Clasa de sexscatologie biblică

Iacob Coman

Pastorul Iacob Coman aduce două argumente biblice în favoarea sexului oral. Primul este acela că Dumnezeu ne-a revelat că aprobă fellatio în Cântarea Cântărilor:

Ca un măr între copacii pădurii, aşa este prea iubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele.

Al doilea argument este că Dumnezeu, acum 6000 de ani, a modelat cu propriile degete unul și același epithelium pentru ambele cavități ale Evei. Spre deosebire de evoluție, creația în șase zile nu este limitată de principiul parcimoniei. Dumnezeu ar fi putut face două epithelia pentru două intenții diferite. Țesutul identic arată că cele două cavități au un scop comun. Întrucât Eva mânca doar cu gura, înțelegem că intenția divină a fost sărutul franțuzesc biblic.

Având în vedere episodul clasic cu pedeapsa lui Onan, este greu de imaginat că Yahweh ar fi aprobat risipa de gameți sugerată în Cântara Cântărilor. Nu degeaba spunea Augustin că homosexualitatea și masturbația sunt păcate mai grave decâ violul, pentru că violatorul nu risipește sămânța. Din același motiv, incestul serial al lui Tamar este aprobat de autorul Genezei, pentru că Tamar ”a ridicat” sămânța lui David, în timp ce Onan a risipit-o. Cum a ajuns un poem ca Cântarea Cântărilor în canonul iudeo-creștin?

Așerah

Așerah, soția surghiunită a lui Yahweh, prototipul Sunamitei din Cântarea Cântărilor

Explicația probabilă este aceea că un rabin luminat a hotărât să salveze unul din cele mai frumoase poeme din istoria literaturii universale de revoluția patriarhală din perioada celui de-al doilea templu: imnul canaanit al zeiței Așerah.

Așerah a fost soția lui Yahweh și mama lui Israel, fiind adorată ”sub orice copac verde” în toată perioada primului templu. Femeile căutau protecția ei împotriva bolilor sau la naștere, dar și ca reprezentantă a drepturilor femeii în litigii. Cultul zeiței era însoțit de dansuri senzuale și imnuri de dragoste erotică pentru Yahweh, desfășurate în cadrul bucolic pe care îl cunoaștem din Cântare.

Surghiunirea lui Așerah și aderarea la monoteismul patriarhal în fața pericolului militar asiro-babilonian a fost similară cu trecerea de la cultul lui Dionisos la cel al lui Apollo, în Grecia amenințată de invazia Ahemenidă, analizată de Nietzsche în Nașterea Tragediei. Cele două curente paralele au dus la religia filozofilor în Grecia și la religia cărții în Iudea. În secolul I cele două au fuzionat mai întâi în Iudaismul Elenist, apoi în Creștinismul Elenist. Fundamentaliștii de ambele părți ale sintezei iudeo-eleniste ignoră contribuția grecilor.

Agnes Blannbekin

Agnes Blannbekin (1244 – 1315). Așerah trăiește.

Înapoi la Cântarea lui Solomon. Așerah a fost înlocuită cu Sunamita, Yahweh a fost înlocuit cu Solomon, și Solomon fiind Solomon, motivele ne-ortodoxe se explicau de la sine, la fel ca în Eclesiastul. Nu că dubiile au dispărut vreodată în Iudaism.

Mai naivi, creștinii au acceptat imnul ca pe o alegorie a iubirii între Isus și Biserică. Insă se pare că virusul canaanit nu moare ușor. Mistici medievali de ambele sexe au avut fellatio cu Mirele din Cântarea Cântărilor în viziune. Călugărița vieneză Agnes Blannbekin (1244-1315) a declarat că ”fructul” avea gustul pâinii de la împărtășanie.

