Excurs perambulator

Va cădea în sarcina altora să adîncească subiectul (știu că se scrie deja și în România în marginea lui), dar iată doar două exemple de interacțiune între canonul liturgic și cel biblic. Mineiul pentru 24 decembrie are, printre multe altele, următorul text: „Nicicum mai mic nu vei fi Vitleeme între cetăţi; că întru tine Se naşte Împăratul şi Domnul, ca să pască pe poporul cel ales.” Recunoașteți în fundal Matei 2:6: καὶ σὺ Βηθλέεμ, γῆ Ἰούδα, οὐδαμῶς ἐλαχίστη εἶ ἐν τοῖς ἡγεμόσιν Ἰούδα· ἐκ σοῦ γὰρ ἐξελεύσεται ἡγούμενος, ὅστις ποιμανεῖ τὸν λαόν μου τὸν Ἰσραήλ. Evanghelistul citează din Mica 5:1 (LXX): Καὶ σύ, Βηθλεεμ οἶκος τοῦ Εφραθα, ὀλιγοστὸς εἶ τοῦ εἶναι ἐν χιλιάσιν Ιουδα· ἐκ σοῦ μοι ἐξελεύσεται τοῦ εἶναι εἰς ἄρχοντα ἐν τῷ Ισραηλ. Originalul grecesc al mineiului are, undeva la mijloc, οὐδαμῶς ἐλαχίστη ἐν πόλεσι Βηθλεὲμ γεγένησαι· ἐν σοὶ γεννᾶται γὰρ ὁ Βασιλεὺς καὶ Κύριος, τοῦ ποιμᾶναι λαὸν περιούσιον. Cum s-a ajuns la această soluție (migrînd de la „poporul meu Israel” la „poporul cel ales”)?

Foarte simplu. Lăsînd Israelul să reverbereze conceptual în context canonic, autorul imnului creștin a recurs la o formulă pe care o știa dintr-un text precum Tit 2:14 (ἵνα λυτρώσηται ἡμᾶς ἀπὸ πάσης ἀνομίας καὶ καθαρίσῃ ἑαυτῷ λαὸν περιούσιον, ζηλωτὴν καλῶν ἔργων) și care provine chiar din actul de naștere mozaică a Israelului: καὶ νῦν ἐὰν ἀκοῇ ἀκούσητε τῆς ἐμῆς φωνῆς καὶ φυλάξητε τὴν διαθήκην μου, ἔσεσθέ μοι λαὸς περιούσιος ἀπὸ πάντων τῶν ἐθνῶν (Exod 19:5 LXX). Avantajul acestei substituții terminologice este că lasă loc liber anticatastazei teologice – Dumnezeu avînd dreptul să se răzgîndească (în pofida doctrinei pauline) cu privire la legăminte și clauze de națiune favorizată. Nu e deci de mirare că Coresi traduce cum traduce.

O notă etimoludică aici. Termenul grecesc περιούσιος ne amintește de celebrul ἐπιούσιος din „rugăciunea domnească”. E un alt fel de a înconjura ființa. Ascunde segula din originalul ebraic, care vine din akkadianul sikiltu – semantic undeva între „agoniseală” și „pradă”. Nu mă întrebați dacă are vreo legătură cu secera. Știe oricum bine Isus ce spune: „Doamne, am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și strângi de unde n-ai vânturat.”

În fine, mineiul din 2 februarie ne învață: „Cel vechi de zile, Care legea de demult în Sinai a dat lui Moise, astăzi Prunc S-a văzut. Şi după lege ca un făcător al legii, legea plinind, în Biserică S-a adus, şi bătrînului S-a dat. Şi primindu-L pe El Simeon dreptul, şi plinirea făgăduinţelor văzîndu-o săvîrşită, cu bucurie a strigat: ‘Văzut-au ochii mei taina cea din veac ascunsă, care în zilele acestea de apoi s-a arătat lumină risipind întunericul neamurilor celor necredincioase, slavă dînd noului Israil celui ales. Pentru aceasta slobozeşte pe robul Tău din legăturile acestui trup la viața cea neîmbătrînitoare şi minunată şi fără de sfîrşit, Cela ce dai lumii mare milă.’” Elanul teologic al binevăzătorului de Dumnezeu seceră cuvinte și, măcar uneori, oameni.

