Ficțiune, Realitate, Realism

Avem nevoie de povești, de narațiuni, discursuri. Interesant este că poveștile sunt de mai multe feluri, ca și oamenii. De asemenea, participarea noastră la ele, este de mai multe feluri, după puterea și alegerea fiecăruia.

Voi folosi o simplă și incompletă enumerare: legende, basme, parabole, alegorii, nuvele, romane, mituri.

De ce ne place această formă de artă – literatura? Ce face povestea? Imaginația înnobilată sub formă de creativitate, ne ia și ne duce într-o altă lume, ne transportă. Este regula generală a artei, în care realitatea ternă, legile inexorabile ale determinismului sunt mai suple, pot fi modificate, imposibilul devine posibil, pentru un timp limitat, participăm la o lume paradisiacă a miracolului, unde cu talent și geniu, totul devine posibil, cele mai arzătoare dorințe ale noastre se pot împlini! 

Ce frumos ar fi, dacă ar fi!

Care e deosebirea dintre diferitele genuri? În primele categorii predomină narațiunea, gradul de detașare, convenția – știm sigur că e vorba de poveste, basm. 

Apoi corespondența cu semnificațiile devine explicită, în parabole și alegorii – știm sigur că acestea au ca prim scop un mesaj, nu povestea în sine e primordială. Convenția acceptă curent ca analogia să fie imperfectă.

Când lucrurile devin mai complexe, în cazul nuvelei sau romanului, nu mai știm sigur, dacă totul e real sau fictiv, sau știm, dar nu acesta este principalul interes. Unii iau doar narațiunea, alții sunt atenți la mijloacele artistice, alții păstrează sentinela receptării mesajului nobil al artei.

În fine, mitul. El ne este livrat cu pretenția de adevăr. Puțini îl privesc critic. Este acceptat ca adevăr imuabil. Tematica sa se apropie de aspectele existențiale ale vieții. Cu astea nu e de glumit, nu te joci. E vorba de viață și de moarte, de fericire sau de suferință. De veșnicie. Eternitate! Cum să te detașezi de astfel de probleme care ne dor pe fiecare dintre noi, până în cea mai intimă fibră a ființei.

Dar mai e ceva, spus deja pe jumătate. Cum ne raportăm la ele. Participarea. Inițial, ne lăsăm doar transportați. Pasiv. În lumea posibilului imposibil. Apoi, începem să reflectăm. Trăim sentimente. Le ventilăm. Fiecare dintre noi are durerile sale, cicatrice, sau răni încă deschise, supurânde. Nu se văd. Sunt sufletești. Este rolul catarctic al artei.

Aici putem vorbi deja de gust, gusturi și bun gust. Despre profunzimea reflectării artei. Ne vom opri la formele ușoare, superficiale, sau vom continua călătoria spre formele complexe, profunde? Depinde de noi, de cultura și sensibilitatea noastră.

Apoi integrăm mesajul, semnificațiile valorilor, ale concepțiilor, ne poziționăm. Putem alege valori autentice: adevărul, binele, frumosul, dragostea, generozitatea, altruismul, sacrificiul. Sau dimpotrivă.

Și sunt, cultura, estetica, suficiente? Deși acestea sunt îndeobște, semne de noblețe, nu sunt suficiente. Prin artă, cultură, spiritualitate, trebuie să fim transformați, înnobilați. Dobândim profunzime, înțelegere, înțelepciune. Nu mai vizăm doar interesul nostru meschin, egoist, ci ne înfrățim cu semenul, aderăm la valorile morale, devenim capabili de sacrificiu, dobândim caracter, îmbrățișăm orizontul mai larg al aspectelor sociale și umanitare.

Când vorbim despre valori fundamentale și universale ca cele enumerate parțial mai sus, am intrat deja din domeniul ficțiunii obișnuite, în domeniul mitului.

Prin scurgerea timpului, pe longitudinala sa generoasă, ne putem juca cu istoria. De dragul semnificațiilor, valorilor, cu bună credință, pentru noblețea și profunzimea mesajului, de ce n-am coafa, cosmetiza puțin evenimentele, pentru ca să dea bine. Oricum aparțin unor vremuri apuse. Ce mai contează. Important este ceea ce este etern, veșnic, permanent. Valorile. Mesajul. Mai ales, când se face în numele prezervării și reformării unei națiuni, și nu oricare, ci un popor ales, unic!

Apoi patina timpului conferă respectabilitate și autenticitate tradiției. 