Ca un bun creaționist, pastorul Coman ignoră succesiunea straturilor geologice în textul biblic. Abordarea pe orizontală îl împiedică să vadă în erotismul viguros al Cântării momentul istoric păgân negat de revoluția iudeo-creștină. Iudeo-creștinismul s-a auto-definit în opoziție cu natura ”căzută” și religiile naturii. Negarea negației va veni prin Renaștere și Revoluția Științifică, care vor redefini locul omului în natură – și, implicit, locul sexualității în natura umană, – în contextul cultural al iudeo-creștinismului. Însă aici este moștenirea grecilor pe care fundamentalismul biblic nu o recunoaște. Dar fundamentalismul pare să nu fie imun la virusul Așerah dormant în versurile imnului canaanit.

Să trecem acum la celălalt argument: ”același epithelium”. ”În biologie” – spune Dobzhansky – ”nimic nu are sens decât în lumina evoluției”. Pentru un fundamentalist, anatomie comună înseamnă scop comun. Pentru biolog, înseamnă strămoș comun.

Lumea vie este spectacolul unei varietăți de anatomii reproductive, de la organisme simple care manâncă, excretă și secretă gameții prin unul și același orificiu, la reptile și păsări care folosesc cloaca ca organ comun pentru excreție  și reproducere, la mamifere care folosesc canalul urinar pentru transportul gameților, până la femela primată, care posedă un canal diferit pentru reproducere. Drumul de la o formă la alta se face cu pași mărunți, adică cu un număr limitat de substituții moleculare. De aceea mintea educată în contemplarea tabloului larg al vieții nu va fi surprinsă de faptul că aceiași pași de la simplu la complex se pot vedea în succesiunea fosilelor pe verticală în coloana geologică. Evoluția începe cu sexul oral (și excreție orala) și progresează spre reducerea gradată a promiscuității sex- scatologice. Epitheliul comun nu a fost creat după același design la ambele capete, ci a coborât, evoluînd împreună cu glandele sexuale și canalele de excreție/reproducere tot mai specializate.

Este un truism a spune că creierul este organul sexual cel mai important. Întrebarea este, cu ce parte creierului facem sex. Adorabilul dumneavoastră câine, care se oprește și ridică piciorul la fiecar copac, este stimulat sexual de mirosul urinei de femelă și are obiceiul prost de a mirosi și linge ”epithelia” la alți câini. Chiar și atunci când dă din coadă în semn de afecțiune, câinele dumneavoastră împrăștie feromonii excretați prin sfincter, și crede că vă face o favoare. Cimpanzeul supraveghează atent fesele femelelor din hoardă ca să observe semnele perioadei fertile. Vărul lui care se consideră sapiens  a rămas fixat pe același obicei fără să știe de ce.

Cu ce creier facem sex? Aceasta este întrebarea interzisă in clasa lui Dr. Coman unde sola scriptura înseamnă somnul rațiunii. Monștrii se ridică din timpul adânc. ”Ontogeneza repetă filogeneza” susținea Heckel. A uitat să spună că involuția personală repetă filogeneza în sens invers: de la om la cimpanzeu și apoi la câine. Nu e de mirare că acești oameni nu cred în progres.

Dacă vreți să știți cu ce creier face dragoste omul ca om, priviți la dansurile populare, ascultați Patetica, citiți Luceafărul, vizionați Moscova nu crede în lacrimi  (un clasic mai bun decât toate melodramele Hollywood laolaltă), dar, mai ales, amintiți-vă escatologia din finalul poemului Faust de Goethe: ”Etern femininul ne-nalță-n tării” (Tr. Lucian Blaga). Aspectul umanist constă în transfigurarea estetică și sublimarea emoțională a instinctului animal. Aspectul escatologic constă în aspirația spre idealitate, în permanentul efort al omului de a depași condiția lui animală.

