Teocratie postmoderna – 2
12 august 2020 34 comentarii
”Darul Cernobîlului” în era post-adevăr
7 iunie 2019 2 comentarii
În primul episod al mini-seriei Chernobyl, în timpul unei întâlniri de urgență la Pripyat ispolkom, consiliul de conducere al orașului, apparatchikul veteran Zharkov (Donald Sumpter) cere compatrioților săi „să aibă credință”.
” Închidem orașul „, spune Zharkov. „Nimeni nu pleaca. Tăiem liniile telefonice. Oprim răspândirea dezinformării. Astfel îi împiedicăm pe oameni să submineze roadele muncii lor”.
”Roadele muncii lor” înseamnă, bineînțeles, privilegiile lui Zharkov și ale nomenklaturii din care face parte. Oamenii trebuie izolați și lăsați să moară în chinuri, ignoranță, și disperare, pentru a nu destabiliza birocrația politică. Adevărul înseamnă dezinformare. Dreptul la propria viață înseamnă dezertare.
Astfel de eufemisme orwelliene am mai auzit și în alt context. Aveți ”credința” (în ce spunem noi). Știința, istoria bisericii, studiul religiilor, exegeza științifică a Bibliei, sunt ”dezinformare”. Credincioșii nu trebuie ”lăsați să plece” (să-și ia viața în mâinile lor). Trebuie tăiate legăturile cu lumea. Trebuie să-i împiedicăm pe oameni să-și submineze propria mântuire, (privilegiile clerului), prin accesul la adevăr.
Sar la ultimul episod. Cuvintele savantului Valery Legasov (Jared Harris) în overvoice se suprapun cu imaginile postapocaliptice filmate în ultimele secvențe.
A fi un om de știință înseamnă a fi naiv. Suntem atât de concentrați pe căutarea adevărului, încât nu reușim să luăm în considerare cât de puțini vor să îl găsim. Dar el este întotdeauna acolo dacă îl vedem sau nu, dacă îl alegem sau nu. Adevărului nu-i pasă de nevoile sau dorințele noastre – nu-i pasă de guvernele noastre, de ideologiile noastre, de religiile noastre – să aștepte pentru totdeauna. În cele din urmă, acesta este darul Cernobîlului. Dacă mi-a fost cândva frică de costul adevărului, acum mă întreb doar care este costul minciunilor.
Pentru Legasov, prețul adevărului ar fi fost cariera lui în structura de putere a științei sovietice. Prețul minciunii a fost ”darul Cernobîlului”, care l-a costat viața. Darul Cernobîlului este că adevărul suprimat, orice adevăr suprimat, va ajunge într-o zi la masa critică și va spulbera obstacolele puse de oameni.
Gorbaciov spunea că principala cauză a demisiei URSS a fost explozia de la Cernobîl. Uzura morală și tăierile financiare de colțuri ale tehnologiei sovietice, secrete de stat păzite de KGB atât de bine încât nici inginerii de la Cernobîl nu le cunoșteau în noaptea când au făcut testul fatal, puteau fi reformate la un cost, într-adevăr, mare, dar mult mai mic decât efortul de îndiguire a catastrofei nucleare. Imperiul sovietic a plătit prețul minciunii.
Alte imperii așteaptă la rând. Biserica așteaptă la rând. Adevărul este întotdeauna acolo. Are răbdare, pentru că este nemuritor. Timpul nu este de partea noastră.
Aude cineva? Întrebarea este naivă. ”Suntem atât de concentrați pe căutarea adevărului, încât nu reușim să luăm în considerare cât de puțini vor să îl găsim”. Altă lecție de la Cernobîl. Nu este vorba numai de putere, ci de oameni în general. Orice căutător de adevăr va ajunge în cele din urmă la această concluzie. Stăpânii măcar vorbesc civilizat. Să te ferească Dumnezeu de mânia sclavului căruia vrei să-i rupi lanțurile. Este prețul adevărului. Dar prețul minciunii va fi mult mai mare.
Lăsați-mă cu iluziile erei post-adevăr, cu narațiunile și metanarațiunile voastre, cu arhetipuri, tradiții, și pietre de hotar. Adevărul există. Adevărului nu-i pasă de voi. Adevărul stă la pândă. Adevărul va exploda, spulberând orice: imperiu, ideologie, dogmă, iluzie.
Adevărul nu iartă. Împacă-te cu adevărul cât ești cu el pe drumul spre judecător, căci altfel vei plăti până la ultimul bănuț.
Amin vă spun vouă.