Totuși, cum arată o secțiune frontală prin societatea de astăzi? Care este raportul dintre cantitate și calitate, sub aspect statistic, la nivelul unei populații? Nu e vorba despre elitism, ci despre realism. Am mare încredere în bunul simț individual, dar nu pot ignora ponderea imitațiilor, modelor, aculturației, comportamentului de turmă.

În materie de artă, este evident. Majoritatea preferă formele facile, zgomotoase, sentimentale, epidermice, superficiale, siropoase. Efortul de înțelegere, cultura dobândirii bunului gust pentru formele complexe de artă, rămân neînțelese sau sunt agreate de un procent mic din populație. Chiar o capodoperă poate să spună foarte puțin sau foarte mult, unui receptor. 

Sunteți siguri că prioritățile de top, numărul de voturi – fie el și democratic – mai ales în condițiile prelucrării structurale a mesajului, manipulării, distorsiunii de orice fel, vor conduce de fiecare dată la rezultatele cele mai bune pentru omenire?

Or societățile omenești și metehnele lor, au fost mereu aceleași. Există totuși, mijloace de verificare a faptelor istorice, documentare, arheologice, care pot confirma sau infirma, multe dintre narațiunile noastre respectabile. Există relatări paralele, uneori din surse ale căror interese veneau în conflict. Apoi, sunt documentate pseudoepigrafiile. Literatura pur ficțională. Vom continua să ignorăm evidențele?

Este util să distingem între narațiune, discurs și mesajul său? Eu voi continua să consider acest aspect, fundamental.

Să înțelegi caracteristicile sursei, reprezentarea, valorile, interesele, te vor ajuta să înțelegi mai bine tipul de narațiune sau discurs, vei putea decanta mai lucid mesajul și scopul său.

Până la urmă, întreaga problematică se reduce la faptul cunoașterii competente, acceptării consecințelor, de dragul adevărului, sau ignorarea cu bună știință, a zgomotului, inadvertențelor, contradicțiilor, dintre narațiune și mesaj. 

La fel, modul de lectură. Cheia în care citim un text. Prelucrările complexe la care supun filologii, criticii, istoricii, teologii, un text și contextul său.

Vom face un chip cioplit poveștii? Sau mesajului? 

Bibliolatria este o idolatrie ca oricare alta. 

Totul pare etern. Dar nu e. Nici poveștile. Nici mesajul. Nici receptorii. Într-un timp mai mai lung sau mai scurt, poveștile se dovedesc a fi cele mai durabile. Apoi mesajul este tot mai adaptat, pentru a fi relevant. Iar cei care se schimbă cu adevărat și cel mai profund, cei care evoluăm, suntem noi înșine – oamenii – creatorii acestui întreg edificiu.

______

Aceste gânduri sunt datorate lui Sorin Petrof, pe care l-am ascultat cu prezentarea: “Până când?”

Un bufon trist

N-am avut de gînd să adaug ceva la satira din Fără titlu. Dar Iacob Coman cere foștilor săi studenți să depună mărturie pentru „adevărul istoric”. Iată mărturia mea.

Iacob Coman minte cînd spune că zidește „propria gîndire, propria personalitate” în studenții săi. Am picat un singur examen în studenția mea cernicană – un examen cu Iacob Coman, într-unul din ultimii ani de facultate. Și nu l-am picat pentru că aș fi fost prost pregătit, ci pentru că am îndrăznit să nu fiu de acord cu Iacob Coman în clasificarea unei figuri de stil dintr-un psalm. „Cîtă vreme e numele meu pe cursul ăsta, zici ca mine” au fost cuvintele lui.

Cînd am cerut, la sugestia rectorului, reexaminarea cu un alt profesor (sau o comisie), în loc să mi se comunice firesc un răspuns la o cerere scrisă, s-a pus în discuție exmatricularea mea. Într-o procedură care nu-și are locul într-o viață universitară normală, s-a ajuns, evident, la o soluție care nu-și are locul într-o viață universitară normală: am dat din nou examenul cu Iacob Coman. Am trecut cu 10 fără să fi răspuns la vreo întrebare – pentru că pe Iacob Coman îl doare în cur de adevăr.