Tocmai acesta aspect escatologic este refuzat de fundamentaliști în numele unei escatologii cu foc și pucioasă care denunță orice creație a spiritului uman ca deșertăciune și idolatrie, ca un act de sfidare la adresa lui Yahweh, iar acesta răspunde cu ciumă, lăcuste, sabie, foc, etc. În mod ironic, această atitudine anti-umanistă duce la împlinirea profeției lui Pascal că omul devine mai animal de câte ori încearcă să fie mai sfânt. Cântarea Cântărilor, cel mai frumos poem erotic scris vreodată, este citită ca un text pornografic, în absența interfaței de simboluri pe care cultura o așează între sexul brut și sublimarea estetică. Avea dreptate Zizek: împăratul e îmbrăcat dar proștii nu-i văd hainele. Aici fundamentalistul religios ajunge acolo unde se află deja manelistul și rapperul. Războiul religios împotriva științei și umanismului ajunge la hedonismul de WC-eu.

Despre interpretarea Bibliei, fara barba, din tambal

Dupa ce domnul profesor a avut bunavointa sa ne explice, din start, ca problema inspiratiei devine din ce in ce mai  gaunoasa pe masura doctoratelor adunate si dupa ce ne-a abandonat  pe traseul  ou – gaina (probabil intr-un anus de gaina fara gaina insasi) m-am intrebat: ce (mai) este  interpretarea Bibliei?

In mod normal nu exista interpretare fara interpret si asta ma duce cu gandul la muzica (exclud aici inteligenta artificiala din Her).  Daca o partitura e moarta fara amprenta personala a unui muzician, un text antic ramane obscur fara un profet.

Urmatorul pas a fost sa observ cum se face interpretarea propriu-zisa. Am vazut recent un tambalagiu care trecea de la manele la jazz/blues la fel de lejer cum un predicator amesteca dimensiunile corabiei lui Noe cu discutii despre metafizica.  Ambii au in comun faptul ca partitura e doar un pretext pentru  a transmite propria viziune. Ce au diferit este orgoliul; in timp ce muzicienii iau un Grammy, teologii cad extaziati de propria interpretare, mai ceva ca Narcis admirandu-se indelung in luciul baltii.

Un scurt exemplu despre cum vad eu ca functioneaza schema cu interpretarea:

Crestinii spun ca Isus este capul familiei si modelul suprem pentru aceasta institutie sacra. Cand citesti evangheliile descoperi un Isus care vine dintr-o familie dubioasa, n-are legaturi stranse cu parintii lui, care se poarta crud cu mama-sa si o umileste public si care isi respinge fratii biologici. Nu a fost casatorit, nu a avut copii, probabil a murit virgin (in varianta ortodoxa). Ba mai mult isi sfatuieste ucenicii sa nu aiba familii sau, dupa caz, sa le paraseasca (inclusiv copiii!). Conditioneaza apartenenta de grupul lui prin respingerea  familiei si separarea de aceasta (Cine nu uraste pe mama/tata/frate/sora/sotie/copii…nu e vrednic de mine). In principiu este exact ceea ce fac sectele si in ziua de astazi pentru spalarea rapida a creierului.

Si aici intervine interpretul! Cu arta si indemanare va jongla intre metafore si intelesuri literale astfel incat partitura evangheliilor sa fie doar un pretext pentru a ajunge la viziunea lui despre familie. Daca teologul e rezident in Utah, sunt toate sansele ca valorile familiale sa implice un frumos harem. Tambalul, bata-l vina, stie si rock and roll 🙂

Isus este model pentru tot ce vrea interpretul sa fie; Isus e de acord sau nu, ii place/ba nu ii place, e multumit/ba nu e multumit. Azi ii place verde, maine ii va placea albastru. A, stai, s-a razgandit, se poarta verde; e eco.

Revin la domnul profesor doctor interpret si la o afirmatie rostita la inceputul discutiei, vorbind despre Biblie si inspiratie, citez: Am ales, aprioric, sa ii dau credit absolut.

De unde se vede ca a fi bun interpret/lautar (citez din nou, excentric fata de altii) are mai mult de a face cu tambalul decat cu partitura, devenita obsoleta si irelevanta.