Paradoxul fake-news: sfarsitul Minciunii Mari si o sansa unica pentru Adevar
3 august 2018 12 comentarii
Nu am intrat in era post-adevar. Ne aflam in era post-Minciuna Mare.
Notiunea de era post-adevar implica existenta erei adevarului. E vorba de timpurile bune in care publicul primea adevarul de pe buzele politicienilor, de la posturile TV, si de la amvoane, in loc sa cumpere teorii conspirative si realitati alternative din zona umbrita a Internetului.
Asa zisa era pre-post-adevar era caracterizata prin existenta unei harti cognitive pe baza careia politicienii, presa, si publicul larg, navigau realitatea impreuna. Naratiunea oficiala facea posibil consensul democratic. Aceasta naratiune oficiala nu avea insa nimic in comun cu adevarul ci cu interesul.
Strategia Minciunii Mari, in ultimele trei decenii, a fost aceea de a vinde publicului o singura naratiune “post-ideologica” pe fondul careia au lasat loc pentru conflicte ideologice controlate. Oamenilor li s-a lasat astfel iluzia alegerii libere. Orice ar alege, naratiunea oficiala nu se schimba. Democratia de spectacol este un match intre partide politice in care suporterii isi dezlantuiesc instinctele tribale in tribuna. Scopul matchului este sa aduca profit celor care il organizeaza.
Conflictele intre stanga si dreapta, pro-life si pro-choice, pro LGBT si anti LGBT, etc., au avut loc in contextul unei naratiuni unice. Adevaratul conflict, acela intre naratiunea oficiala si realitatea obiectiva, intre interesele catorva si interesul public, a fost ascuns.
O alta strategie este aceea de a substituii analiza obiectiva cu naratiuni sentimentale. Publicul este miscat de apelul la emotii primare dar este indiferent la ratiune.
Incepand din anii ‘80 si, mai ales, dupa demisia comunismului, naratiunea oficiala a fost subordonata tot mai mult catorva interese private. Este fapt atat in politica cat si in biserica. Cei mai multi oameni sunt indiferenti fata de adevar insa au un instinct puternic sa dedecteze minciuna, atunci cand serveste interese straine. Publicul si-a dat seama ca este mintit si a inceput sa adere la naratiuni tribale care serversc interese mai inguste. Minciuna Mare a fost inlocuita cu minciunile mici.
Fake-News a fost inlocuit cu fake-news. Vechile argumente au fost inlocuite cu acuzatii reciproce de fake-news. De unde grija Puterii sa ne protejeze de fake news. Exista un graunte de legitimitate in aceasta ingrijorare. Minciuna Mare are avantajul ca zideste consens. Minciunile mici ne impart in triburi digitale si politice. Insa teama de fapte este mai mare decat teama de fake news. Dimpotriva, fake-news joaca un rol de protectie fata de Fake-News, pentru ca produce confuzie. Intre atatea teorii conspirative, este usor sa denunti o investigatie jurnalistica reala ca pe o alta teorie conspirativa.
Aspectul cel mai ridiol are loc atunci cand conducatorii religiosi ne avertizeaz cu privire la fake-news din jurnale stiintifice, in aceleasi reviste sau la aceleasi posturi TV unde sunt raportate exorcisme si invieri facute de misionari in zone primitive.
Criza prezenta consta in faptul ca inca nu a fost gasita o noua Minciuna Mare care sa o inlocuiasca pe cea veche. Este o sansa unica pentru Adevar, pana va fi inventata noua Minciuna Mare. Nu avem timp de pierdut.
Minoritatea asediata a conservatorilor moderni
8 februarie 2018 17 comentarii
Un studiu publicat recent in Bioscience contesta prejudecata comuna ca identitatea politica/religioasa conservatoare reprezinta principalul factor de predictie cu privire la acceptarea sau respingerea evolutiei.
Deena Weisberg sustine ca aceasta prejudecata se datoreste caracterului trunchiat al intrebarilor puse de sondajele de opinie. Principalul factor de predictie, spune Weisenberg, este de natura cognitiva. Crestinii conservatori sau liberali, care inteleg cum functioneaza stiinta, accepta evolutia ca pe un fapt. Acelasi lucru se poate spune despre membrii educati stiintific ai partidelor conservatoare. Insa acestia sunt de obicei sub radarul sondajelor, concentrate aproape exclusiv asupra identitatii politce sau religioase.
Studiul echipei lui Weisenberg confirma intuitiile personale ale unora dintre noi. Crestinii educati tin stiinta si teologia separate una de alta si fac de obicei distinctie intre teologia personala si dogma bisericii.