Ambulacru

O bună parte a distracției mele din ultimul an a fost vînarea de precedent. Chiar n-a mai tradus nimeni coresian evangheliile înainte de mijlocul secolului al XVI-lea? Să fie estomparea creștină a Israelului o inovație românească? Ei bine, oricît m-am uitat eu în cotloanele internetului, n-am găsit încă urma antemergătorului lui Coresi. Am căutat, în mare, în două maniere distincte: fie diacronic, ancorat geografic în sud-estul european, fie sincronic, întinzîndu-mă oriunde ar fi fost rost de precedent slavon sau creativitate la abandonarea limbilor cultice ale evului de mijloc. Așa se face că am răsfoit virtual manuscrise sau incunabule cu evanghelii armene, gotice, albaneze, ungurești, cehești, provensale, englezești, nemțești, sinaitice, ucrainene etc. Nimeni nu scrie „creștini” în loc de „Israel”. Investigația mea nu are însă cum să fie exhaustivă. Poate va apărea în viitor, mai ales dacă extindem perimetrul sondării la literaturile liturgice sau parenetice, și precedentul.

Nu e deocamdată exclus ca Coresi să fie cap de mîndră serie. Asta nu înseamnă că îl citesc într-o cheie neapărat sinistră. Aș putea, de exemplu, socoti norocoasă teologic improvizația lui abracadabrantă pentru sărbătoarea corturilor din Ioan 7 – ritualul de la templul lui Irod includea niște libații (vezi și fundalul apocaliptic din Ezechiel 47). Ceea ce nu e deloc traducere la Coresi ar putea deveni în mîinile mele botezate cu Duh o splendidă teologemă. Sau, invers, faptul că numește templul de la Ierusalim „biserică” ar putea fi o armă redutabilă în arsenalul polemic al ateului atent la continuitatea dintre paradigma levitică a sacrului și cultul creștin. Așa cum scriam aici, reînvierea catapetesmei este (alături de antisemitism) cel mai antihristic lucru din istoria creștinismului. Isus trebuie încă să moară, pentru că sînt încă mahrame de căzut de pe ochi.

Apropo. Așa cum eisegeza lui Ilarion e de fapt o manevră hermeneutică paulină (vezi Romani 9, Galateni 4, dar și, pentru contaminare, Iacov 2 sau Evrei 11), și etimologia falsă a Israelului ca „văzător de Dumnezeu” vine din pana unui evreu – Filon din Alexandria. E totuși un adevăr istoric ineluctabil: antisemitismul creștin are rădăcini evreiești. E uluitor cîtă cerneală și sînge am vărsat certîndu-ne, în marginea unui mit, despre cine are de fapt ochi pentru Dumnezeu. Dacă pe Platon nu-l mai luăm în serios cînd ne spune că anthropos înseamnă ἀναθρῶν ἃ ὄπωπε („cel ce se uită cu băgare de seamă la ceea ce vede”), e cazul să lăsăm și mituri ceva mai dragi să dea ortul popii. Și iudaisme, și creștinisme au încă a deprinde estimarea justă a eroilor credinței. Niciunul dintre Părinți nu are ultimul cuvînt cînd vine vorba de Părinte. Putem face teologie mai bine și decît Pavel, și decît Augustin, și decît Gură de Aur, și decît Grigore cel Mare, și decît Toma sau Teofilact, Luther sau Calvin, Barth sau Bultmann. Avem datoria să facem teologie mai bine decît oricare dintre ei. Doar așa îi călcăm pe urme eluzivului Isus – marele teolog evreu, destrămătorul.

De altfel, Coresi nu are nicidecum monopol pe teologia românească a veacului. Codicele Bratul are la Matei 8:10 „nice în israili atîta credință n-amu aflatu”. Iar același pasaj e corectat de mînă chiar în exemplarul din tipăritura coresiană pe care l-am citit eu (BRV10 de la Cluj). Evangheliarul slavo-român de la Sibiu scrie „i(zra)il” peste tot pe unde Coresi are „creștini” (interesant însă, are „minciunoș(i) creștin(i)” la Matei 24:24, ceea ce nu e departe de „pseudohristoșii” din original). Iar, la încheierea secolului de traduceri biblice din păcătosul intermediar slavonesc, Noul Testament de la Bălgrad va impune soluții infinit mai juste (aproape peste tot – încă nu știe ce să facă cu „gazofilachiia” din Ioan 8:20, de pildă). Fanarioții (bisericile românești s-au fanariotizat cu mult înaintea statelor românești) au contribuit și ei masiv la îmbunătățirea școlarizării cadrelor ecleziale. Ceea ce nu înseamnă că vocea lui Coresi a dispărut din sobor.