Daca ai tambal pana si Isus, aprioric, va canta la masa ta: Bach, jazz, manele, (pentru aia mai norocosi, rock and roll). Bacsis sa fie!

P.S Stau si ma intreb: dupa criteriul domnului profesor,  evanghelia mostrului zburator de spaghete, aprioric, poate sa primeasca credit absolut? 

P.P.S Asa zisa regula de interpretare, lansata in emisiune, bunul simt+duhul sfant nu cumva e o contradictie de termeni?

Cu Iacob Coman despre interpretarea Bibliei

Minciuna n-are picioare scurte, poate doar barbă …

Se spune că minciuna are picioare scurte. Adevărul e că nu m-am gândit niciodată la minciună în termeni d-ăștia, așa, antropomorfici care este, deci e clar că nici nu mi-am imaginat-o vreodată ca Barbie. Însă zilele astea am avut o revelație. Se făcea că eram pierdut prin tarlaua lui Zuckenberg sau prin coclaurile mistice ale internetului când, deodată, aud o voce care mă îmbie preventiv cu formula, „grigorie, grigorie, pentru ce mă prigonești?” Am dat click să văz cine mă strigă pe numele de luptă și atunci mi s-a lămurit totul: am văzut-o față-n față pe cea nevăzută… Nu, nu i-am văzut picioarele, că nu-i frumos să te uiți în jos, dar am observat c-avea barbă! Părintele Coman al mincinoșilor n-a mai suportat tagma în care trăiește de mai bine de 20 de ani și cuprins de remușcări mai vechi dar mai ales de regrete viitoare și-a făcut mea culpa în fața unei audiențe de surzi. Să mă ierte iubitele surori și stimații frați din biserica unde s-a petrecut evenimentul însă asta a fost de fapt și înțelegerea: ca predicatorul să recunoască că este mincinos, ea, adică audiența care este, să se facă că n-aude! (Îmi cer scuze pentru cacofonii, dar astea sunt pur și simpu intenționate). Astfel cum se explică o minune așa de mare, că după această performanță nevinovată comunitatea a tăcut mâlc? E clar că n-a auzit nimic!

Proorocul din Solovăstru, fiind mișcat de-o streche dulce-amară sau mistico-religioasă, a început să erupă-n public și să-și reverse patima, mai întâi pe barba frăției sale iar apoi în poala tuturor celor ce aveau urechi de auzit. Fiind în faza publică a demascării întru reeducarea bandiților care au deviat de la linia partidului, în care, tovarășul Coman de la cadre, încă este membru de onoare, părintele Iacob a mărturisit tot, exact ca la școală, adică experimentul școlar de la Pitești unde se construiau suflete noi și frumoase pentru a fi integrate mai apoi în împărăția tuturor oamenilor de bine. Așa, pe nepusă masă, direct și fără ocolișuri, baciul mureșan a spus ceea ce restul de 99 de ciobani n-au curaj – că el este primus inter pares, adică toți sunt mincinoși, dintre care cel dintâi este el. Frumoasă mărturie și bine primită de frații care acum au confirmarea oficială a ceea ce ei de mult bănuiau – să nu faci ce face popa, să faci ce zice barba dumisale. Însă aici mă cuprind toate neliniștile, nu doar cele lexicalele dar mai ales alea silogisticale, ca să mă exprim așa. Păi dacă toți păstorii sunt mincinoși iar proorocul cu barbă este păstor nu rezultă din asta, conform 1 Aristotel 1, 3 că și păstorul Coman este mincinos? Sigur că da, dar asta-i nu-i vreo surpriză pentru că chiar dânsul a început silogismul cu concluzia… Însă să ne întoarcem la întrebările începătoare ale abecedarului ca să formulăm complicăciunile fratelui prezbiter Aristotel cam așa: dacă păstorul Coman este mincinos atunci când predică despre sine că este mincinos, mai este ‘mnealui mincinos? Adică el minte atunci când spune că minte. Oare nu înseamnă asta negarea negație, de unde rezultă de aici o frumoasă sinteză pozitivă și anume – singurul care spune adevărul gol-goluț este el, restul sunt niște mincinoși care este? Vot erat demonstrandum, sau tradus în ardelenește, fii deștept că țara geme!