Un alt aspect important este acela ca cineva poate accepta evolutia, inclusiv antropogeneza, fara sa fie un materialist plat. Filozofia moderna s-a dezvoltat din distinctia kantiana intre lucrul in sine si felul cum suntem afectati de lume. Suntem in postura copilului nascut orb si surd care trebuie sa reconstruiasca lumea in mintea lui pe baza unei experiente in pestera. Teologia isi are sfera legitima de existenta in aceasta filozofie.
Weisenberg ignora aici un aspect politic important. Segmentul superior cognitiv religios/conservator este supus unei presiuni din doua parti. Majoritatea conformista a bisericii vede in ei coloana a cincea a conspiratiei ateist-liberale. De partea liberala, o gloata zgomotoasa va aseza etichete ca “double-talk” sau “double-think” asupra interogatiilor nascute din experienta unei existente fragmentate.
Intrebarea care se ridica aici este daca biserica ar trebuii sa isi educe membrii sa inteleaga nu numai legitimitatea stiintei evolutionare dar si propria teologie in contextul istoriei gandirii. Am colegi care imi spun ca vad lucrurile la fel ca mine insa se tem sa recunoasca public ca sa nu fie “pricina de poticnire”. Imi vine in minte un preot din secolul XVII care stie ca Galileo are dreptate dar se teme de Inchizitie. Intre timp, Inchizitia a fost re-inventata si bisericile s-au transformat in enclave medievale.
O alta intrebare este daca nu cumva conservatorismul religios ar trebuii sa se transforme dintr-o fortareata anti-moderna intr-o fortareata a modernitatii asediate. Unii dintre noi au trait deja aceasta metamorfoza. Insa, din nefericire, ceea ce vedem este insusirea deconstructiei postmoderne a realitatii obiective ca apologie a dogmei. Relativismul moral este invocat in favoarea caracterului absolut al unor precepte anacronice. Scepticismul filozofic vine in apararea declaratiilor autoritare ale clerului. Suntem atacati din doua parti.
Daca avem ceva de invatat din istoria militara a lumii, lectia este ca in asemenea situatie singura aparare este atacul. Si ce poate fi, in acelasi timp, mai modern si mai conservator decat Blitzkrieg?
Tovarasul Militian
29 ianuarie 2018 9 comentarii
Serialul american Comrade Defective/Tovarasul Militian se desfasoara intr-o Romanie alternativa, in care militienii romani se impusca pe strazi cu contrbandisti de biblii, blugi, casete cu muzica rock, filme sexy, si, last but not least, Atlas Shrugged.
Insa nemultumirea spectatorului roman nu este intemeiata. Filmul nu este despre Epoca de Aur ci despre Make America Great Again.
George Orwell a fost primul care ne-a atras atentia asupra potentialului de spalare la creier a televizorului intr-un regim totalitar. Aldous Huxley l-a corectat. Spalarea la creier prin programe TV functioneaza mai degraba intr-o democratie hedonista. Orwell ne-a spus ca un regim totalitar, ca sa functioneze, trebuie sa interzica cititul. Dar noi eram mai bine cititi decat americanii, inclusiv in propria lor literatura. Huxley ne-a atras atentia la pericolul unei democratii in care cetatenii gasesc cartile prea grele sau plictisoase in comparatie cu showul TV.
Prima greseala ar fi aceea de a intelege filmul ca pe o incercare de a reconstruii cotidianului romanesc din anii ‘80. Ce-i drept, atentia la detalii este impresionanta. Insa comedia este prezentata ca un serial politist produs de “Departamentul de Divertisment Acceptabil” (!?) al RSR. Intentia de parodie este clara, mai ales cand pe lista creditelor apar nume ca consultant Colonel Rechin Pungas, producator Ana Maimuta si regizor Bebelus Pisicuta.
Aici vine a doua greseala, mai subtila. Serialul se recomanda ca o satira la adresa filmului comunist de propaganda. De fapt, adevarul este exact pe dos. Tovarasul Militian este o incercare de a-l face pe spectatorul american constient de mecanismele subtile de propaganda din filmul politist american.
Producatorii ne spun de la inceput ca au crescut cu Rocky IV si Red Down, fara sa constientizeze ca au interiorizat mesajul de propaganda asezat subtil in film. Antagonistul sovietic intruchipa raul absolut. Protagonistul american castiga victoria in confruntarea maniheica dintre bine si rau. Furat de actiune, spectatorul inghitea carligul cu bat si undita fara sa sa fie constient.
