Sindromul Salvatorului, Altruist, Mesianic

Fiind obiect și subiect al unei educații tradiționale, religioase, mi-a fost destul de greu să pricep ce înțeleg psihologii și psihiatrii prin aspectul patologic al altruismului, sindromul salvatorulului sau mesianic, cu nuanțele lor. În toate aceste trăsături nu vedeam decât calități și asta m-a dus cu gândul că e posibil să fiu personal afectat.

De multe ori ceea ce nu înțelegi teoretic, poate și pentru că ai o pată ‚oarbă’, înțelegi practic, de la pacienți. Ca întotdeauna, este vorba despre simțul măsurii. Altruismul ca o contrapondere la tendința generală spre egoism, este desigur o calitate, dar când singura ta rațiune de a exista, de te face fericit este să trăiești doar pentru ceilalți, să te consumi, să nu mai ai viață personală, să intervii intempestiv, fie că ți se cere sau nu, atunci ceeea ce ar fi trebuit să fie necesar, a devenit deplasat, dăunător, patologic.

Am văzut de curând o pacientă care părea personificarea acestei tulburări. La 56 ani, o ființă altă dată sclipitoare, frumoasă, plină de vitalitate, spontană, dinamică, devenise ofilită, stoarsă ca o lămâie, sluțită de oboseală și efort, anxioasă, vibrând de un tremor inxplicabil – fără tulburări organice, deprimată, dezamăgită, dezavuată, nefericită, încercată de panică și neliniște, încercând să fugă de ea însăși, fără să se regăsească în tot ceea ce însemnase viața ei, tot ceea ce oferise și pentru care nu primise decât fărâme.

Ajungând în a doua parte a vieții, deodată i s-a impus un bilanț tragic: ea oferise totul ca om, ca specialist – maestru cofetar, reprezentase factorul cheie în baza unui lanț de cofetării celebru, primise doar un salariu minim de subzistență, nu se căsătorise, nu fusese iubită, nu născuse copii, iar acum nu mai era sănătoasă. Ce făcuse cu viața ei?

Are un prieten care trăiește în altă țară și cu care împărtășește cele mai intime confesiuni. Toată viața, acesta i-a spus să aibă răbdare, să aștepte, să nu se vândă ieftin, să-și trăiască viața, dar n-a făcut niciun pas în plus.

‘Am lucrat permanent câte două sau chiar trei slujbe, din zori și până în noapte, am dat totul, eram fericită să fiu de folos, entuziasmată pentru grandoarea oricărui proiect, mă identificam cu fiecare dintre ele, dar azi îmi dau seama că nu erau ale mele. De fapt, îmi erau străine, am sentimentul că am fost folosită. Mă simt epuizată, nefericită, dezamăgită!

Acest realism târziu m-a văduvit de motivație, țel, energie, sensul vieții mele. Deodată, viața mea este pustiită. Pentru ce am trăit, pentru ce mai trăiesc?’

Stai puțin! Cine suferă? Poate că a fost o eroare să te secătuiești pentru alții, dar viața ta este totuși în față! Ce ar fi să te mai ocupi și de tine! Să-ți oferi relaxare, odihnă, vacanțe, un hoby sau mai multe, să lucrezi la înfățișarea ta, părul tău, corpul tău, timpul tău liber, cultura ta, călătorii!

Am adăugat una două investigații, câteva prescripții pentru simptomele cele mai supărătoare și revenirea cu rezultate și proiectul nou de viață. Va reuși?

Sens, Semnificație, Valoare

Origini, Natură

Opiniile, atitudinea noastră față de segmentele realității, modifică, crează sau spulberă valoare, semnificație. Atribuim sens și semnificație obiectelor, simbolurilor, ființelor, ideilor, artei, etc.

Și totuși, cel mai crud realism în domeniul semnificațiilor, vine dintr-un loc absolut surprinzător – din spațiu și ordinele sale de mărime. Ați văzut și dvs ceea ce e aproape invizibil – Pământul, la scara întregului Univers. Când îți iei timp să te gândești la indiferența suverană și rece a rocilor înghețate, cu o vechime de miliarde de ani, realizezi că, în absența gândirii, judecăților de valoare, a unei existențe orientate către scop, teleologice, semnificația nu-și are locul. Ea există numai ca atribuire, consens și chiar disensiuni.

Capacitatea noastră de supraviețuire, de adaptare, pare să fie optimizată de capacitatea noastră de înțelegere a lumii, existenței, vieții. Or această înțelegere pare să derive dintr-o altă capacitate – aceea de a modela mental, prin imagini, simboluri, limbaj – structura realității și modul în care este alcătuită.

Normele obiective, ca și cele subiective conferă coerență, repetitivitate și obișnuință. Sensul derivă din toate aceste aspecte. Când normele și succesiunea nu mai sunt respectate, suntem contrariați: devine nonsens. 

Realitatea cu structura ei, este dinamică în spațiu și în timp, dar respectă legi obiective care conferă coerență și sens. Noi înșine aparținem acestei realități, astfel că, atât prin natură, dar și prin cultură, învățăm să ne însușim și să reflectăm structurile, legile și modelele lumii, realității. Toate acestea fac sens, dobândesc semnificație și le valorizăm.

Este posibil să vedem semnificația existenței și vieții noastre doar ca un rezultat al conștienței de sine, al existenței propriu-zise a universului, mediului, lumii, al capacității noastre de a ne gândi și a ne evalua această existență în termeni de valoare și sens. Vom constata că sensul la care ne referim este unul atribuit, este în relație cu evaluarea noastră, raportată la gusturile sau nevoile noastre.

Semnificația persistă ca valută forte în conștiința, existența și relațiile interumane. Fiind valorizată și alipită ca distincție a persoanei, familiei, grupului, ca valoare socială, semnificația rămâne perenă. Există o piață a valorilor și semnificațiilor. Este valorizat tot ceea ce are căutare, tot ceea ce poate fi de folos. Iar modul în care poate fi necesar, conferă semnificație. Există un enunț celebru, semnat de Susan Wolf: „Semnificația este generată atunci când atracția subiectivă întâlnește obiectul de valoare prețuit, sau mai literal: atractivitatea obiectivă.”* Aici poate începe o lungă discuție despre etalon, gust, valoare. Cred că în cazul semnificației putem folosi artefactul uzual în astfel de situații: glontele este încărcat de realitatea obiectivă, în timp ce subiectivul apasă pe trăgaci.

Desigur, semnificația fundamentală rămâne cea existențială, dar nu există parte a realității sau domeniu al preocupărilor umane care să scape dimensiunii sensului și semnificației, valorii, implicite sau explicite.

Natural vs supranatural

Fragilitatea, vulnerabilitatea și relativitatea condiției vieții, existenței și bunăstării ființei umane așezată într-un mediu natural de o întindere, volum, complexitate copleșitoare, l-a condus pe om, oarecum firesc și repede, la absolutizare.

Chiar dacă ulterior, în decursul secolelor, avea să afle că legi relativ simple, fenomene, determinări și mecanisme, decurgând din însăși natura lucrurilor, conduceau procesele naturale, mai mult sau mai puțin intuitiv, omul rămânea uimit de vastitatea spațiului și volumelor, maselor, imemoriabilitatea și infinitatea timpului, puterea și intensitatea copleșitoare a forțelor implicate în desfășurarea cataclismelor, naturii, anotimpurilor, vieții.

De asemenea, faptul că o seamă de valori pot avea semnificații opuse și contradictorii – ceea ce este considerat semnificativ și valoros pentru unii, poate fi disprețuit, considerat o risipă sau degradare pentru alții, i-a determinat pe oameni să proiecteze valorile și semnificațile către un tărâm ideal, al adevărurilor absolute și indiscutabile, ale binelui suprem, ale frumuseții fără cusur. 

Aceste trăsături nu puteau aparține lumii reale, naturale, ci au fost gândite ca transcendente și aparținând lumii supranaturale, divine, ale zeilor.

Atributul veșniciei în timp, a constituit o valoare semnificativă pentru contracararea și rezolvarea perisabilității vieții. Toate atributele divinității s-au recomandat de la sine ca fiind etalonul, referința tuturor neîmplinirilor vieții reale.

Chiar dacă au rămas o sumedenie de aspecte insolubile și contradictorii, totuși aglutinarea în decursul secolelor și mileniilor a tuturor frustărilor, amenințărilor, pericolelor, suferinței și morții, împreună cu replica coerentă, relativ logică, adecvată, structurată după nevoile fundamentale, universale ale ființei umane, a transformat oferta spirituală în una foarte atractivă și semnificativă.

Disproporția impunea supranaturalul, absolutul se impunea finitudinii, relativului și omul proiecta un for suprem aflat la cârma și deasupra tuturor acestora. Cu acesta trebuia să stabilească raporturi, trebuia să-i semene, o cale de comunicare trebuia deschisă. Și s-a făcut.

Astfel, sursa oricărui sens, a semnificației fundamentale, suprema valoare, aparținea Creatorului, Sursei, Atotputernicului. A fost o modalitate de a ordona haosul aparent al lumii interioare, exterioare și sociale.

De la înălțimea tronului divin, s-a croit un plan, un proiect divin, care unește un început paradisiac, edenic, cu un final glorios, ale cărui etape viitoare se vor împlini așa cum cele precedente s-au împlinit, în cadrul unui discurs extrem de convingător și coerent – crema valorilor culturale, folclorice, spirituale – dar ideal, simpluț, subminat de premise care nu vor să se lase verificate în lumea reală, naturală, practică. 

Ele se potrivesc cu dogma, cu teoria, cu imaginația și așteptările noastre, dar sunt mereu anunțate, calculate, amânate și niciodată împlinite, decât în dezamăgiri mesianice, apocaliptice și regrupări, reașezări fanatice. Mărșăluiesc un timp, fac istorie, cinci sute, o mie, două, trei mii de ani, apoi se pierd în negura vremurilor apuse. Semnificații cu pondere într-o epocă sau alta, suferă eroziunea culturală a timpului, evoluează, devin perimate și uitate. Apar forme noi, evoluate.

De aici și până la a pretinde că nu există sens sau semnificație decât la sursa originară, nu e decât un pas. În această opinie, orice semnificație din lumea reală, își are obârșia în lumea de dincolo sau în altă lume, în altă împărăție. Este greu de digerat această pretenție că orice semnificație atribuită oricărui domeniu, fie el material, cultural, social, economic, artistic, etc., are o semnificație derivată. 

Natură vs cultură

Dar în timp ce, ritmul și frecvența unor manifestări sunt proporționale cu viața, existența și istoria noastră, altele sunt surprinzătoare, șocante și excepționale prin apariția lor. Acestea par lipsite de sens și noi le atribuim imediat semnificații care pot coincide cu natura și legile lor, adică au caracter obiectiv, sau sunt fanteziste, coincid doar cu opiniile, convingerile noastre subiective – sunt doar atribuite, neverificate științific, matematic, logic, istoric.

Astfel, apare o disjuncție între natură, pe de o parte, și cultură, spiritualitate, pe de alta. Semnificațiile dobândesc autonomie, se distanțează de realitate și de dragul subiectivității, afinităților, gusturilor, intereselor noastre, pot chiar să contrazică realitatea.

