Despre încîlcitul limbilor (XXVIII)

Acesta este motivul pentru care spune că „Dumnezeu S-a coborît să vadă cetatea și turnul” [nu că Dumnezeu poate să absenteze de undeva pentru a fi altunde, ci pentru ca noi să pricepem că opiniile trebuie să fie bine întemeiate]; și nu adaugă degeaba „pe care l-au zidit fiii oamenilor”. Careva dintre nelegiuiți ar putea zice batjocoritor: „Ne învață legiuitorul ceva nemaiauzit, anume că turnurile și cetățile sînt zidite de nimeni alții decît de copiii oamenilor! Cine oare, chiar și dintre cei mai slabi de duh, nu știe lucruri atît de bătătoare la ochi?” Dar să nu socotești că așa ceva, atît de la îndemână, de banal, a fost consemnat în sfintele oracole; caută mai degrabă taina care poate fi dibuită dincolo de noimele vădite. Care este, așadar, înțelesul?

Cei care atribuie o seamă de părinți celor ce sînt și introduc hoarda politeistă, revărsînd asupra lucrurilor deopotrivă lipsa lor de cunoaștere și confuzia lor, făcînd din plăcere țelul sufletului, aceștia au ajuns pe drept ziditorii cetății pomenite și ai acropolei ei. Ei sporesc și înalță, ca pe niște edificii, lucrurile care slujesc scopului plăcerii și, după părerea mea, nu se deosebesc cu nimic de cei născuți din desfrînată, pe care Legea i-a îndepărtat din adunarea dumnezeiască: „Nu va intra în adunarea Domnului cel născut din desfrînată” (Deuteronom 23:2). Căci, asemenea unor arcași care rătăcesc după nenumărate ținte și nu nimeresc niciuna cu adevărat, aceștia, presupunînd puzderie de începuturi și cauze ale nașterii celor ce sînt, toate false, L-au nesocotit pe singurul Făcător și Tată al tuturor.

Cei care se împărtășesc însă de cunoașterea Unului sînt numiți pe drept cuvînt fiii lui Dumnezeu, după cum mărturisește și Moise, spunînd: „Sînteți fiii Domnului Dumnezeului vostru” (Deuteronom 14:1), și „Dumnezeul care te-a născut” (Deuteronom 32:18), și „oare nu este El însuși Tatăl tău?” (v. 6). De aici decurge în mod necesar că cei al căror suflet este astfel întocmit socotesc că numai ce e de cuviință este bun, împotrivindu-se scopului plăcerii, ca un zid ridicat de oameni deprinși cu războiul pentru răsturnarea și nimicirea ei.

Dacă cineva nu este încă vrednic să fie numit fiu al lui Dumnezeu, să se străduiască să se orînduiască după întîi-născutul Lui, Cuvîntul, seniorul între îngeri, arhanghel cu multe nume: Început, Numele lui Dumnezeu, Cuvîntul, Omul după chipul (Lui), Cel care vede – Israel. De aceea, ceva mai înainte am fost îndemnat să laud virtuțile celor care spun: „Toți sîntem fiii unui singur om” (Facerea 42:11). Chiar dacă nu ne-am dovedit încă vrednici să fim socotiți copii ai lui Dumnezeu, sîntem totuși fii ai chipului Său invizibil, ai Cuvântului preasfînt. Căci chipul dintîi al lui Dumnezeu este Cuvîntul. De altfel, în multe locuri ale Legii israeliții sînt numiți și fii ai celui care vede, adică ai lui Israel, cei care aud fiind socotiți după cel care vede, deoarece după vedere auzul este cinstit ca fiind de rang secund, iar ascultătorul este întotdeauna inferior celui ce primește, fără călăuzire, reprezentări evidente ale substanțelor.

Mă minunează și revelațiile din cărțile Regilor, potrivit cărora cei care au înflorit și au trăit multe generații mai tîrziu sînt recunoscuți ca fii ai lui David, cel care L-a cîntat pe Dumnezeu (1 Regi 15:11; 2 Regi 18:3 ș.a.), cu toate că, pe cînd acesta încă trăia, nici străbunicii lor nu se născuseră. Căci, atunci cînd sufletele sunt făcute nemuritoare prin virtuți, nu este vorba de nașterea unor trupuri pieritoare; de aceea, ne referim la căpeteniile nobleții și virtuții ca la părinții și născătorii noștri.