Pentru americanul de rand (the true believer), societatea comunista se inpartea in doua clase: cei spalati la creier de comunism si cei vanati de politia secreta pentru ca citeau Biblia sau pentru ca vizionau casete video cu Chuck Norris. Romanii care au povestit cum erau opriti cu pistolul de militianul din sat cand isi duceau copii la biserica in sabat, sau cum au fost amenintati cu plutonul de executie pentru credinta in timpul serviciului militar (si au fost salvati printr-un miracol), au gasit in bisericile americane urechi credule conditionate de industria TV.
Propaganda comunista a fost mai putin inteligenta.Filmul comunist zugravea o realitate domestica despre care oricine stia ca este falsa. In ce priveste propaganda anti-americana, Ceausescu se concentra asupra inegalitatii intre Lumea Intaia si tarile in curs de dezvoltare, si a pericolului inarmarii, subiecte care il lasau rece pe omul de rand. America nu era prezentata ca “imperiul raului” ci mai degraba ca un sistem care revendica aceleasi scopuri ca si socialismul insa nu le poate atinge. In rest, romanii vizionau sambata seara Cojak si Colombo si faceau coada la bilete sa vada ultimele productii Hollywood. Lucrurile s-au schimbat in anii ‘80 din motive de austeritate fiscala si din cauza intoarcerii lui Ceausescu spre nationalismul protocronist, mai degraba decat din cauza radicalizarii in ideologia marxista.
Cum ar fi aratat propaganda comunista daca ar fi folosit aceleasi tehnici ca cea americana? Cum ar fi aratat un serial politist ceausist in care actiunea si harisma eroilor ascunde carligul propagandei razboiului rece fara ca spectatorul sa fie constient ca este prins cu undita?
Nu declama lozinci. Atrage-l pe spectator intr-un univers imaginar in care fictiunea si realitatea se confunda. Nu incerca sa vopsesti mizeria in roz. Arata ca dintre toate mizeriile, mizeria tarii tale e cea mai buna. Nu incerca sa ascunzi brutalitatea politiei. Dimpotriva, prezint-o ca pe o reactie de inteles a politistului stresat pana la epuizare in serviciul public, care e si el om. Desensibiliseaza publicul la violenta prin spectacol si arata-i ca este necesar ca politistul sa nu fie ingradit de lege. Nu incerca sa ascunzi faptul ca tara ta este un stat politenesc. Inventeaza pericole imaginare care fac ca tortionarul sa para erou.
Nici propaganda anti-americana din film nu este asa cum o stim. Producatorii folosesc dubla fictiune a fimului despre film pentru a lovi acolo unde stiu ei ca doare.
“Ti-a dor de America?” – intreaba Anghel. “Desigur, nu mi-e dor de saracie, inegalitati sociale, rasism, crima, in nici un caza nu mi-e dor de AIDS – se pare ca in America aproape toata lumea are AIDS, dar America este totusi a great country” raspunde Jane. “De ce sunteti voi americanii atat de inclinati spre violenta?” – intreaba Baciu. “Cand traiesti fara un sistem de siguranta sociala instinctele primare pun stapanire pe natura umana” – raspunde franc ambasadoarea. „Religia este un drept fundamental”, spune Jane. „Asistenta medicala este un drept fundamental” raspunde romanul.“Este prima data cand apreciez obsesia americana cu Al Doilea Amendament” remarca ironic Anghel atunci cand primeste cadou pistolul de la Jane. „De cand ii pasa Amercii de dreptul international?” intreaba capitanul de parca am fi in secolul XXI.
Asemenea dialoguri nu ar fi spus nimic spectatorului roman din epoca de aur, care ar fi preferat oricum nesiguranta capitalismului certitudinii in mizerie. Le fel, titluri ca Mana Invizibila sau Supravietuirea Celui Mai Puternic, referinta la Adam Smith si Atlas Shrugged, ar fi fost opace pentru majoritatea romanilor. Mai degraba, aluzii la Romania ca „statul 51 al US”, prostitutuarea fata de Apus, si enclavele capitalismului salbatic in Bucuresti, par clisee decupate dintr-un film romanesc post-comunist, gen California Dreaming sau Moartea Domnului Lazarescu. Insa dialogurile nu sunt scrise in primul rand pentru romani, cu atat mai putin pentru cei din anii ’80. Producatorii au in minte alta realitate decat cea ceausista si alt public spalat la creier de TV decat cel romanesc.
“Am aflat ca in New York este un tip care construieste zgarie nori si isi aseaza numele in aur pe frontispiciu” – spune un militian. “Ar trebuii scrise numele tuturor celor care au lucra la constructie” raspunde partenerul sau in stil marxist. Intelegem ca nu e vorba despre Casa Poporului.
oxigen2 
Comentarii recente