Din acest joc al discrepanțelor între realitate și preferințe sau aparențe, au apărut și folclorul ficțional – legende, basme, miracole, mituri, alegorii, parabole, creația literară de ficțiune cultă, sau industria spectacolului cu prestidigitații, iluzionism, etc. Foamea noastră de senzațional întreține creația tuturor formelor aparente de încălcare a legilor obișnuite ale realității. Ne-ar plăcea să fie mister autentic, dar nu e decât divertisment sau șarlatanie – și relatările acestora, mai vechi sau mai noi, cu toate probele lor de autenticitate sau fals.

Limitele semnificării

Filosofia existențialistă a considerat existența absurdă și lipsită de sens. Există și o literatură a nonsensului și absurdului. Schopenhauer, care a fost un om extrem de inteligent și capabil, era totuși un singuratic ursuz, chinuit de tulburări de personalitate. El privea existența și relațiile extrem de critic. Neînțeles și lipsit de apreciere, valoarea incontestabilă i-a fost recunoscută foarte târziu. Asta l-a transformat într-un mizantrop. 

Nihilismul a împins acest scepticism și neîncredere față de viață și existență până la limită. Depresia poate influența mult atitudinea față de sensul existenței. Până la suicid. Probabil că și inteligența. E posibil ca oamenii să se situeze, în privința semnificației, după o curbă Gaus sau sub forma unei clepsidre? Poate că nu cei mai inteligenți sunt cei mai împliniți, ci doar cei mai lucizi!

Alternativa discursului coerent și credibil, dar cu premise și concluzii false – care poate defini delirul sau convingerile, ideologiile eronate, sunt situații mai puțin evidente și lipsite de carieră, în care premise și concluzii mai mult sau mai puțin realiste, sunt irosite de incompetență, dezorganizare, indolență, o agendă ascunsă, lipsa hotărârii, perseverenței, maturității, civilizației.

…

Continuăm să atribuim, să sperăm, să credem. Ne jalonăm, ne marcăm existența. Acest fapt poate conta enorm pentru noi, dar nu prea contează în economia universală a alcătuirii lumii.

Atunci când evenimente neutre, sau mai rău, stihinice, spulberă orice logică, sens și semnificație a vieții sau existenței, ne oțelim, ne împietrim și nu renunțăm. Și asta are loc la tot pasul! E o formă de eroism sau de încăpățânare. E tot ce avem, tot ce suntem, tot ce putem face!

Ceea ce conferă semnificație vieții, dincolo de valoarea ei, pare să fie o anumită coerență, făcând-o inteligibilă, transcendentă locului comun.** O viață semnificativă, rămâne atingerea scopului proeminent, valoros, propus. Acest proces ne duce cu gândul la împlinire.

Semnificația, fericirea, și alte calități de mare sinteză, par să sporească, mai ales când nu le ai în vedere, când uiți de tine și te dăruiești total, pasiunii, vocației, creativității. Ceea ce rezultă, dobândește sens, semnificație, valoare.

_______

* Wolf S, 1997, „Meaningful Lives in a Meaningless World”, Quaestiones Infinitae, 19, Utrecht Univ, 1-22.

** Stanford Enciclopedia of Life, The Meaning of Life, 2013.

Defensa proiectivă

Suntem organisme vii, sisteme biologice. Ca să ființăm, să supra-viețuim, facem schimb permanent de substanțe, energie, informație, knowhow, cu mediu. Mediul nostru inițial a fost natural, apoi social, cultural, spiritual. Deși mediu natural este neutru, l-am perceput afectiv, ca binevoitor sau ostil, favorabil sau nefavorabil. I-am dat sens, l-am încărcat cu semnificație.

Aceasta s-a petrecut în mintea noastră, dar am proiectat asupra naturii, mediului, aceste valori. Plantele, fructele, semințele care erau bune, sau dimpotrivă, provocau crampe, erau dulci sau astringente, amare, te hrăneau sau te omorau, au primit etichete valorice.

Animalele care se lăsau vânate sau se apărau, fugeau, se ascundeau, luptau, au fost și ele încărcate cu semnificații, identitate. Omul le-a dat nume. Gen 2,20.

Dacă există un sens, dacă există valori, există spirite, puteri, ale acestor valențe. Animismul, totemul, sacrul, zeii, au început să populeze conștiința oamenilor. Proceduri rituale de influențare și adjudecare a șanselor, sorților și destinului, au intrat în practica curentă.

Omenirea pare să fi avut din cele mai vechi timpuri, complexul identității. A simțit nevoia să adauge valoare la propria identitate. Totemul, zeii, etnia, naționalitatea, religia, cultura, sportul, profesia, logo-ul, sunt adăugiri protetice la propria identitate.

Dar a fost un timp, când pretențiile identitare nu aveau suficientă acoperire pentru trebuințele aflate în concurența beneficiilor insuficiente și precare. Supralicitarea se făcea în absolutul imaginar, populat cu zei. Identitatea este purtătoare de autoritate. Artificiul consta în apelul sau invocarea unei autorități superioare. O identitate comună, banală, era șlefuită până la strălucire, cu una absolută. Funcțiile supranaturale ale acestora, delimitate în timp ca sacre, s-au dovedit foarte potrivite, utile și lucrative, sub numeroase aspecte. Sacrul impunea, fixa, conferea autoritate.

La fel cu societatea umană, spiritele au devenit zei, inițial specializați, apoi ierarhizați – și cum lumea, ca și autoritatea lor, era absolută, unul singur a devenit suficient, de la politeism sau henoteism, s-a ajuns la monoteism.

Încă din antichitate, pe măsură ce oamenii au deprins pasiunea cugetării, gândirii, a apărut dragostea de înțelepciune – filosofia care mai târziu a trebuit distinsă de preocupările foarte concrete, practice și fizice, fiind numită metafizică. Lumea fizică avea să devină apanajul științelor, iar lumea ideilor a fost rezervată filosofilor.

Această primă distincție, i-a împărțit pe gânditori în idealiști și materialiști, după cum unii susțineau primatul ideilor, ceilalți pe cel al lucrurilor, obiectelor concrete, reale.

Frumusețea, perfecțiunea construcțiilor teoretice, ideale, i-a determinat pe idealiști, dintre care în antichitate – Platon a rămas cel mai proeminent – să considere că ideile constituie, de fapt partea esențială, fundamentală, autentică, divină, transcedentală, a existenței, de care urma să se ocupe ontologia, ramură a filosofiei. De concepție opusă, au fost materialiștii – Democrit, Epicur, Pitagora, Euclid – care au considerat realitatea imediată ca primordială, folosindrațiunea, logica și matematica. Bazele logicii și ale științelor, au fost puse – pentru multe secole – de Aristotel.

Categoriile antropomorfe, simple și primitive ale religiei – dar având avantajul că erau mai accesibile maselor, au simțit nevoia împrumutului din categoriile filosofiei idealiste, în lupta polemică cu ereziile. Împrumutul a fost salutar, în primă instanță, dar s-a dovedit problematic, fiind însoțit de toxicitatea multor contradicții și incapabile să satisfacă criteriile și limitele logicii formale. Imaginarul, iluziile, culipsa lor de consistență, nu puteau face casă bună cu realitatea concretă. 

Când, după evul mediu, odată cu renașterea și reforma, omenirea a pășit curajos pe calea cunoașterii, a modernității, prin ceea ce s-a numit iluminism, umanism, știința și tehnologia au luat un avânt fără precedent, înțelegerea realității fiind asaltată de abordări cu totul novatoare.

Încă din sec al XVII-XVIII, gânditori ca Spinoza, au cutremurat și reverberat în întreaga cultură și spiritualitate occidentală, bazele înțelegerii lumii, gândirii, moralei, psihologiei, evoluției, medicinii.

Complexitatea crescândă a înțelegerii lumii, modifică raporturile dintre oameni și mediu, dintre ei, cu ei înșiși. Procesualitatea este continuă, trebuințele, nevoile, înțelegerea, relațiile se schimbă permanent. Cultura, spiritualitatea, reflectă aceste raporturi și nevoi în schimbare. Posibilitățile cunoașterii, tehnologia, diversifică și cresc gradul de civilizație, confort, nuanță.

De asemenea, pare evident că progresul, civilizația, cu mici sincope, au fost contiunui. De la relații grosiere, abrupte, cu tușe groase ale separării, cu o existență aspră, agresivitate, violență, injustiție, inechități, la relații moderne tot mai echitabile și confortabile pentru toți participanții.

Fundamentaliștii, care se agață de aspectul imuabil alzeilor, nu văd cu ochi buni schimbarea, n-o pot înțelege, și nici accepta. Dar este necesară. Când, istoric, o schimbare se impune, în timp, înseamnă că nu exista altă cale, că a fost necesară.

De ce am făcut acest ocol cu totul schematic și incomplet al istoriei gândirii și evoluției omenești? Pentru că aș vrea să înțelegem mecanismul subtil prin care, instituții și domenii milenare ale concepțiilor, organizării și tradițiilor omenești, s-au format. 

Pentru ca să aibă o explicație coerentă, încărcată de sens și semnificație, în toată complexitatea sa, a existenței și realității, care îi cuprinde și pe ei înșiși, oamenii confruntați cu misterul, cu forțe inegale și net superioare lor, au creat prin proiecția propriului chip, un model ideal, l-au investit cu autoritate, i-au conferit perfecțiune și alte atribute absolute, care să fie o sursă de referință, o resursă de intimidare, ascultare, disciplinare, cât și una de mângâiere, speranță, promisiuni inepuizabile.

Sistemul s-a dovedit extrem de lucrativ, cel puțin la nivelul maselor largi de oameni. Problema este că, luat la bani mărunți de către oameni obișnuiți să gândească critic, s-a dovedit mai puțin perfect, plin de contradicții insolubile, de limite care nu pot coincide cu perfecțiunea Sursei – adică foarte uman și foarte limitat.

Dar, există limite și inconveniente mult mai serioase! Oricât de tradițională, culturală, spirituală și antropologică ar fi, această proiecție este, în ultimă instanță, un mecanism costisitor, lipsit de randament, ineficient, o defensă psihicăanormală! 

Ea produce înstrăinare de sine, costuri incomensurabile, multă suferință, separare, conflicte și războaie religioase, servituți epuizante și inutile, erori, obscurantism, izolare și ghetoizare.

Nu avem nevoie de acest ocol artificial, pentru a ne regăsi pe noi înșine și rațiunile existenței noastre în lume! 

Omul își crează zeii după chipul și asemănarea sa, în loc să-și asume direct cunoașterea de sine, a realității, modul propriu de funcționare, normele naturale și legile existenței, consecințele acestora, să și le însușească, să aibă satisfacția,bucuria și fericirea existenței, fără aservire, fără vinovăție, fără pedepse și chinul așteptării lor. Între timp, o mare parte a omenirii a făcut deja acest pas! Doar că sunt puțini cei care au și curajul să și-l asume!