Toată cariera academică a lui Iacob Coman este construită pe impostură. Iacob Coman nu cunoaște nicio limbă de circulație internațională – verificați-i bibliografiile. Textele lui (care, cînd apar în engleză, sînt traduse de alții) sînt sub nivelul acceptabil în producțiile unui student de anul I de facultate. Participă la simpozioane fictive și publică sub egida unor organizații fantomă – cum e de pildă monumentul de impostură academică girat de Nelu Burcea și Marian Simion (apropo, salutări Consuelei – membru al comitetului științific al revistei de filologie a academiei de la Chișinău).

În fine, tot de dragul adevărului istoric, să spunem că, atunci cînd colegi de-ai lui au fost exact în situația lui de azi, Iacob Coman n-a zis nici „pîs” – nici în calitate de păstor, nici în calitate de dascăl, nici ca poet, nici ca artist plastic. Pentru că Iacob Coman e doar un bufon trist.

PS Repet – am scris cele de mai sus doar din drag de adevăr. Iacob Coman mi-e, ca orice nulitate, absolut indiferent. Și știți bine că nu am nicio afecțiune pentru Gabriel Ban 🙂

SAZȘ.Com.n… 2020

Apărut ca virus nou dintr-o familie virală veche, replicat pe un purtător veteran, secular, evoluat milenar, noul virus cu coroniță și bărbiță, pare uns cu toate ungerile.

Desigur, analogiile nu sunt perfecte, mai ales în domeniul sistemelor vii, al vieții sociale, spirituale.

Un virus este o formă elementară a lumii vii, parte dintr-un ecosistem, cu efecte benefice pe termen foarte lung, cu efecte nefaste, patologice, chiar letale, pe termen scurt, acut.

Virusul nu poate supraviețui, nu se poate manifesta, nici măcar exista, în afara sistemului. Și totuși, prin tot ce face, prin însăși definiția existenței și vieții sale, el infecteză, dăunează, omoară. Așa e lumea în care trăim. 

În desele ocazii în care găsește o gazdă tarată, incapabilă să reziste, odată cu gazda, moare și virusul. Nu poate altfel. Apoi, ciclul se reia. Din formă previabilă, învie, ucide și moare. Ca tot ce e viral și viu. Sunt viruși și virusuri. Unele informatice, altele biologice. Unele dau infodemie, altele epidemie.

Or fi și virusuri spirituale. Septicemii și pandemii culturale și spirituale.

Organismele vii au un sistem de apărare, îndelung exersat – sistemul imunitar – cu mijloace nespecifice, cu imunitate celulară și umorală, specifice.

Din nefericire, ceea ce ar trebui să ne apere, în fața unui atac, unei invazii, poate fi capabil s-o facă, în cazul unei reacții proporționale, lucide, informate, sau poate apărea o reacție anergică – aproape absentă, grevată de metehne cronice, sau una exagerată – hiperergică, alergică, inflamatorie, agregantă și coagulantă, diseminată, determinată de o sensibilitate patologică.

Totuși, sistemul imunitar nu este decât o verigă în fortificațiile apărării. Tratamentul etiologic, patogenic, igieno-dietetic, imunologic, epidemiologic – profilactic, prin excelență – fac parte din arsenalul terapeutic eficient.

Să ne imaginăm aplicațiile sale în domeniul cultural, spiritual.

Or, ceea ce se întâmplă, în cazul focarului nostru, nu este decât un conflict intern, între un virus cu coroniță și alte abțibilduri – pe de o parte – și gazda, vectorul său, care are o imunitate foarte solidă, exersată și evoluată îndelung. Atât vectorul – liliacul sau pangolinul – cât  și virusul, pot fi surse de contaminare. 

O primă morală: Păstrați-vă curați. Nu frecventați piețe insalubre.

Alta ar fi aceea de a păstra distanța profilactică și epidemiologică corectă. Orice implicare poate să vă epuizeze până la anergie, sau să vă inflameze până la reacții paradoxale și regretabile, tardiv. Sepsis, boli autoimune și de sistem, alergii… Bube, de sus până jos.

O altă morală ar fi aceea de a ne păstra igiena mintală și spirituală în condiții de sănătate exemplară. Sănătatea surselor de informare, a proceselor cognitive de evaluare, a concluziilor sănătoase, pragmatice.

Un proces infecțios, un conflict imunologic, ca orice alt conflict, predispune în primă intenție la polarizare, la atașament partinic. Nu e o reacție matură. 

Să ne consolidăm propria apărare specifică și nespecifică, să lucrăm la mijloacele profilactice, iar la primul contact cu un agent patogen, să ieșim mai puternici, maturi, înțelepți!