faci ce zice barba dumisale. Însă aici mă cuprind toate neliniștile, nu doar cele lexicalele dar mai ales alea silogisticale, ca să mă exprim așa. Păi dacă toți păstorii sunt mincinoși iar proorocul cu barbă este păstor nu rezultă din asta, conform 1 Aristotel 1, 3 că și păstorul Coman este mincinos? Sigur că da, dar asta-i nu-i vreo surpriză pentru că chiar dânsul a început silogismul cu concluzia… Însă să ne întoarcem la întrebările începătoare ale abecedarului ca să formulăm complicăciunile fratelui prezbiter Aristotel cam așa: dacă păstorul Coman este mincinos atunci când predică despre sine că este mincinos, mai este ‘mnealui mincinos? Adică el minte atunci când spune că minte. Oare nu înseamnă asta negarea negație, de unde rezultă de aici o frumoasă sinteză pozitivă și anume – singurul care spune adevărul gol-goluț este el, restul sunt niște mincinoși care este? Vot erat demonstrandum, sau tradus în ardelenește, fii deștept că țara geme!

De fapt care e problema? Problema e cu sindicatul din biserică, care e sublim dar lipsește cu desăvârșire. Părintele Iacob al surzilor a găsit pe meleagurile bisericii o pășune foarte mănoasă pentru pregătirea oițelor întru sacrificarea finală. Că e mincinos sau nu e deja chestiune de semantică și silogistică, deci nu ne interesează, însă ceea ce este cu adevărat interesant aici este micul experiment pe care-l desfășoară baciul solovăstrian. DIn ciclul, „dă mamă cu biciu-n mine c-am făcut pipi pe mine” proorocul din Carpați reușește o performanță pe care doar diaconul Țurcanu o reușea atunci când era bântuit de duhul lui Macarenko: prin alterarea și deprecierea constantă a realității existente și înlocuirea ei cu o imagine fictivă, re-educatorul Coman obține în final scopul demascării – să facă minciuna atât de reală pentru oițe încât acestea să uite complet ceea ce pentru ele înainte avea sens. Adică în limbajul celor care practică știința dracului, adică psihologia, tot de la Iacob citire, asta se numește atât de plastic și igienic, spălarea creierului și pregătirea lui pentru împodobirea cu căcăreze omiletice. Nu, părintele Coman nu e un fanatic; dacă ar fi fost ar fi avut scuză. Mai degrabă parcă ar avea profilul unui violator în serie care joacă al naibii de bine rolul asistentului social. Cam ce taină se află la mijloc atunci când se înmulțesc audiențele care se lasă violate sistematic, viețuind permanent cu iluzia că actul omiletic reprezintă necesara flagelare publică pentru păcatele imaginare inventate tot de prooroc și care audiențe dacă au răbdare până la sfârșitul predicii vor fi reabilitate și izbăvite? Însă dacă audiența tace sau zâmbește complice și te invită mereu asta nu se mai numește viol ci consensual. Curat murdar, vorba strămoșului meu.

Ciudată patimă a cuprins frățietatea ca să lași un prooroc cu barbă să te violeze ziua în amiaza mare, chiar în biserica ta, iar apoi să te convingă mieros că el e victima iar tu persecutorul. Poate doar triunghiul dramatic a lui Karpman ar putea să mai aducă lumină. Conform lui Karpman ăsta, avem de-aface cu niște jocuri d-astea drăcești, psihologicești, unde jocurile sunt mereu repetitive, fără ca jucătorii să fie conștienți că le joacă, adică și proorocul și audiența se miră și ei de ce le iese pe gură sau nu le intră pe urechi, cu momente de surpriză sau confuzie sporită, finalizându-se ulterior cu un simțământ acru, de genul – iar m-a violat ăsta! Tot Karpman care n-a avut ce face ne mai spune că sunt trei roluri necesare – persecutorul, salvatorul și victima, și că nu există poveste sau dramă fără schimbări de roluri. Adică, așa-n treacăt, să elaborăm puțin: scufița roșie este salvatoarea bunicii însă devine victima lupului care la rândul lui este persecutorul bunicii dar devine victima vânătorului care la rândul lui este salvatorul scufiței care este. Tot așa și cu fratele rasputin: în același act omiletic, poate fi și persecutor și victimă și salvator. La fel, teoretic, și audiența poate juca diverse roluri, însă aici vine Coman și-l contrazice pe Karpan: audiența nu va depăși niciodată stadiul de victimă pentru că atunci când Doamne Doamne este invocat ca persecutor și salvator, nu-ți mai rămâne decât lozul necâștigător – surd ai fost, surd să rămâi. Și uite cum proorocul mincinos spune adevărul. Votați timpanul!