Cum afirma Spinoza în urmă cu peste 300 ani, prin înțelegere, ajungem la o existență împlinită, la bucuria și fericirea, depline. Normele nu sunt transcendente, nu cad din cer, ci ne sunt proprii, sunt rezonabile! Omul este o ființă atât de complexă, încât el însuși poate fi privit ca un univers. Constatarea că universul interior și universul exterior, aparțin aceleași naturi, sunt guvernate de aceleași norme și legi, conduce la înfrățire, eliberare, încântare.

Teodiceea ca tentativă de explicare a răului existențial –suferinței, morții – ca o consecință a răului moral și spiritual, este una de primă intenție, facilă, superficială, parțială, contradictorie și incompletă. Marea Luptă se bazează pe un conflict eminamente distructiv, care nu are altă soluție decât apocalipsa. Apelul la miracol, la supranatural, este imperios, atât la origini, la creație, cât și la final. Un final reverberat. În reluare. Cu fiare! În chinuri! Morbid! Dar nimeni nu ne poate explica unde este sursa supranaturală și, implicit contranaturală – acum și aici. De ce lipsește? Ne dăm seama imediat, că perechile de contrarii sunt universale, că ele aparțin lumii naturale, neutre sub aspect valoric și semnificativ moral.

Mai mult, o înțelegere mai profundă, cel puțin în domeniul molecular, atomic, nuclear și cuantic, este aceea că dipolii sunt perechi antitetice care realizează o sinteză calitativ superioară, că microparticulele, fie ele corpusculi sau unde, sunt permanent împerecheate, că sunt însoțite permanent de energie și informație, că în preajma lor există, ca prezență permanentă: câmpul.

Spinoza, și după el, Nietzsche, apoi mulți alții, au înțeles că dihotomiile adevăr/eroare, bine/rău, frumos/urât, au o valoare reală, dar, o înțelegere mai profundă, pune sub semnul întrebării noțiunea de cădere și păcat, moartea ca o consecință a unui rău moral și spiritual, când ea este un proces natural, o condiție a vieții, a oricăror organisme vii.

Spinoza consideră că omul poate ajunge la înțelegerea rațională a propriei naturi, îngemănată cu natura esențială a existenței și că, din această înțelegere a necesității, din controlul rațiunii asupra afectelor, se naște liniștea, bucuria, pacea, libertatea, iubirea, împlinirea, fericirea.

Deși la vremea lui se știa mult mai puțin decât știm acum despre ordinul de mărime astral, cel cotidian și aproape nimic despre cel cuantic, Spinoza – uimit de miracolul acestei alcătuiri, considera că tocmai în ea rezidă Spiritul acestui Univers, ale celor trei ordine de mărime, și celor trei moduri de existență: materie, energie, informație. Sau poate, așa înțeleg eu. Câmpul sintetizează, unifică, cele trei forme și se găsește pretutindeni: cuantic, electromagnetic, gravitațional. Un fel de sfântă treime, ca intuiție a acestei realități.

Întorcându-ne la teodicee, la justificarea răului, suferinței, morții, prin cădere, păcat, împreună cu cortegiul lor de vinovăție, teamă, autodepreciere, depresie, conduc la înjosirea demnității umane, la o mentalitate de sclavie și degradare a naturii umane.

Omul, care este parte integrantă din natură, dar prin cunoaștere, rațiune și conștiință, a adăugat naturii – cultura, fie fusese supraomagiat ca încununare a creației, fie înjosit prin instinctualitatea și afectele sale, privite nu ca o condiție a supraviețuirii, ci ca un balast al animalității.

Această înțelegere ne-a pus în opoziție cu mediul, ne-a înstrăinat de relația organică cu natura, ceea ce ne-ar putea conduce la o repetare a extincției.

Trebuie doar să ne respectăm pe noi înșine, valorile și regula de aur: Ceea ce doriți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel! Luca 6,31. ‚La fel’, animalelor, naturii, mediului.Nu judecați, ca să nu fiți judecați! Mat 7,1. Nici Eu nu te osândesc! In 8,11. Du-te și trăiește în curăție!

Miscellaneous

Motto

Deși realitatea morții ne distruge, ideea de moarte, ne poate salva. Irvin Yalom, Călătorie către sine.

Irvin Yalom, Soluția Schopenhauer, citează din memoriile lui Nabocov (care citează din antici): Viața este o scânteie între două oceane de întuneric, înainte și după naștere. De ce sunt preocupările noastre atât de asimetrice? Dependenți de Timp – acum, de spațiu – aici. Conștienți de Conștiință.

…

Și pe Virgiliu: “Unde e moartea, nu sunt eu, iar unde sunt eu, nu există moarte!” Temeiuri pentru confruntarea cu anxietatea existențială.

…

Suntem muritori. Conștienți sau inconștienți? Care sunt opțiunile? În prima parte a vieții trăim ca și cum am fi nemuritori. E un aranjament temporar necesar, util, adaptat, care devine inadecvat.

La fel de inadecvate sunt și miturile, religiile, reacțiile escapiste. Unele hrănesc foamea de mângâiere, speranță, protecție și siguranță, altele pe cea de plăcere, uitare, ignorare. Fie în favoarea unei existențe utopice, unei promisiuni fără nicio acoperire, pe termen îndepărtat, nelimitat, fie a unei păcăleli, frustrări, sancțiuni imediate. Modul de viață vegetativ, adictiv, de larvă sau turmă.

Din nefericire, ambele au tendința – prin ceea ce promit și oferă – să deprecieze viața, existența, singura realitate la care avem acces și care ne poate oferi ceva adecvat și adaptat nouă. Singura posibilitate de progres, modernizare, funcționare suplă, sursă de confort, civilizație, cultură, optimizare a relațiilor, mediului, calității vieții.

De fapt, nimeni n-o face, cu adevărat, ci doar declarativ, nominativ. Oamenii continuă să aibă un ascuțit simț practic, să fie foarte pragmatici, să-și facă calcule și proiecte pe termen scurt, mediu sau mai lung. Dar le place să mitizeze, să viseze despre “țara de sus”, “ceruri”, “împărăția lui Dumnezeu”, “noul pământ”, locul în care își proiectează toate idealurile, speranțele, frustrările, neîmplinirile, compensațiile.

Există o rezolvare rezonabilă, o soluție adecvată, înțeleaptă?

Da! Să prețuim fiecare clipă, să trăim semnificativ, să creștem calitatatea, proporțional cu ceea ce ni se fură din cantitate, să absorbim prin toți porii și să sporim prin toate capabilitățile noastre, profunzimea, frumusețea, bogăția și diversitatea existenței. Să devenim statuari, maturi, oferind și primind prin toate canalele și receptoarele noastre de semnificativ și frumos. Să lăsăm o urmă durabilă prin creativitate, ingeniozitate și valoare.

.

Nietzsche grăiește prin gura lui Zarathustra o sentință tonică, vitală, de implicare activă: “Deci asta eviața? S-o luăm de la capăt!”

Shopenhauer, un alt geniu inadaptat și înțeles târziu, conchide: “Ciocăniți pietrele funerare și întrebați: “Ai vrea s-o iei de la capăt?” Veți primi, invariabil, răspunsuri negative.

Trecând peste faptul că suntem confruntați cu o situație existențială și etică ipotetică, putem deduce un aspect fundamental – atitudinea față de viață și existență. Ne vom implica sau o vom refuza?

Orice om, dar mai ales, orice crez, filosofie, ideologie, doctrină, credință, care ignoră, neglijează, combate, consideră neprioritară, substituie – viața, existența imediată – în favoarea altor comandamente, imperative, valori, convingeri, comite o eroare fundamentală, un păcat de moarte și de neiertat!

Existența aceasta, viața prezentă, este suprema valoare pe care umanitatea are certitudinea și dovezile evidente că o deține. Doar această viață și existență trebuie optimizată, valorificată, îmbogățită, înfrumusețată, cultivată!

Este o pierdere definitivă, ireparabilă, să fim nihiliști, să ne amputăm potențialul, să ne irosim ocaziile, să ne rătăcim în utopii și himere.

Trăiți frumos, iubiți intens, fiți capabili de sacrificiu, nu precupețiți implicarea, fiți constructivi, iubiți arta, cufundați-vă în natură, călătoriți în interior și în lume, îmbogățiți-vă cu înțelepciune, cultivați-i pe cei cu adevărat foarte mari, fiți selectivi, continuând cu generozitate!

Parafrazând, am putea spune, Voi trăi atât de complet, încât, la sfârșitul zilelor să pot spune senin: Dacă aș lua-o de la capăt, în orice moment, aș face exact același lucru!

…

Încerc să stabilesc un dialog cu frații mei, colegii, prietenii, pastorii pe care îi cunosc. Nu reușesc! De ce? Din cauză că știința și credința sunt incompatibile! În esența sa, credința nu e nimic altceva decât wishful thinking, proiecția împlinirii tuturor neîmplinirilor, speranța tuturor disperărilor, mângâierea tuturor durerilor, potolirea tuturor fricilor, liza tuturor anxietăților, promisiunea fericirii, bucuriei, armoniei, iubirii infinite, absolute!

N-are nicio importanță că toate acestea reprezintă o imposibilitate logică și ontologică.

Pe când știința înseamnă asumarea libertății, luptei, dezvoltării, descoperirii adevărului, realității, oricât de contraintuitive, chinuitoare și dureroase ar fi acestea. Aceasta este calea adevărată spre dezvoltare, pentru adaptare. Pe această cale, omenirea merge înainte, cu poticneli, recul, erori, dar întotdeauna, progresând în mod evident și împotriva detractorilor!

