Carul cu boi

Muzica sferelor a devenit cantilație la lectura sulurilor în cultul sinagogii, psalmodie în lectura codexurilor în liturghia bisericii. Literele încă au nevoie de vibrație să prindă zbor. Și preferă să ancoreze mișcările spiritului, condamnînd superstiția, denigrînd teurgia, disprețuind polifonia glosolaliei.

Proiectul filonic a constat tocmai în a demonstra că Moise e adevăratul șef al adevăratei școli filozofice al adevăratului Unic zeu. Bineînțeles că Israelul moșit de Moșe, deslușit prin prisma infinit refractantă a Spiritului, e Logos-ul. Pavel nu face decît să recunoască faptul banal că Spiritul nu are cum să fie în posesia exclusivă a vreunui sînge, pentru că nu-i în posesia sîngelui. Evangheliile trebuie să construiască apoi idol evreiesc pentru națiunea legămîntului niciodată negat de Pavel.

Căutați paradidomi în evanghelii. Nu înseamnă „a trăda”. Botezătorul e și el paradidomi. Iuda nu e subiectul, ci instrumentul lui paradidomi. Isus călătorește de bunăvoie de-a lungul unui lanț de predări – Tatăl îl paradidomi, Satana din Iuda îl paradidomi, preoții îl paradidomi, Pilat îl paradidomi. Isus însuși paratithemi sufletul în mîinile Tatălui, închizînd cercul predării. Nu-i de mirare că texte extracanonice l-au exculpat integral pe Iuda.

Imediat după faimosul său testimonium, Iosif Flavius ne povestește despre un evreu, specialist în suluri, care a luat bani și bunuri de la o patriciană din Roma, simpatizantă a lui Iao, sub pretextul că le duce la Ierusalim. Și le-a însușit împreună cu trei tovarăși. Le-a mai mirosit și altora, dar să speculăm voios: eu zic că evreul ăsta e Pavel al nostru. Cînd a fost pus pe fugă din Roma, și-a dat seama că trebuie să ofere un produs mai bun decît o vagă simpatie religioasă pentru un centru îndepărtat. Unsul e templul portabil, săracii de la Ierusalim sînt pretextul etic perfect, oricum apostolul merită să trăiască din evanghelie.

Sacha Stern explică, într-o scurtă contribuție la un volum colectiv mai vechi, cum aratul Ierusalimului în 135 e posibil să fie doar o legendă livrescă născută din suprapunerea a două tradiții divergente – una romană, care știa că sulcus primigenius e ritual de întemeiere, și una iudaică, care știa că profețiile se împlinesc. Cea din urmă citea texte precum Mica 3:12. Cea dintîi folosea vechile descrieri de ritual în simbolistica numismatică, fără să mai înjuge cel mai probabil vreun bou la vreun plug. Hadrian bătea monedă cu aratul Ierusalimului, proclamînd astfel alegoric victoria romană. Rabinii vedeau moneda și ziceau na, împlinire a profeției. La intersecția a două jeturi de propagandă se naște istoria.