Anticipîndu-l stilistic pe Arghezi, ba chiar pe Foarță (apud Manolescu), mitropolitul Dosoftei nostrifică (cum bine remarcă Eugen Negrici) marea poezie a psalmilor. Printre altele, introduce și el creștinii în textul biblic – de data asta, poate mai remarcabil, în plin Vechi Legămînt. Și (am verificat) nu pe urmele modelului liric polonez al lui Jan Kochanowski, ci din proprie inițiativă (adică pe urmele ideologice ale lui Coresi al nostru). În Psaltirea în versuri (nu și în cea prozaică, literalistă) citim cum „În veci este Domnul de împărățește, / Slava lui și cinstea nu să obîrșește. / Păgînii să pieie din svînta lui țară, / Să nu mai rădice în creștini ocară” (n-o să vă obosesc cu numărătoarea abstrusă a psalmilor, dar o să precizez locurile unde creștinii ocultează Israelul din original). Sau: „Că să poticniră de să răsturnară / Toț pizmașii noștri, călări și din cară. / Iară noi, creștinii, stăm fără cădere, / C-am făcut izbîndă cu a ta putere.” Și: „Și să izbăvești creștinătatea, / Iușiurîndu-i toată greutatea” (Israel dispare).

Sau: „Mîncînd pre creștinii ca pre nește pîine.” Și: „din Sion să vie / În creștinătate a ta-mpărățîie” (Israel dispare). Și: „Cu creștinătatea să te proslăvască” (Israel dispare). Sau: „Și suind în ceri să-ț crească / Slava-n țara creștinească” (aici e „tot pămîntul” în original – rima servește bine imperialismul creștin). Sau: „Tot soborul creștinesc.” Sau: „Să-ț cînte creștinii cu prea cuviință. / Cînd de preste núori, Doamne, ti-i ivi-te / Minunat cu svinții ce ti-i pogori-te / În creștinătate, și să ne dai sîlă, / Domnul lui Izráil, cu svînta ta milă” (prima dată, creștinii acoperă „regatele pămîntului”; a doua oară, Israel dispare – sfinții care îl însoțesc pe zeu sînt, probabil, cei din cerul creștin; toate astea în buna vecinătate a „Domnului lui Izrail” – „sîla” e putere). Sau: „Și cu noi creștinii milă îț vei face.” Sau: „S-or spune din tine-n fală toț creștinii” (Sionul dispare). Sau: „Să-ț priveghe creștinul cît poate” (Israel dispare). Și, în fine: „Că zidește Ierusalimul, / Ca să bage-ntr-îns pre tot creștinul, / Și pre tot Izrailul să strîngă, / Să petreacă-ntr-îns fără de tîngă” (Israelul dispare și nu dispare).

Anticatastaza lui Dosoftei e cît de cît generoasă. Dar e clar că mitropolitul nostru are nu doar licență poetică, ci și substanțiale libertăți teologice. Psalmii ebraici sînt despre „dumnezăirea și omenirea” lui Hristos, și „de toată sfînta Besearică”. De altfel, se exersează din cînd în cînd și întru erminie (învățase, ne spune chiar el în introducere, principiile clasice ale exegezei patristice de la cel care avea să devină tizul său, patriarhul ierusalemitan „Dosothei” al II-lea). Are o tîlcovenie în care explică frumos că „fiii lui dumnezău sînt creștinii, ori din leagea noaă, ori din leagea veache” (versurile din paragrafele anterioare le-am luat, convenabil, de pe Wikisource – au ortografia normalizată și majuscule pe unde mitropolitul nu folosește). Sau: „chedrii Livanului sînt creștinii”. De ce? Pentru „că-n sfînta besearică să arde tămîia, și creștinii ca și chedrii o aduc lui dumnezău”. Pe Dumnezeu îl vezi cel mai bine prin fum, crede încă – antihristic – Dosoftei.