Conștiința

Acest articol își propune să discute dacă între știință și conștiință există o relație mai reală decât exprimă simpla rimă. Ne aflăm pe tărâmul ipotezelor și teoriilor, fiindcă nici știința nu este epuizată, nici conștiința nu este bine definită.
Ce este conștiința? Cum apare și care este suportul ei? Care sunt componentele sale fundamentale? Care este sursa moralei, în ce constau dilemele, și cum se nasc remușcările?
Conștiința noastră, sinteza a tot ceea ce suntem, gândim, simțim, acționăm, reacționăm, pare să conțină două componente majore: una minoră, sprințară, inteligentă, vizibilă – un fel de jokeu și alta, masivă, voluminoasă, greoaie ca un cașalot sau pachiderm, cuprinzând întreaga psihologie abisală și neurofiziologia din spatele trăirilor noastre, fie ele conștiente sau inconștiente.
Chiar dacă există realități fără suport material, energetic sau informațional – ideile – nu pot să apară și subziste decât pe un astfel de suport. Faptul că la un moment dat, realitatea deosebit de complex organizată devine conștientă de sine însăși, nu are nimic de a face cu existențe fără suport material, biologic.
De asemenea, realitatea obișnuită, la scară umană, se supune legilor mecanicii numite de noi clasică, pe când la nivel cuantic, respectiv astral, există legi fizice subiacente, supraiacente, sensibil diferite. Faptul că vorbim de cauzalitate și determinism sau de liber arbitru, doar la nivelul obișnuit, cotidian, pune în discuție înțelegerea sectorială a realității și a raporturilor dintre aceste niveluri.
Deși atribuim fulgului de nea frumusețea cristalelor de gheață, ele sunt rezultatul poziționării fiecărei molecule de apă. La fel ceasul atomic, nu-și datorează precizia ceasornicarului, ci izotopului radioactiv de la care împrumută ritmul.
Orice spiritualitate manifestă încetează odată cu dispariția suportului său. Cel puțin, în partea de lume care ne este accesibilă. Așa cum apar sistemele planetare, stelele și galaxiile, chiar sub ochii astronomilor – inclusiv astăzi – așa apare și se modifică, evoluează, conștiința. Este rezultatul organizării tot complexe a realității, oamenilor, societății, lumii.
Încercând să enumerăm și să epuizăm componentele conștiinței, fără să reușim, ar trebui să spunem că ea conține:
– un sistem deschis alcătuit din subunități morfostructurale, ierarhizat după criterii de complexitate morfofuncțională, care se autoreglează, autoregenerează, reproduce și adaptează biologic prin mijloace biofizice, biochimice, care schimbă materie, energie și informație cu mediul
– senzori pt percepția realității
– simboluri, idei, limbaj, pt abstractizarea, reflectarea și semnalizarea realității
– memorie pt înregistrare longitudinală a procesualității succesiv temporale
– capacitate de înțelegere și învățare a relațiilor complexe cu sine, semenii, mediu, pt adaptare
– identitate și capacitate de reflectare a sinelui, imitare și comparare cu semenii, receptată concomitent și relativ similar autolog și heterolog
– un sistem axiologic de valori pe care le selectează specific, stabilindu-și bunul simț și caracterul
– un sistem afectiv de atașare sau respingere a fragmentelor de, sau simbolurilor realității, animate sau inanimate
– un sistem estetic de stabilire a criteriilor frumosului și de bun gust
– un sistem cultural prin care face achiziții, contribuie creativ la moștenirea spirituală
– comunicarea permanentă cu sine, cu semenii și cu mediul, pt actualizare
– achiziția permanentă, perfecționarea și îmbogățirea performanțelor, împreună cu reflectarea și conștientizarea lor, prin cogniție și metacogniție
– conștiința de sine, capacitatea de a te autogândi, de a-ți autoevalua concepțiile, simțămintele, deciziile, propria personalitate, erorile, eșecurile și realizările, propria identitate și ceea ce te definește, istoria personală neîntreruptă, proiecția realistă a propriului viitor.
În acest context, înțelegem de ce sintagma: „conștiința este vocea lui Dumnezeu în om”, devine desuetă și superfluă. Desigur, acesta este cu totul alt discurs! Dintre cele închise, suficiente, absolute. Totuși, trebuie să recunoaștem că omul reflectă în conștiința sa cele mai alese părți ale realității, cele mai distinse valori, cele mai înalte idealuri, cele mai sublime frumuseți, astfel încât le asociază Ființei Supreme, ca personificare a Absolutului și Perfecțiunii. Și este normal să fie așa!
Conștiința noastră fiind sinteza a tot ceea ce suntem și facem noi, n-ar fi posibil ca Dumnezeu să reprezinte Sinteza Supremă a Universului?! Sună cam panteist. Păstrând proporțiile, să ne reamintim totuși, că Spinoza a fost excomunicat din sinagogă și n-a fost reabilitat, ca Galilei!
S-a schimbat ceva în ultimii 400 ani? Da! Între toate celelalte, un amănunt esențial. În timp ce apartenența era vitală atunci, astăzi a devenit nesemnificativă și irelevantă. Asta ține, evident de subiecte, care au devenit tot mai pregnante și s-au impus conștiinței oamenilor, de evoluția lumii și a societății, dar și de subiecți. Care se raportează la propria conștiință! Este instanța supremă a ființei umane.
Etica, morala și metaetica sunt generate în raporturile dintre oameni. Ele nu sunt o caracteristică a realității fizice, care nu afirmă nimic în acest domeniu. Atunci când se confruntă două imperative morale concurente, avem de a face cu dilemele morale. Dilemele sunt mai frecvente atunci când sunt motivate de autoritate, mai ales una absolută, cum se întâmplă de obicei. Remușcările sunt generate de discrepanța dintre ce ar trebui sau ți-ai dori să faci și ceea ce faci efectiv.
Unii afirmă că partea grea a conștiinței constă în faptul că propria experiență este netransmisibilă, că ea poate fi unică – ca și noi înșine. – De ce oare ne împotmolim de noi, ca centru al universului, când suntem confruntați cu obstacole? Și totuși, putem comunica, facem poezie, înțelegem sensul metaforelor. Asta înseamnă că avem aceleași experiențe, cel puțin în cadrul aceleiași specii. Este clar că, atât bufnița, liliacul sau câinele, văd cu totul altfel lumea! Și, deși au doar rudimente de conștiință, pot fi atât de drăgălașe!
Dacă am lua-o pas cu pas și am observa că lumea fizică – aceea cu legile și formulele matematice, ni se adresează prin organele de simț, este receptată ca sumă de stimuli specifici, tradusă în forme specifice structurilor transmițătoare din receptori și sistemul nervos, este integrată ca informație, conceptualizată și abstractizată ca idei, simbolizată în cuvinte, transmisibilă prin al doilea sistem de semnalizare – limbajul, ceea ce o face universală. Și traductibilă, comunicabilă.
Problema care se impune este că atunci când ne referim la limbaj, acesta nu este decât un sistem de semnale și semnalizare, un discurs ai cărui termeni sunt specifici și netransmisibili decât prin analogie, dintr-un domeniu în altul. Discursul neurofiziologic poate avea corespondențe cu cel psihologic, fiindcă sunt înrudite, se suprapun, dar se referă totuși, la realități diferite. Una este să spun că fibrele C transmit durerea, alta e să simt această durere și cu totul altceva este să predic despre semnificația spirituală a durerii.
În acest punct noi comitem două erori grosolane. Fie suprapunem și confundăm planurile, amestecăm termeni și discursuri, rezultând neclaritate și confuzie.
Fie – mai grav – construim un discurs închis, aparent coerent sieși, dar care ignoră părți imense din realitate. Îl lustruim, îl fățuim de-a lungul veacurilor, ne identificăm cu el, îi punem întrebări și îi furnizăm răspunsurile intuitive cele mai potrivite sieși – implicit nouă – ignorăm contraargumentele, realitățile contraintuitive, disonanța cognitivă, îl transformăm în concepție și filosofie de viață, îl sacralizăm, reificăm, argumentăm, decontextualizăm (proof text), documentăm prin exegeză și eisegeză, hermeneutică forțată, punem pasiune, apoi patimă, fanatism, prozelitism – și iată – formula completă. Dar cea mai gravă eroare o comitem în momentul în care confundăm acest sistem de simboluri, acest limbaj, acest discurs despre realitate, cu realitatea însăși!
Într-adevăr, unii confundă ideea de măr cu acțiunea de a mușca dintr-un măr, și toate trăirile legate de acest act. Iar aceste trăiri încetează odată pentru totdeauna, odată cu viața proprie. Viața, în genere, oricât de fragilă, complexă și vulnerabilă, continuă să se adapteze, reproducă, transmită mai departe. Este clar că ne referim la aspecte, uneori similare, alteori distincte și, de fiecare dată, o facem în cunoștință de cauză.
De ce este viața proprie limitată? De ce murim? Fiindcă o primă pereche a mușcat din fructul oprit? Sau fiindcă, devenind conștienți de noi înșine, am realizat că suntem muritori? Sau din cauză că, având un anumit grad de inițiativă și libertate, ne putem autolimita drastic, putem încălca regulile și legile existenței, putem pune în pericol planeta și – până la urmă nu facem decât să ne autolimităm, autoreglăm, împreună cu lumea contrariilor din care facem parte?
Când oameni responsabili, conștiincioși, recunosc frumusețea, fragilitatea și scurtimea vieții, o trăiesc deplin, îi acceptă provocările, umplu cu împliniri, cu sens și semnificație fiecare clipă și își pot accepta senini limitele, finitudinea, fiindcă merită!
Este o problemă de conștiență și conștiință!