De fapt care e problema? Problema e cu sindicatul din biserică, care e sublim dar lipsește cu desăvârșire. Părintele Iacob al surzilor a găsit pe meleagurile bisericii o pășune foarte mănoasă pentru pregătirea oițelor întru sacrificarea finală. Că e mincinos sau nu e deja chestiune de semantică și silogistică, deci nu ne interesează, însă ceea ce este cu adevărat interesant aici este micul experiment pe care-l desfășoară baciul solovăstrian. DIn ciclul, „dă mamă cu biciu-n mine c-am făcut pipi pe mine” proorocul din Carpați reușește o performanță pe care doar diaconul Țurcanu o reușea atunci când era bântuit de duhul lui Macarenko: prin alterarea și deprecierea constantă a realității existente și înlocuirea ei cu o imagine fictivă, re-educatorul Coman obține în final scopul demascării – să facă minciuna atât de reală pentru oițe încât acestea să uite complet ceea ce pentru ele înainte avea sens. Adică în limbajul celor care practică știința dracului, adică psihologia, tot de la Iacob citire, asta se numește atât de plastic și igienic, spălarea creierului și pregătirea lui pentru împodobirea cu căcăreze omiletice. Nu, părintele Coman nu e un fanatic; dacă ar fi fost ar fi avut scuză. Mai degrabă parcă ar avea profilul unui violator în serie care joacă al naibii de bine rolul asistentului social. Cam ce taină se află la mijloc atunci când se înmulțesc audiențele care se lasă violate sistematic, viețuind permanent cu iluzia că actul omiletic reprezintă necesara flagelare publică pentru păcatele imaginare inventate tot de prooroc și care audiențe dacă au răbdare până la sfârșitul predicii vor fi reabilitate și izbăvite? Însă dacă audiența tace sau zâmbește complice și te invită mereu asta nu se mai numește viol ci consensual. Curat murdar, vorba strămoșului meu.

Ciudată patimă a cuprins frățietatea ca să lași un prooroc cu barbă să te violeze ziua în amiaza mare, chiar în biserica ta, iar apoi să te convingă mieros că el e victima iar tu persecutorul. Poate doar triunghiul dramatic a lui Karpman ar putea să mai aducă lumină. Conform lui Karpman ăsta, avem de-aface cu niște jocuri d-astea drăcești, psihologicești, unde jocurile sunt mereu repetitive, fără ca jucătorii să fie conștienți că le joacă, adică și proorocul și audiența se miră și ei de ce le iese pe gură sau nu le intră pe urechi, cu momente de surpriză sau confuzie sporită, finalizându-se ulterior cu un simțământ acru, de genul – iar m-a violat ăsta! Tot Karpman care n-a avut ce face ne mai spune că sunt trei roluri necesare – persecutorul, salvatorul și victima, și că nu există poveste sau dramă fără schimbări de roluri. Adică, așa-n treacăt, să elaborăm puțin: scufița roșie este salvatoarea bunicii însă devine victima lupului care la rândul lui este persecutorul bunicii dar devine victima vânătorului care la rândul lui este salvatorul scufiței care este. Tot așa și cu fratele rasputin: în același act omiletic, poate fi și persecutor și victimă și salvator. La fel, teoretic, și audiența poate juca diverse roluri, însă aici vine Coman și-l contrazice pe Karpan: audiența nu va depăși niciodată stadiul de victimă pentru că atunci când Doamne Doamne este invocat ca persecutor și salvator, nu-ți mai rămâne decât lozul necâștigător – surd ai fost, surd să rămâi. Și uite cum proorocul mincinos spune adevărul. Votați timpanul!