Zbor în bătaia săgeții (pars pro toto)

Cît de creștin e cerul lui Dante? Știți cumva care au fost numele nevestei și copiilor florentinului rătăcitor? Că sigur o cunoașteți pe amanta lui siderală. E oare creștină lumea asta a amorului curtean, în care căsătoria e mai degrabă un impediment în calea iubirii decît grădină a deliciilor? Nu-i plin iadul dantesc de creștini – de la papi și anti-papi la apărători ai creștinătății? Vanni Fucci însuși fusese, ca Dante, guelf, doar că dintr-o facțiune rivală. Și e creștinește să-ți lingușești patronul ghibelin, asigurindu-i un loc in paradis? Nu cumva Comedia e comedie și pentru că persiflează cerul creștin? Ce poate fi mai necreștin decît să-ți vrei privirea înfiptă în Dumnezeu? N-a spus Isus că e mai ferice de cei ce n-au văzut și au crezut?

Un alt aspect, strict geometric de data asta, al erorii lui HRP constă în ignorarea faptului că sfera divină (care e, în interpretarea lui, proiecția tridimensională a unei hipersemisfere) cuprinde sfera umană. Asimetria aceasta face imposibilă lectura hipersferică a universului dantesc. În plus, centrele celor două sfere lipite și curbate într-o a patra dimensiune nu pot fi – niciunul – centrul hipersferei astfel formate. Cele două centre concurente – Diavolul și Dumnezeu – sînt, în hipersfera lui Patapievici, poli descriind diametrul ei, de-a lungul căruia călătorește vizionarul dantesc. Universul lui HRP nu e nici diavolocentric, nici teocentric. 

Geometria sferei, ca obiect topologic (deci generalizînd la orice număr de dimensiuni), este trinitară. Două adimensionale puncte îl implică, în hora lor, pe al treilea – centrul, mereu virtual (centrul unui interval, al unui cerc, al unei sfere etc. e un punct imaginar). Dacă dăm consistență centrului, realizînd toate dimensiunile mărginite de sferă, nu putem forma sfera de rang dimesional mai înalt decît alipind două sfere identice (un cerc din două segmente de dreaptă, o sferă din două discuri etc.). Cu fiecare rostogolire într-o nouă dimensiune perpendiculară, centrul sferei – nuntit cu un alt centru – devine pol. Și fiecare sferă, indiferent de numărul de dimensiuni în care e definită, are un centru imaginar.

Dacă Patapievici ar avea dreptate geometric, s-ar înșela cu siguranță teologic – lumea Comediei n-ar fi creștină. Pentru că centrul fantezist al universului dantesc e Dante însuși – imaginatorul, autorul care își transcende textul. Dumnezeu e, la Dante, autorul care imaginează universul – dincolo de Sfera Cristalină, personajul Dante călătorește în mintea lui Dumnezeu. Care încape, fără probleme, în mintea lui Dante. Universul Comediei nu e o hipersferă, ci o mise en abyme. Și a fost anticipat (cu peste un mileniu și jumătate) de un păgîn ca Chuang Tzu – cel care se întreba dacă nu cumva era el însuși visul fluturelui care se crezuse în vis.

E deja un secol de cînd am început să pricepem că centrul universului este (dacă universul e omogen și izotrop) în afara universului, indiferent din ce punct al universului este privit. De unde ne crezuserăm buricul lumii, am descoperit că buricul lumii nu e de găsit. Cosmologia modernă este însă, încă, una a privirii – nu cunoaștem universul decît ca studiu al luminii. Și de aceea, una a privitorului – singurul centru al lumii de care avem știință. Alchimia asta spectaculoasă a centrului și a periferiei coincide, în parte, cu povestea creștinismului. Și, cu siguranță, cu universul dantesc. 

Asta e singura transcendență care ne este dată: cînd lumea mea se revarsă peste lumea ta, noi – foști centri imaginari ai lumilor noastre – devenim, excentric, polii unei noi lumi care cîntă lauda unui același nou centru imaginar. Doar acceptînd renașterea centrului ca periferie putem găzdui o lume mai mare decît noi inșine. D-aia, Dumnezeu (ca și Diavolul) e mereu imaginar. D-aia, născuți din atracția irezistibilă și irealizabilă a doi poli, sîntem fiecare dintre noi centrul imaginar al propriei hiperlumi. D-aia, nimic nu e mai trist pe lume decît un părinte care n-a învățat niciodată că nu mai e centrul lumii.

Tot d-aia, Dante și-a scris Comedia în terține perfect concatenate – fiecare vers de mijloc rimează cu versurile care mărginesc următorul cerc de versuri. Apropo, dacă vreți să citiți inteligent universul dantesc, faceți-o în compania unui medievist serios, ca regretatul Richard Kay de pildă (“Dante’s Empyrean and the Eye of God”, Speculum 78.1 2003, 37-65). În rest, știm deja ce-a vrut să spună poetul.

ULTRAJ 

în peisajul ambetant al
realităţii fante se deschid
uneori prin care peste noi
curge lumea lui dincolo 

mă întreb dacă vreodată
ca-n răsturnarea unei
clepsidre curgem şi noi
fantastic spre dincolo

PS Ca să vedeți că nu doar fizicienii fac boacăne cînd trec în a patra dimensiune, am comis o greșeală geometrică în textul de mai sus. Găsitorului, recompensă!