INGREDIENTE: UN PROCES, UN PROFET, UN MIT

Aceste însemnări nu privesc o persoană, nu sunt un articol medical sau academic, ci sunt doar o încercare de analiză și relatare a unui proces complex prin care, într-o anumită epocă, se naște o tradiție, o cultură, o biserică, un profet, prin mijloace absolut naturale și umane, dar care sunt încărcate cu semnificații și atribuiri supranaturale.
Ne apropiem de ½ sec XIX, în Lumea Nouă, a cărei față se schimbă în ritm alert, atât exterior, cât și în conștiințele oamenilor. Cunoașterea este în plin avânt, dezvoltarea științifică, tehnologică și industrială, urmând marilor descoperiri geografice, iluminismului, umanismului. Modernitatea bate la ușă și oamenii devin conștienți de calitatea vieții, de factorii care le influențează starea de sănătate în bine sau în rău, conștiințele sunt frământate de marile întrebări existențiale, ritmul schimbării naște întrebări sumbre, apocaliptice. Un spirit de reformare socială și revitalizare a spiritualității religioase, duce mai departe tradiția protestantă și puritană, reacție la excesele lumești.
În acest context, mișcarea milerită contribuie la efervescența religioasă, cuprinde confesiunile neoprotestante, revivaliste. Să încercăm să intrăm în pielea și șoșonii lor. De mii de ani este nutrită speranța împlinirii, revenirii și, meteoric, W Miller le proclamă sfârșitul lumii care este fixat într-un timp foarte apropiat: 22 oct 1844.
Entuziasmul, fervoarea, fanatismul, nu pot fi egalate decât de disprețul, satirele și chiar violențele reactive ale populației care incendiază și vandalizează biserici millerite, agresează pe milleriți, când previziunile și profețiile nu se împlinesc. Întotdeauna s-a întâmplat și va fi aevea, cu oamenii, cu religiile și cu stăpânirile: teocrația a eșuat, preoția s-a corupt, profetismul s-a devalorizat,  apocalipticismul a fost dezavuat, Hristos a fost sacrificat, apostolatul, anihilat și a fost înghițit de ierarhie.
Este trăită dezamăgirea neîmplinirii calculelor profetice, oamenii par să revină cu picioarele pe pământ, să-și îndrepte atenția spre aspectele practice ale existenței. Există și grupuri rezistente care cultivă forme de fanatism și persistă în găsirea unor debușee explicative pentru drama prin care au trecut.
Ei resimt disonanța cognitivă descrisă de Leon Festinger. Este o reacție de apărare, de salvare a integrității propriului nucleu al personalității – așa numitul sindrom al credinciosului veritabil, sau gama tuturor tulburărilor neurocognitive al căror studii au fost propuse de psihoterapeuții Albert Ellis, Aaron Beck și alții ca ei.
Când o persoană sau un grup învestește credibilitate într-o poveste, chiar dacă întreaga tărășenie este dezvăluită ca falsă sau inventată, reacția este de susținere și fixație irațională, în ciuda evidențelor. Exemple celebre, ca cel pus la cale de James Randi și Jose Alvares, la un post de televiziune de știri din Australia, au arătat că reacția este pe cât de reală, pe atât de irațională.
În vârtejul evenimentelor millerite este cuprinsă și familia Harmon cu orientare metodistă, de care tocmai s-au separat. Ellen, care acum are în jur de 17 ani și care suferise un traumatism cranio facial la vârsta de 8-9 ani, cu fractura piramidei nazale, comoție cerebrală, urmată de o stare de prostrație, stupor și șoc posttraumatic. Hemoragia exterioară, este dublată de leziuni hemoragice la baza craniului, ale porțiunii mediale și profunde ale lobului temporal, sistemului limbic, inclusiv amigdala, hipocampusul și structurile adiacente. Este posibilă și o arahnoidită bazală care ar complica și mai mult lucrurile.
Pe măsură ce leziunile se cicatrizează, apar manifestări paroxistice temporale ce aveau să fie descrise, pentru prima dată de neurologul englez JH Jackson abia în deceniile 7-9 ale sec XIX, într-un studiu al crizelor parțiale, progresiv extensive, care-i poartă numele, senzitive, motorii sau complexe.
Epilepsia psihomotorie complexă constă în crize tipice pentru structurile care o generează, este specifică tiparului traumatic al fiecărui pacient, acesta devine inconștient de mediul înconjurător, durează de la câteva zeci de secunde, minute, o oră, sau când se succed crize seriate sau se intră în status epileptic, câteva ore, chiar zile.
În timpul crizei,care poate debuta cu o aură senzorială (în cazul Ellenei, un miros suav de trandafiri era nelipsit), au loc mișcări automate care nu au caracterul tonico-clonic din crizele majore, tulburări vegetative – modificări ale pulsului și respirației, trăiri psihomotorii complexe. Revenirea la starea conștientă se face cu trecerea printr-o stare paradoxală, recăpătarea funcțiilor normalizate fiind treptată și laborioasă, pacientul fiind slăbit, obosit.
Persoanlitatea pacientului este modificată în timp, existând în special: adezivitate și vâscozitate, religiozitate accentuată și hipermoralitate, hiposexualitate, hipergrafie sau grafomanie, perseverență și repetitivitate, trăsături paranoide.
Spre deosebire de crizele majore, în care pacientul are amnezie completă a crizei pentru perioada inconștientă, în epilepsia temporală, pacientul este complet inconștient de realitatea imediată, dar poate avea amintiri ale trăirilor psihomotorii, cu caracter emoțional, religios, vizual, kinetic, cinematografic, similare culturii apartenente, preocupărilor, atașamentului, și care se autoîntrețin, prin modificările de personalitate induse.
Crizele de epilepsie temporală sunt extrem de polimorfe, fiind specifice fiecărui caz în parte, pacienții funcționând ca pilot automat, complet amnezici pentru perioada crizelor, comportându-se relativ similar cu automatismul ambulator nocturn (somnambulism), sau chiar mai elaborat – pot călători, desfășoară activități complexe, de care sunt complet inconștienți și au amnezia completă a perioadei. O altă entitate indusă de aceleași structuri, dar care este etichetată ca atac ischemic tranzitoriu, este amnezia globală tranzitorie, similară dar nerepetabilă.
Epilesia temporală sau psihomotorie complexă nu era o entitate nosologică cunoscută până către finele sec XIX, când neurologi celebri, ca Penfield, Jackson, Gastaut, ș.a., au identificat-o și au descris-o. De asemenea, cazul EGW, devenit celebru, a făcut subiectul unei prezentări la Congresul din mai 1981 al American Academy of Neurology, Toronto. Concluzia: „Based on the history of head trauma, personality changes, and descriptions of the visions, we suggest that Ellen White had partial complex seizures.”
Este posibil să fi trecut mult timp până când crizele au devenit evidente prin repetare, înțelegerea tuturor manifestărilor repetitive din timpul fiecărei crize. Abia apoi, în condițiile fervorii religioase milerite, ale tradiției metodiste, în care transele și viziunile erau comune fiecărui serviciu divin, cel puțin în mediile fanatice, al marii dezamăgiri care a creat perplexitate și a lăsat oamenii cu întrebări teribile, fără răspuns, aceste crize au dobândit semnificația unor viziuni sacre.
Interesante, dar controversate și încă nereplicate, sunt experimentele lui Michael Persinger.
Utilizând un fel de cască sau șapcă cu solenoizi generatori de câmp magnetic orientat către profunzimile lobului temporal, acesta a obținut stări devoționale și de adorare religioasă, simțământul unor prezențe divine sau din altă lume, chiar halucinații sau viziuni. Problema e că, aparent, aceste rezultate depindeau de sugestibilitatea și cultura participanților, nepuntând fi exclus nici efectul placebo.
Putem tenta o explicație neurologică, sau neuroteologică, ca să-l parafrazăm pe M Persinger? Desigur, dar vom rămâne lucizi și conștienți că inferențele noastre sunt pure speculații, oricât de aproape de adevăr ar fi. Ellen își pierdea cunoștința, criza era generată de profuzimile mediale ale lobului temporal drept sau stg, rămânea cantonată la structurile limbice, amigdaliene, hipocampice, inclusiv uncinate, activau preocupările și memoria pacientei, se derulau cinematografic, iar ea păstra memoria acestora. Religiozitatea, fervoarea interioară și culturală a epocii, se cuplau, raportul de necesitate și implicare devenea organic și funcționa, hipergrafia avea rol misionar, pulsiunea internă și nevoia, cererea exterioară se împleteau, iar interpretarea în contextul cultural și spiritual, desăvârșeau caracterul unitar și omogen al rezultatelor.
Faptul că atât Ellen cât și anturajul au fost, nu doar de bună credință, dar nestrămutați în convingerea lor, este dincolo de orice dubiu. Pur și simplu, Dumnezeul cerului și al pământului, al întregului univers, al nemărginirii, era prezent în camera lor, Se dezvăluia în sfârșit, dovada evidentă a interesului și dragostei Sale pentru proiectele lor și pentru omenire. Faptul că totul era o interpretare supranaturală a unor fenomene absolut naturale, este o altă poveste.
Transcrierea și publicarea lor umplea un gol imens și au fost primite ca o adevărată mană cerească. Manifestările din timpul crizei sau viziunii, dacă doriți, erau absolut impresionante, spectaculoase, autentice și fără urmă de simulare sau disimulare. Un Dumnezeu tăcut timp de milenii, care îi lăsase la cheremul umilinței și dezamăgirii, nu este foarte distant, indiferent și mut, ci se află chiar în cameră cu noi, gata să ne transmită mesajul Său!
Nucleul oamenilor fără răspunsuri, dar dedicați, frământați, inteligenți și însetați de sens, speranță și țeluri, au căutat și găsit explicații salutare, salvatoare, au adăugat noi și noi idei. O apocalipsă ratată devenea doar amânată, era cuplată cu alte profeții și istorii, lucrurile începeau să se lege și să se închege. Ellen, care era captivată de toată această atmosferă mistică și religioasă ce rezona cu trăsăturile sale de personalitate moștenite și dobândite, confirma coerența cu trăirile sale vizionare și cu receptivitatea devotată și devoțională, nefiind complet înțelese, după cum confirmă ea însăși. Atmosfera era intens devoțională, rugile arzătoare, Dumnezeu și Spiritul Său erau invocați și își făceau lucrarea din plin!
Ellen, devenită prin căsătorie White și care provenea dintr-o familie mulatră, a pus unele probleme juridice și de inserție socială familiei White, conform unei legi segregaționiste vechi, având interdicția de a contracta căsătorii interrasiale. Ca personalitate în formare, chiar dacă Ellen s-a simțit copleșită, depășită deseori, s-a dovedit a fi la mare înălțime.
A avut un bun simț și o intuiție fără egal, a sesizat importanța și valoarea ideilor, priorităților, a mirosit riscurile, și-a păstrat cumpătul în fața crizelor, catastrofelor, a identificat soluții problemelor aparent insolubile, a avut mult tact și multă înțelepciune în relația cu oamenii. A făcut și greșeli, unele foarte grave, care au costat mult, imaginii și financiar. A fost profund umană.
Încet, dar sigur, mișcarea, biserica, pe care o fondase împreună cu ceilalți pionieri, au transformat-o într-o instituție, un oracol. Suprasolicitarea a devenit imensă. Tentația și riscurile au forțat limitele, au condus uneori la compromis.
Pulsiunile ei pentru scris au devenit o cale regală de informare, misionară și comercială. O mică armată de scribi educați stilistic și literar, au deservit-o pe ea și biserica, din nefericire, prin mijlocirea plagiatului, fiindcă simpla creativitate nu făcea față cererii imense. Aceasta a creat o pată greu de albit, încă neasumată decât parțial, atât de către Ellen White, în timpul vieții, cât și de biserică, până azi.
V studiul lui Walter Rhea, dar mai ales cel al lui Weltman, care este un studiu de critică literară și a surselor (doar pe 15 din cele 87 cap ale HLL) finanțat de biserică (cca 450000$), este o autoritate din interior, privește una dintre capodoperele EGW, se întinde pe aproape opt ani calendaristici, iar rezultatele sunt dincolo de orice dubiu: documentare și compilație mixtă, inclusiv autocompilare, atât prin EGW, cât și de către asistenții literari conduși de Marian Davis, tehnoredactat și finisat de un staff profesionist, cu zeci de surse majore (10) și minore (20), punctual pentru cele 15 cap, dar vreo 34 în total, niciuna dintre ele, menționată bibliografic după regulile copyright-ului.
Voi fi plictisit de mult cu universalitatea contrariilor și rolul lor în feedback, autoreglare, inclusiv biologică, socială și a pieței, dar iată că Marea Luptă a contrariilor, s-a dovedit a fi și o Mare afacere.
Prezentarea de la Congresul de la Toronto, din 1981, urmată de publicarea articolului în Jurnal of Neurology (nota 7), a determinat biserica să reacționeze mai mult administrativ, decât academic. Au constituit un comitet administrativ, din care făceau parte și trei neurologi, au folosit argumente istorice, marginale, circumstanțiale la 137 ani de la debutul problemei în discuție și au votat o rezoluție. Cred că nimeni nu poate să afirme cu certitudine un adevăr definitiv și este clar că toate aspectele sunt tranșate în funcție de poziționarea filosofică, teologică, poate nu chiar în ultimul rând, de interese.
În orice caz, în ppt ul pe care îl publică EGW Writings, inspirat din broșura Dr Peterson, există cel puțin un argument care ne lasă perplecși. Mărturia din 1857 a lui Daniel T Bourdeau, care ni se spune, fiind sceptic – ceea ce ar putea fi de înțeles, nu s-a sfiit s-o sufoce pe Ellen timp de 10 minute, acoperindu-i gura și nasul cu propriile palme. Un gest lipsit de cea mai elementară etică, aproape de neimaginat, dar care, din fericire, a fost ineficient și probabil a durat mult mai puțin (stresul, emotivitatea, cresc durata timpului psihologic; pacienții și anturajul au tendința să supraestimeze durata crizelor). Pentru noi, viața Ellenei ar fi mult mai importantă decât demonstrația caracterului natural sau supranatural, divin, al fenomenului. Dar White Estate este fiica ereditară a bisericii, o instituție lipsită de transparență, autoritară, care practică cenzura, și are o politică foarte strict definită.
Deseori, mărturiile, viziunile sau relatările istorice, aluziile științifice, conțineau inadvertențe crase, corectate din mers, uneori doar la ediții ulterioare, au generat resentimente și conflicte, inclusiv de natură juridică și financiară, dispute teologice, critici și delimitări penibile, situații foarte încurcate în rândul apropiaților sau până la vârful ierarhiei advente. (V cap 16-22 ale lucrării lui Canright, The Life of Mrs EGW) Mai ales că, de-a lungul anilor s-au găsit destui oportuniști care i-au furnizat informații pe terțe căi sau chiar direct, în urma cărora Ellen a invocat autoritatea și mesajul inspirat, divin. Acest tip de oracol a funcționat eficient uneori, dar a creat și situații încurcate, fără ieșire.
În ansamblu, rezultatul a fost nesperat de pozitiv, ba chiar a fost preluat în mod exagerat și fanatic, ceea ce a produs iarăși neajunsuri doctrinare și ideologice sau de liturgică, administrative, de practică curentă.
Amploarea exagerată a dimesiunilor doctrinare, ideologice, instituționale, profetice și sacramentale, au creat o situație fără ieșire sau, în care ieșirea naturală, deși dureroasă, a fost poate salutară, prin care omul firav, supraîncărcat, suprasolicitat, nu avea acoperire și nu mai putea face față. A lăsat însă un gol imens, un vid umplut de accente mistice și cultice exagerate, fanatism și extremism.
Ce vom face cu Ellen White? O vom iubi! A fost o domnișoară și tânără doamnă devotată și dedicată, o doamnă inteligentă, intuitivă și aprigă, o vizionară, o venerabilă mătușică înțeleaptă, echilibrată și calculată. Ce vom face cu ea? Ce vom face cu Hulda, cu Maria, cu cele cinci fete proorocițe: Istorie.
Ca și zeii, monștri sacri, nu trebuie examinați de aproape, nu suportă focalizarea. Ridurile, zbârciturile și toate celelalte neajunsuri produc deservicii. Este necesar permanent un efort uriaș de fotoshopare. Bineînțeles că și aceste eforturi, oricât de reușite ar fi, conțin dimensiunea lor jenantă.