Noctambulație

Acum aproape un mileniu, la Kiev, Ilarion își începe omilia citînd din Luca 1:68: „Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său”. Sînt primele cuvinte ale lui Zaharia, preotul ierusalemitan părinte de baptist, la ieșirea din muțenie. Cu o mie de ani înaintea binemăritorului slav, Zaharia se gîndește la evrei și la dumnezeul lor pus pe fapte mari. Ilarion în schimb îl parafrazează ideologic – cuvintele rostite (și notate) de el fiind de fapt „binecuvîntat este Domnul Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul creștinilor, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său”. Cu o inocentă apoziție, Ilarion rescrie, și el „umplut de Duh Sfînt” (Luca 1:67), povestea. Dumnezeul pus pe fapte mari e de data asta cel bizantin, renăscut din apele Niprului la sfîrșitul secolului al X-lea, botezătorul este Vladimir (autenticul), iar poporul sînt slavii (etc. – fuck cares) scoși cu forcepsul din întuneric.

Omilia „Despre lege și har” a lui Ilarion e, în opinia multora, actul de întemeiere a culturii ruse. E de fapt un monument de eisegeză (cum le place seminariștilor din primul an să spună), în care Ismael sînt evreii legii, iar Isaac sînt creștinii harului, un eseu de filozofie politică în care încreștinarea kagan-ului (e termenul folosit de Ilarion) Vladimir și a supușilor lui e culminația apocaliptică a istoriei. Toate astea în buna tradiție a creștinismului imperial (care tocmai se rupea iremediabil între Constantinopol și Roma). Cu eterna diferență că ultimii veniți sînt ăi dintîi.

Istoria antisemitismului teologic (doctrina anticatastazei) e aproape perfect coextensivă cu istoria creștinismului. Sîmburii ei germinează deja în Noul Testament. Secolul II vede primele formulări în clar. Dacă pentru evreul Pavel neamurile sînt martori prinși în jocul salutar al dumnezeului lui Israel, pentru africanul Augustin evreii sînt martorii captivi ai mîntuirii lumești înfăptuite de dumnezeul creștinilor – noul Israel. Iar Augustin e eroul „filosemitismului” creștin! Un Ioan Zlatust l-ar fi înfierat ca eretic. În toată istoria asta ideologică mai nimeni nu simte nevoia de a umbla la litera vechilor scripturi. Acrobațiile Duhului sînt suficiente pentru a scoate din orice text și ce nu e de găsit în el. Printre excepții, Coresi al nostru.

Ceea ce la Teofilact din Ohrid era, în a doua jumătate a aceluiași secol XI, doar comentariu biblic – la Matei 2:6 („Poporul Meu Israel” se referă la cei ce au crezut, indiferent că dintre evrei sau dintre neamuri. „Israel” înseamnă „văzător de Dumnezeu”, drept pentru care toți cei care Îl văd pe Dumnezeu sînt israeliți, chiar dacă sînt dintre neamuri.), inclus pînă și de Toma de Aquino în Catena aurea – devine la Coresi text biblic: „cela ce va paște oamenii miei creștinii”. Nu am niciun motiv să cred că versiunea coresiană e rezultatul unei erori tehnice. Coresi e perfect capabil să citească corect sigla slavonă pentru „Israel” (o demonstrează repetat). Singura rațiune a acestei substituții este dogmatică. Călugării de limbă română au învățat de la maeștrii lor spirituali că se scrie „Israel”, dar se citește „creștini”.

Nu este singurul loc în care apare în text această opțiune hermeneutică. „Israel” e convertit în „creștini”, uneori cu rezultate ilare, și în Matei 2:20 („pasă în țara creștinilor”), 2:21 („și se duse în țara creștinilor”), 8:10 („nece în creștini atăta credință nu aflai”), 9:33 („nece dinioară nu se-au ivit așa în creștini”), 10:6 („păsați mai vrîtos cătră oile ce-s perite în casele creștinilor”), 10:23 („nu veți avea a sfrîși cetățile creștinilor”), 15:31 („și slăvia dumnezeul creștinilor”). Nici singurul semn de deiudaizare, intenționată au ba, a evangheliilor la Coresi. În plin secol XVI, cînd Renașterea întorsese savanții ad fontes, apăruseră deja primele ediții critice ale Bibliei, iar Luther și Calvin se certaseră pe cîtă ebraică trebuie să știe teologul creștin, Coresi nu are noțiuni elementare de realia biblice și traduce texte vechi de un mileniu și jumătate de parcă ar picta iconițe pentru localnici (în tradiția anacronică și autohtonizantă a multor maeștri ai aceleiași Renașteri).