Note Bibliografice

Great disapointment – Wikipedi

Cognitive dissonance – Wikipedia

True-believer syndrome, Wikipedia

One pioneer of cognitive disorder perspective is Albert Ellis. In 1962, Ellis proposed that humans develop irrational beliefs/goals about the world; and therefore, create disorders in cognitive abilities. Another pioneer of the cognitive disorder perspective is Aaron Beck. In 1967, Beck designed what is known as the „cognitive model” for emotional disorders, mainly depression. His model showed that a blending of negative cognitive functions about the self, the world, and possible selves lead to cognitive mental disorders.

Idem 3.

Enciclopedia Britanica, John Huglings Jackson

Medscape, Temporal Lobe Epilepsy – TLE: Practice, Essentials, Background, Etiology

Gregory Holmes and Delber Hodder, „EGW and SDA Church: Vision or Partial Complex Seizures?” Jurnal of Neurology 3 1, no. 4 pt 2 (1981): 160-161.

God Helmet, Wikipedia. Michael A. Persinger, Professor of Neuroscience at the Department of Psychology of Laurentian University in Sudbury, Ontario, Canada starting in the 1980s

EGW and Her Ghost Writer Book Shop, Eduard Hanganu, Draft 84, rev 2015.

The White Lie, Walter T Rea, M&R Pub, 1982

http://documents.adventistarchives.org/Resources/LOCRP/LOCRP-18_SumCon.pdf

Visions or Seizures. Was Ellen White the victim of Epilepsy? By Donald I Peterson, MD, Boise ID, Pacific, 1988.

DM Canright, Life of Mrs EG White, (Cincinati, 1919)

1919, The Untold Story…, M Campbell, Pacific Press Publ Ass, 2019.

TRILOGIE 3 Istorie și modestie – CULTURĂ

Ce ne învață istoria?

Că procesul este mai important decât etapele temporale. Că toate modele, modelele, nu sunt decât variațiuni pe aceeași temă. Recul și reformă, revolut și revoluție.

Se spune că substratul fizic al istoriei este entropia. Dar fizica, împreună cu Dumnezeu, nu distinge între viitor, trecut, prezent. Doar la nivel subiectiv, săgeata timpului acționează frustrant.

Toate entitățile, teoriile, modelele, tradițiile, revoluțiile, reformele, au o origine, istorie și un final, devin istorie. Nimic nu e veșnic. Nici universul. Sau este. În felul său. Printr-o devenire continuă. Nu știm încă!

Universul acesta suficient de complex, imens, excesiv, ordonat și totuși cataclismic, proporționat și totuși disproporționat față de noi, deslușit și totuși misterios – este casa noastră! În dimensiunea sa naturală, chiar dacă în părticica devenită habitatul nostru, ne este – cu rare excepții – favorabil, totuși nu pare să țină seama de noi, îi suntem indiferenți și ne ignoră suveran. Abia de curând – câteva mii de ani – noi înșine am început să-i acordăm atenție calificată.

Poate că cea mai profundă înțelepciune – dată fiind discrepanța între durata infinitezimală a vieții noastre conștiente și duratele geologice sau astrale – ar fi să ne acceptăm finitudinea. Condiția. Să nu mai fugim de noi înșine!

Există studii – (cer iertare pentru lipsa referințelor, dar aceste însemnări nu au pretenții academice – vă asigur că informația este reală și poate fi verificată), care arată că oamenii cei mai împliniți, fericiți, nu sunt oamenii cei mai simpli, cei mai religioși, cei mai ocupați, cei mai bogați, cei mai civilizați – chiar dacă toate aceste trăsături sunt semnificative – ci persoanele cele mai informate, cu orizontul cel mai larg, cu înțelegerea cât mai completă a existenței, lumii, vieții – intelectualii autentici care au ajuns la adevărataînțelegere și înțelepciune.

Determinismul este newtonian, ține de filosofia fizicii clasice, obișnuite, adică aceea proporțională nouă oamenilor și vieții, preocupărilor noastre cotidiene. Oricât ar părea de bizar, el nu se aplică infinitului mic, cuantic, nici infinitului mare, astral. Termenul infinit este relativ și limitat la gradul nostru de înțelegere.

Spre deosebire de domeniul cuantic sau cel astral, cosmic, putem spune că această istoricitate a ideilor și conceptelor relevă evoluția întrebărilor fundamentale ale umanității și răspunsurile pe care oamenii au încercat să și le dea. Între acestea, eufemismele, subterfugiile, creativitatea soluțiilor originale, uneori chiar fantastice, problemelor insolubile sau contradictorii cum ar fi, de pildă, teodiceea, problema răului în condițiile existenței unui Dumnezeu bun, atotputernic și atotresponsabil.

Nu vom înceta să reamintim că una este realitatea și altele sunt reprezentările, modelele, ideile noastre despre aceasta.

Pe de altă parte, poate n-ar trebui să uităm că nu trebuie să ne luăm prea în serios, că multe din conveniențele omenești nu sunt decât niște glume mai mult sau mai puțin bune sau nesărate.

Ca și Alice, atunci când, prin pana lui Lewis Caroll, jonglează cu copilăria și lumea adulților, cu conștientul și inconștientul individual sau colectiv, cu reguli și norme desuete care umplu de ridicol pe oamenii maturi, până și în ochii unui copil. Teoria jocurilor spune că până și cele mai grave lucruri au un aspect șugubăț, îmbibat cu umor și plin de semnificații profunde. Să nu ne părăsească niciodată criteriile, prospețimea și uimirea copilăriei, să nu renunțăm niciodată la umor, să nu devenim prea gravi. Morga e ridicolă. Pe bună dreptate.

Dimensiunea fizică, spațială, temporală, diversitatea și complexitatea care ne uimesc și ne copleșesc, ne conferă încredere în dezvăluirile viitorului care ne vor tăia respirația, vor fi tot mai greu de digerat, dar noi vom fi tot mai adaptați să le descoperim și să ni le însușim.

Dacă există Dumnezeu și El ne-a dat o conștiință, judecată, rațiune, de ce unele instituții vetuste, întreținute de semeni ai noștri, ne interzic accesul la ele, la noi înșine? De ce trebuie să ni se servească semipreparate îndoielnice, să fim controlați și manipulați? De ce să nu gândim cu mintea noastră. Astăzi, în era informației, când ne putem informa, când putem evalua informația.

Este un anacronism strigător la cer, să ne fie teamă să părăsim peștera, ghetoul, bula culturală, punga amniotică, care promite că ne oferă tot ce e necesar, dar ne zăgăzuiește, ne condamnă la claustrare, la progerie. Este împotriva creșterii, împotriva vieții, împotriva naturii.

Avem acces la toate sursele! Nu vă temeți de adevăr! Cercetați totul și luați ceea ce este bun! Nu vă mulțumiți cu surse monocrome, monocolore. Diversificați cheia lecturilor. Citiți autorii cei mai valoroși! Nu, nu sunt arogant (dimpotrivă, atrag atenția spre cei cu adevărat mari), nu am aerul că dau sfaturi, ci vă invit cu prietenie și prețuire, cu dorința pură de a avea o cunoaștere fundamentală, universală,un orizont larg, oricât de limitați am fi ca oameni.

Nu e suficient că am luat din fructul cunoșterii de sine, nu e suficient că l-am ingerat, trebuie să-l și digerăm! Da, suntem muritori! Dar avem un prezent și un viitor, până în momentul morții. Nu e păcat să-l amanetăm, împrumutăm, abandonăm? Tot ce au realizat marile personalități ale științei, culturii, artei, au făcut-o în această viață scurtă!

Unii erau surzi și au scris simfonii nemuritoare. Alții, clasici sau romantici, au trăit în medie 30 ani. Dar ce capodopere! Unele genii au înnebunit – dar ce opere nemuritoare! Au fost devorați de un foc sacru!

Și chiar dacă suntem niște anonimi, chiar dacă ne este greu, și preferăm să ne ocupăm de priorități derizorii, fiindcă astea ne ard la degete, ființa noastră intimă, tainică, adoarme și se trezește, moare și învie, cu dorul după adevăr și nu după artefacte contradictorii.

Acesta este adevărata combustie – pentru umanitate! Prin cultură și pentru cultură. Acesta este adevăratul spirit! Au influențat gândirea omenirii pentru totdeauna, au oferit frumusețe din prisosul inimii și conștiinței lor înalte, întregii omeniri, fără să primească nimic în schimb, în scurta lor viață chinuită și plină de privațiuni. Acesta este sublimul adevăratului altruism. Așa se scrie istoria culturii. Așa se edifică adevărata spiritualitate! Aceasta este adevărata mântuire!

TRILOGIE 2 Istorie și modestie – Religiozitate

Istoria, zisă sacră se refugiază, dispersează, în intervalul extrem dintre trecutul mitologic sau legendar, originar, și viitorul profetic sau apocaliptic. Pentru restul timpului, povara cade pe umerii credulității de rând: apologeți, misionari, colportori de anecdotic cu titlul – experiențe cu Dumnezeu. Criteriile sunt foarte slabe și ignoranța, inconștiența care populează aceste medii, vorbește de la sine despre calitatea îndoielnică.

Ce ne învață istoria?

Că suntem utilitariști, egoiști, că escamotăm problemele insolubile, ocolim obstacolele și amânăm dificultățile. Exemple: teodiceea, apocalipsele. Ne mințim. Nu suntem încă onești, cu adevărat. Nici altruiști. Nici sinceri. Este doar o altă formă a demisiei!

Ne exportăm frustrările, le amânăm, ni le împlinim prin delegație, cu promisiuni. În veșnicie. Când vom fi răzbunați! Adică va triumfa bunătatea sau răutatea? Prin anihilare?

Că mândria, vanitatea – etnică, religioasă – cu originea în egoismul individual, conduc la separare, resentimente, conflict, ură, crimă, terorism, războaie. Vom ajunge vreodată la înțelegerea universală a valorilor umane? 

Să nu mai adjudecăm valori fundamentale, personelor, grupurilor, etniilor, confesiunilor, națiunilor. Sunt ale tuturor. Și ale nimănui, dacă le călcăm în picioare.

O analiză comparativă a omului religios față de cel laic, nu neapărat agnostic sau ateu, ne relevă următoarele aspecte în atitudinea lor față de existență și viață, față de sine, față de valori și în raport cu divinitatea.

Un sistem religios, este piramidal, tradiționalist, pune mare accent pe autoritate, dogme, reguli, ascultare, supunere, gratificații, afecțiune, pedepse. Conferă un anumit grad de protecție subiectivă, afectivă, care este confirmată și contrazisămatematic conform probabilităților, de viața reală, când apar explicații eufemistice privind un plan divin misterios, ignorat, dar care va produce un bine măreț sau cel puțin, va preveni un rău și mai mare.

Un asemenea sistem autoritar, transformă ființa umană într-un apendice al divinității, prin mecanismul proiecției, privând ființa umană de tot ce are mai sfânt, valoros și superb: rațiunea, gândirea critică independentă, judecata valorilor, conștiința, inițiativa, dreptul de a decide prompt și suveran. Și mai ales, de satisfacția simplă de a se bucura de viață, de a trăi din plin, de a-și accepta condiția, fără să se mai hrănească cu himere.

Imginea de sine este permanent relocată, prin corespondență,unor modele exterioare, absolute, divine. Nucleul personalității este strivit, reprimat, dar izbucnește sub forme surprinzătoare, neașteptate, uneori diforme, patologice.

Existența, viața este amânată, uneori chiar blocată, de reguli care conferă vizibilitate și originalitate confesională: celibatul, isihasmul, ziua de odihnă, dieta – cu corolarul său: carența de vit B12, claustrarea culturală, vestimentară, relațională. Totul, în numele unei, vieți, lumi, împărății viitoare, pentru care nu se trăiește, care este așteptată, este pregătită: o fermecătoare fata morgana.

Ceea ce intrigă la sistemele religioase este accentul pus pe factori afectivi care nu sunt numai foarte atrăgători, dar și constrângători: iubire, relație, credință, identitate, distincție.

Ceea ce subminează consecvența acestor sisteme, este reversul medaliei. Preconizând scepticismul posibil, teologii, dar mai curând tagma preoțească, eclesiastică, practicanții și păzitorii turmei, au imaginat pedepse grele, disproporționate, sadice, veșnice, foarte în vogă prin sec XIX.

Dacă Dumnezeu are atributele absolute ale bunătății, dragostei, chiar și dreptății absolute, n-ar putea să confrunte creaturile sale cu astfel de situații insolubile și imposibile: lăsate într-o existență de o complexitate copleșitoare, să pună un preț punitiv capital, veșnic, pentru beneficiul îndoielii, scepticismului, curiozității, alternativelor, mai ales că modelele religioase, însele, sunt de o diversitate, coloratură și caracter contradictoriu, absolut deconcertant.

De unde și adagio, nebiblic, dar care surprinde filosofia esențială a oricărui sistem religios: crede și nu cerceta! Arta, cultura, știința, gândirea, sunt suspecte, demonizate, fiindcă nu se supun ascultării, dominării, manipulării.

Suntem luați în primire de la primul țipăt, cu prima respirație și până la marginea mormântului, cu care suntem însemnați, fiind încorsetați, înveșmântați într-o butaforie ieftină și de gust îndoielnic, vestimentară, dogmatică, liturgică. Nu este uitat niciunul dintre evenimentele esențiale ale vieții, momentele de trecere, și mai ales, buzunarele noastre. În spiritul unei tradiții strâmbe, acceptăm că așa trebuie să fie!

Pentru cei care vor să fie cât mai exacți, curioși sau informați, trebuie spus că la o cercetare atentă, toate noțiunile, conceptele, chiar cele pentru realități numite de către noi oamenii – imuabile – au o istorie, adică un moment al apariției, menționării, modificării, restructurării sale, dovedind prin aceasta – între altele – că aparțin culturii umane, că au fost create de oameni și nu sunt coborâte din cer.

Istoricitatea reliefează și un alt aspect: evoluția de la hard la soft. Dezvoltarea progresivă a civilizației, cunoașterii, tehnologiei, sporind calitatea vieții a îndulcit și calitatea relațiilor, a impus valorile etice și morale, respectul reciproc al oamenilor. Asta nu înseamnă că nu a dobândit și răul forme tot mai sofisticate și subtile. Dar ceea ce vreau să spun este că o viață aspră atrage după sine relații interumane abrupte, aspre, în timp ce prin civilizație, relațiile interumane se umanizează.

Întotdeauna au fost privilegiați și defavorizați și vor fi în continuare, dar în timp ce în antichitate aveam de a face cu sisteme autoritare, autarhice, pedepse fizice degradante, sclavie, metodele moderne de repartizare a rezultatelor muncii tind să fie mai echitabile, mai apropiate de nevoile fiecăruia, iar privilegiile mai subtile, mascate.

Istoria este aici, este prezentă. Ritmul ei este exponențial. Dar suntem înapoiați. Istoria nu e doar o poveste, ea ne include, pe noi înșine, structurile, funcțiile, infrastructura, cultura. Considerăm că decalajul este recuperabil, dar acesta necesită un efort de excepție. Și noi suntem oripilați. Suntem comozi și ne complacem.

Procesul continuă, suntem perfectibili! El este tot mai fin, profund, intim!

TRILOGIE 1 Istorie și modestie – LAICITATE

Ce ne învață istoria?

Istorie și progres. Știu că termenul provoacă repulsie și este dicutabil, dar este evident că oamenii au trăit secole și milenii în mizerie, nu foloseau lenjerie – ceea ce azi este de neimaginat, mâncau cu tacâmuri de lemn sau de cositor, din vase de lut ars. 

Oricât de precar și inechitabil, sistemul de asigurări și protecție socială este legiferat, universal, bazat pe solidaritate și depășeste ca volum, cantitativ, orice pretenție de caritate, binefacere. Desigur, nu poate înlocui prezența și compasiunea umană. Dar este profund uman. A început relativ recent cu Bismark și a continuat cu sindicalismul produs de industrializare.

Nu putem ignora progresul științific și tehnologic, nici ritmul său. Invenția roții, busolei, cremalierei, biela – manivelă, care a convertit forța și mișcarea circulară în cea liniară și invers, armele de foc care au făcut zidurile inutile, au apropiat oamenii, tiparul și internetul, cu revoluțiile informării, informatizării, comunicării, accesului universal, în timp real, optica, cu microscopul și telescoapele, electricitatea, radiațiile și industria atomică – toate au însemnat pași gigantici în dezvoltarea și democratizarea cunoașterii, comunicării, călătoriilor, utilizarea unor energii inimaginabile. Mai recent, electronica, cibernetica, nanoparticulele, imprimarea 3D, depășesc imaginația.

Astăzi, omul simplu, comun, anonim, beneficiază de igienă, confort și o calitate a vieții, pentru care aristocrația și capetele încoronate ale antichității sau evului mediu, au toate motivele să-l invidieze.

Ce ne învață istoria?

Longitudinala istoriei este dimensiunea sa fundamentală, diacronică. Secțiunile frontale, instantaneele succesive ne-ar tăia respirația, observând măreția epopeei devenirii omenirii. Toate entitățile, teoriile, modelele, tradițiile, revoluțiile, reformele, au o origine, istorie și în final, devin istorie. 

Parafrazândul parțial pe Sean Caroll, vom constata că orice model, teorie sau discurs despre realitate, nu numai că nu se confundă cu aceasta, dar reprezintă o simplificare drastică a acesteia. De asemenea, se constată că cele mai detaliate teorii,încă incomplete, dinspre ordinul de mărime microscopică, le determină pe cele supraiacente, care le sunt tributare. Orice teorie are domeniul ei de aplicabilitate. În timp ce teoriile privind realitatea subiacentă, microscopică, sunt mai exacte, fine, cele supraiacente surprind procesualitatea, dinamica și fenomenologia realității, dar sunt mai grosiere. Ultimele au fostdenumite teorii emergente.

Poate nu ne-am gândit încă dar, ca și în cazul luminii care ne intrigă prin componenta sa duală: undă – corpuscul, fenomenul este mult mai comun.

Să luăm, de pildă, aerul pe care îl respirăm. Ni se pare foarte natural ca el să fie transparent, dar la nivel cuantic, atomic, molecular, este alcătuit din azot și oxigen, plus câteva infime cantități sau urme de alte gaze. Cu fiecare respirație, inhalăm – și miliardele de molecule sau atomi, care nu ne gâdile nările sau bronhiile, ci un fluid, care se supune legilor fizice ale curgerii fluidelor.

Sau exemplu apei, atât de comună. De la blocul de gheață, prin creșterea temperaturii, în timp, apa devine lichidă, apoi gazoasă. De la o stare de agregare la alta, trece prin ceea ce se numește tranziție de fază. Evoluează. Este jocul dintre materie și energie.

Aceasta este frumusețea modelelor mentale sau teoriilor zise emergente. Ele se pot aplica analogic și nu numai, altor domenii.

De pildă, la nivel macrosocial, oamenii, organisme atât de complexe, alcătuiți din atomi, molecule, celule, țesuturi, organe, sisteme, se pot comporta ca niște atomi, sau molecule într-o mișcare browniană. Gloate. Nu mai au individualitate. O forță mai mare decât voința proprie și discernământul, îi acaparează și pot face gesturi iraționale, pe care nu le gândesc, ci le sunt impuse.

Sau universul, într-un timp extrem de lung, a alcătuit particule numite impropriu, elementare, din cuarci, apoi acesteaau alcătuit pozitroni, neutroni, electroni, fiind încărcate deja cu sarcini electrice, s-au constituit în atomi, care s-au unit în molecule cu masă și proprietăți distincte.