Nu pot face aici catalogul complet al acestor nostimade. Dar aleg, aproape la întîmplare, cîteva. În Ioan 7:2, Coresi îl aduce pe Isus la „praznicul ovreesc cursură în besearecă”. Ce dracu’?! Traducînd o traducere, Coresi e trădat de intermediarul slavon, care calchiase σκηνοπηγία (construcția de corturi) interpretînd însă greșit a doua parte a compusului grecesc drept πηγή („izvor”, „fîntînă”). Coresi amplifică prostia, luînd cortul (coliba de Sukkot) ca nume veterotestamentar al templului. Pentru că da, la Coresi, ca oriunde în românește pînă în secolul al XIX-lea, templul de la Ierusalim era „biserica” Ierusalimului (vezi de pildă cum îl traduce Ioan Barac pe Iosif Flavie la 1821).

În toate cele patru evanghelii, Isus învie la Coresi „întru una den sîmbete”. Din nou, e vina lu’ Chiril și Metodie, care se pare că n-au știut evreiește cît să nu cadă în capcana calcului din originalul grecesc. Sinagogile sînt în general, imprecis, „gloate” – sau „soboare” (ca în lexiconul lui Mardarie de la Cozia de-un veac și jumătate mai apoi), deși în Marcu 5 apare din senin „arhisinagog”-ul. Unitățile de măsură, de monedă sau de grad militar fac arareori sens (valurile din Ioan 6, de pildă, sînt înalte de zeci de mile). În Ioan 8:20, Isus predică „în gazo filachiei”. Iar în Luca 12:55, „bate crivăț” și „ger va fi” – că doar Isus a evanghelizat și-n Bărăgan.

Așa se face că Isus iese din paginile lui Coresi complet nostrificat. E de-al nostru – creștin aproximativ, plătind cu banii noștri („florintul dăjdiei” – Matei 22:19), debitînd prejudecățile noastre, suferind de aceleași aere hiperboreene. Și împărtășindu-se din ignoranța noastră șoadă: susține, în Ioan 7:22, că circumcizia mozaică e „de la părintele” – ceea ce, ca peste tot altundeva la Coresi, înseamnă „de la Tatăl” (Coresi citește, iată, o siglă prost). La intersecția dogmatismului anticatastatic cu erudiția precară a călugărilor de limbă română (și slavonă) stă Isus-ul confuz, ectopic și antisemitic al lui Coresi.

Și nu doar al lui Coresi. Radu de la Mănicești n-are nicio problemă să-i copieze de mînă toate tîmpeniile (Harley 6311b de la British Library). Într-un exemplar incomplet al „Lucrului apostolesc” coresian conservat la Biblioteca Academiei e de găsit o pagină manuscrisă în care Fapte 1:6 e redat, nu știm de cine, astfel: „Doamne, au într-acesta an vei să tocmești împărățiia creștinească?” Aceeași aneantizare a Israelului din original. Evangheliarul de la Războieni, un manuscris de pe la mijlocul secolului al XVII-lea (BAR 296 – înțeleg că Anca Mihaela Antip i-a făcut o ediție într-o disertație coordonată de Alexandru Gafton) care include, înseriate, multiple variante de traducere, are „oamenii miei i(zra)ilteanii / creștinii” la Matei 2:6 (și „țara creștinească” în 2:20.21 – arătînd că nu depinde în mod direct de textul coresian).

Ambele aspecte ale problemei – antisemitismul dogmatic și prostia endemică – sînt perfect ilustrate de două texte fabuloase ale secolului al XVII-lea românesc. Catehismul Marțian pune în gura lui Moise următoarea versiune a decalogului: „Serbea(ză) dumereca și praznicele celea dumnezeeștile” – ceea ce, cu multă îngăduință creștină, e admisibil. Dar preotul sau călugărul nostru nu se oprește aici, adăugînd: „și vererea să cinstești, că iaste răstignitol Domnoloi lu I-s H-s”. De unde rezultă că legiuitorul mozaic a poruncit orice, numai sîmbăta nu (sfînta Vineri a fost mereu populară la români, în siajul unor apocrife sau, din 1641, al osemintelor, cel mai probabil apocrife și ele, ale Paraschevei). Pe de altă parte, Molitvenicul lui Ioan Zoba din Vinț conține legenda scoțiană a „mărului Fenelii”, pe care o popularizaseră iezuiții, și pe care textul nostru sfios o dă, după ce o garnisește cu asirieni (!), din Ioan Damaschinul. Cum am zice azi: csf, ncsf.

Razboiul civil pentru metafizica

Razboiul metafizic global (continuare)

Razboiul metafizic global