Au apărut stelele, care sub compresia masei enorme au declanșat fuziunea, au produs lumina, iar norii și praful stelar au continuat să se rotească, să alcătuiască galaxii, cu miliardele, greu de închipuit, dar și astăzi, sub ochii cercetătorilor, au loc aceste transformări, sau semnătura lor istorică a rămas în amprentele radiațiilor electromagnetice cosmice și sunt susținute de legi fundamentale ale fizicii. 

Nuclei, atomi și molecule au stabilit legături tot mai complexe, inițial minerale, apoi organice, a apărut viața, receptori și autoreglare, sistemul nervos și limbajul rudimentar care s-a dezvoltat până la conștiința de sine, au fost folosite unelte, tehnici și tehnologii tot mai complexe, până la automatizare și cibernetică.

Istoria este aici, este prezentă. Ritmul ei este exponențial. La nivelul de cunoaștere actual, nimic nu susține ideea că universul sau materia, ar avea sau ar fi avut nevoie vreodată de un factor exterior pentru a exista sau evolua. Nimic nu e stationar, totul semișcă de la sine, dintotdeauna. Toate principiile, formulele matematice și legile fundamentale, structurile și funcțiile astrofizice, lumii imediate, inclusiv biologice – cum ar fi clorofila, hemoglobina sau sistemul nervos – și cuantice, nu conțin nicio referință sau sugestie exterioară lor. Își sunt singure suficiente!

S-a spus despre teoria selecției naturale că este cea mai elegantă explicație a modului în care viața a evoluat și s-a perfecționat, prin prezevarea naturală a formelor cele mai bine adaptate la resursele mediului.

Consider că un aspect, cel puțin la fel de important ca selecția naturală, este universalitatea contrariilor, prin care s-a realizat autoreglarea și feedback-ul. 

Așa cum, din motive etice și morale, am ignorat sau denigrat importanța instinctelor în supraviețuirea noastră, la fel am întărit caracterul indezirabil al durerii, suferinței, lipsurilor, morții. Prezența și caracterul neplăcut al acestor realități, este ceea ce ne ocrotește, ne învață să ne protejăm prin reflexe condiționate, necondiționate, instincte și, în ultimă instanță, conștient, programatic, profilactic.

Când aceste mecanisme au depășit cadrul strict biologic, individual și au fost aplicate în familie, în trib, în societate, au devenit factori ai dezvoltării agriculturii, industriale, acumulării de capital. Societatea și legile economice, relațiile de piață, s-au dovedit salutare prin capacitatea lor de autoreglare.

În fața provocărilor, colectivitățile umane s-au organizat, și-au unit forțele, au perpetuat ceea ce s-a dovedit a fi valoros, au luptat, s-au apărat, față de stihii, față de lăcomie și invadatori. Inițial s-au organizat piramidal, patriarhal. Bineînțeles că a apărut riscul abuzurilor de tot felul, al autarhiei, au mocnit nemulțumirile, au izbucnit răzmerițele, revoluțiile, au perfecționat relațiile, au eliminat răul, dar el a căutat breșe care au trebuit eliminate.

Procesul continuă, suntem perfectibili! El este tot mai fin, profund, intim!

Realitatea și Reflectarea ei – Natural și SupraNatural

Există o singură realitate – lumea naturală și reflectarea ei mentală, lumea ideilor. Prima presupune materia, energia și informația. A doua presupune, rațiunea, conștiința, limbajul, metafizica, etica și estetica. Și producțiile psihopatologice – ele au alimentat imaginarul și credințele prin iluzii, reverii, halucinoze, halucinații, delir, mitomanie, false amintiri, confabulații, etc.

Prima este obiectivă, a doua este subiectivă.

Prima este amorală, indiferentă, non-teleologică. A doua este intuitivă, ține seama de valori, motive, scopuri, convingeri, relații, simboluri.

Prima este relativ simplă, guvernată de legi simplificate, dar aparent, stratificate: clasică – obișnuită, cu corecții suportabile, tip k – newtonian-kepleriană, cuantică – a (in)finitului mic, pentru care nu avem încă un model definitiv, dar se conturează o fuziune între câmpul cuantic și cel gravitațional, în fine: astrală – a (in)finitului mare, guvernată de relativitatea einsteiniană, cununia dintre spațiu-timp, imixtiunea vitezei, accelerației și același câmp gravitațional, urzeala întregului univers.

A doua este complexă, indeterminată de opțiuni subiective, aleatorii, gusturi, mode, tradiții, capricii, cultură, mituri.

Este documentat științific, că la nivelul cunoștințelor actuale, întregul univers are aceeași alcătuire fizică și chimică, aceleași legi îi guvernează structura și funcțiile, cel puțin în cele ce știm. Lumina este aceeași, elementele sunt identificate refractometric, ca și pe pământ, la miliarde de ani lumină. La un spațiu atât de vast, nu putea să corespundă decât un timp proporțional, ca durată.

Lumea și reflectarea ei nu pot fi separate, ci sunt interdependente, tangente, secante. Există un substrat material, biologic, biofizic, biochimic, al ideilor. Iar ele nu pot reflecta prin conținutul lor, decât lumea reală sau o lume imaginară, populată de fantasme, imagini similare realității sau analogii – uneori stângace – ale acesteia. Nu poate exista o rațiune (auto)conștientă fără substrat material, energetic și informațional.

Lumea subiectivă nu rămâne datoare: structurează, descrie, clasifică, prescrie, modelează, ierarhizează, revine.

Mai mult, cel puțin din perspectiva constantelor necesare vieții, provoacă alterări, dezechilibre, riscuri, amenințări, ca și celelalte paliere, dar mai agresiv și mai inconștient, devenind un pericol pentru propria existență. E doar unul dintre paradoxuri.

Cunoaștem progresiv, atât realitatea obiectivă, naturală, cât și reflectarea ei, ideile noastre despre lume, chiar pe noi înșine, ca subiecți cunoscători – self-conștienți. Cunoașterea, ca și realizările tehnologice, deși uimitoare, sunt limitate, și rămâne mult mister, încă foarte multe de făcut. Ritmul de creștere este exponențial, ceea ce justifică un optimism precaut.

Nouă ne-ar plăcea ca totul să fie predeterminat, linear, simplu, dar realitatea este parțial determinată, diversificată, probabilistică, haotică.

Pentru a putea supraviețui și suporta realitatea, suntem avizi de sens, semnificație, ordine, determinare, valori, speranță, iubire, mângâiere, plăcere, bucurie, fericire. Acestea contracarează durerea, pierderile, dezamăgirea, frustrările, suferința, moartea.

Este relativ simplu: primim și dăruim, trăim, murim, dar circuitul natural continuă. O parte din noi merge mai departe, dar noi înșine, individualitatea noastră, conștiința noastră încetează – ne sunt date doar pentru o clipă, câte o singură dată, o viață – aceasta.

Putem broda oricare alte variante, dar ele nu sunt decât aspirații, imaginație, bune intenții, speranțe, convingeri. Sunt frumoase, avem trebuință de ele, astfel că vor persista – dar ireale. Autoamăgire!

Pentru a le acorda credit, autoritate, credibilitate, am creat o categorie distinctă, pur teoretică, metafizică – supranaturalul. Aici pot fi corectate toate inconveniențele existenței reale. Nu e neapărat rău.

Poate că singura eroare este aceea că uităm care este diferența între existența reală, naturală – pe de o parte, și idei, cuvinte, simboluri – pe de altă parte. Acestea sunt doar o reflectare mentală a ceea ce este real sau chiar posibil, dar improbabil. Asta nu înseamnă că produsele gândirii omenești nu aparțin existenței reale. Cultura este ceva foarte concret și real, poate una dintre cele mai rezistente forme de existență. Pur umană! Dar ea nu se confundă cu ficțiunea, imaginarul, cu fantasmele fantasticului! Prin semne, simboluri și limbaj, putem construi și vorbi despre o lume lipsită de orice corespondență reală dovedită și pentru care nu putem aduce dovezi, probe, evidențe, ci doar argumente ideatice, metafizice.

Fascinați de puterea limbajului, a simbolurilor și ideilor, de perfecțiunea lor ideală, am uitat că ele există doar în mintea noastră.

Și dacă sunt necesare, utile, de ce nu le-am folosi. Le-am instrumentalizat oportunist, veros.

Oricâtă forță ar avea ideile, cuvintele asupra rațiunii, conștiințelor, oricât de încărcate de sens, frumusețe, cultură, spiritualitate, ar fi ele, este o copilărie fără seamăn, să credem că ele au vreun efect, oricât de mic, asupra realității lucrurilor – care nu sunt neapărat inerte, sunt cuantice, bogate în forme superbe ale materiei, energiei, informației profunde, dar sunt lipsite de bios, viață, rațiune, conștiință. Cel puțin la nivelul cunoștințelor actuale.

Dacă nu au înțelegere, atunci trebuie constrânse. Totalitar! Cum? Prin exces de putere, supranatural! Este o contradicție de termeni, atât fizic, cât și metafizic. Ilogic, irațional, imoral. O imposibilitate!

Ceea ce nu ne putem permite între noi oamenii, cu greu ne-am putea permite față de animale și ne permitem tot mai rar, fiindcă devine ilegal, dar putem trata cu dispreț suveran, regnul mineral?

Și aceasta în numele lui Dumnezeu, al Religiei. Pentru că ne lipsesc metaforele. Și dacă le avem, nu credem în ele! Nici în parabole, nici în alegorii, nici în mituri. Nu, pentru că fanatismul, literalismul confundă simbolul cu realitatea, pentru că, acolo unde este vorba de viață și de moarte, nu mai e loc pentru cultură, pentru adâncimi și profunzime, pentru frumos. Agresivitatea împrăștie nuanțele. În lipsa tuturor acestora, viața se ofilește, este izgonită și se instalează moartea.

Să revenim la miracole. De ce? Ca să ne satisfacă curiozitatea, nevoia de fascinație, narațiuni șocante, senzațional –  escapismul, ca să le punem în slujba ideologiilor, dogmelor și intereselor ce țin de putere, control, prestigiu, confort. Însuși Mântuitorul Isus Hristos, a tratat miracolele distant, ca pe o specie secundă, purtătoare de confuzie, interese meschine, bune de ahtiat gloatele. Ele sunt efemere, li se uită semnificația, conduc la derizoriu, vulgarizează.

Existența este unitară, chiar dacă este structurată pe niveluri, sau o modelăm noi, deocamdată așa, în timp ce reflectarea ei este foarte diversă – poate egală cu multitudinea modelelor, sau chiar a conștiințelor care o reflectă.

Interesant este că, intuitiv, instinctiv, ne raportăm comportamentul cotidian la realitatea concretă. Cum am putea face altfel? Discursul nostru, vorbăria, pretind că reflectarea fantastică a existenței este la fel de reală. Aceste convingeri ajung să ne paraziteze parțial, periodic și intermitent, comportamentul.

Este domeniul în care se strecoară trăsăturile noastre marginale: puțină ipocrizie, autoamăgire, patologie socială, delir cultural, etc.

Probabil că preferăm acest preț rușinos și vicios, fiind astfel scutiți de consecințele amare, sumbre – sau pe care le considerăm în mod subiectiv și ezitant așa – ale realismului, lucidității și acceptării depline a adevărului privind existența. Cel puțin, acela verificat și dovedit!