Serile albastre ale anilor ’50

Tocmai am incheiat lectura monografiei lui Dorin-Liviu Bitvoi despre anii ‘50 “- Asa s-a nascut omul nou”-, primita gratie lui Alexa, si onorata cu autograful autorului. Este o carte pe care am asteptat-o multi ani.

Dincolo de bogatia surselor si rigoarea analizei cartea este un exercitiu de introspectie.  Ceea ce am gasit in primul rand fascinant este paradoxul carnii si sangelui care mostenesc nemurirea. Parul dat pe spate, tunsura Cicero, pantalonii malagambisti, taxatoarea care spune “avansati inainte”, lacrimi proletcultiste la “Zboara Cocorii”, coada la bilete pentru “Contele de Monte Cristo”, porumb fiert si seminte, primirea medaliatilor olimpici de la Roma, margarina, eugenia, dilema sapca/palarie, etc., sunt punctele in care autorul descopera evazivul zeitgeist al decadei care, conform tezei, continua sa ne defineasca. De unde intrebarea daca “omul nou” este reversibil. (Andrzej Wajda se lupta cu aceiasi problema in “Omul de Marmora”, iar Zizek se fotografiaza ostentativ langa tabloul lui Stalin).

Raspunsul scurt este  “nu”. Raspunsul elaborat ar fi “da si nu”. Pentru ca elaborarea cere mai mult spatiu, ma voi multumii in aceasta pagina sa comentez doua referinte ale autorului la realismul socialist. Este vorba despre  “Zoia si Sura”, de  L. Kosmodemianskaia, si “Seri Albastre”, de Costache Anton.

In primul caz, avem situatia paradoxala in care Zoia Kosmodemianskaia este perceputa de o adolescenta ca model de rezistenta anticomunista. Acelasi lucru se poate spune despre Oleg Kosevoi sau Alexei Meresiev, dar Zoia a fost fara indoiala cea mai populara icoana stalinista. Ceea ce ne duce la teza lui Foucault ca aceia care opun rezistenta intr-un context istoric dat, folosesc aceleasi tehnici si actiuni ca cei aflati in exercitiul puterii. Acesta este si motivul pentru care cei care ne-au decatusat au fost absolventi ai scolii de scriitori-tractoristi, ca Marin Preda sau Fanus Neagu, mai mult decat formidabila elita interbelica. Ei ne-au aratat cum sa “intoarcem armele” a doua oara, de data aceasta impotriva sovieticilor, pentru ca ei aveau armele timpului, orcat de barbare si grosolane ne-ar parea noua astazi.

De aici ajungem la alta teza a lui Foucault, mult mai importanta in contextul temei cartii. Subiectul uman este definit de putere, indiferent daca o exercita, se lasa modelata pasiv, sau rezista. Detinutul si tortionarul sunt manifestari extreme ale omului nou. Intre ele se manifesta diferite forme de conformism, revolta, resemnare, lichelism, escapism, eroism, etc. Raspunsuri diferite la presiunea politica produc diferite forme ale omului nou.

Mentiunea romanului “Seri Albastre” este o surpriza binevenita, nu numai ca analiza a realismului socialist, dar, mai ales, pentru ca romanul este o excelenta poveste de dragoste idealist-inocenta intre adolescenti timpurii. De aici, un alt aspect al decadei: “s-a dat drumul la dragoste”. Biologia stalinista a fost definita de dogma lui Miciurin/Lisenko. Proletcultismul a extrapolat la fel de dogmatic eroarea lamarckiana, in convingerea ca natura umana se poate schimba, si ca schimbarea se va transmite generatiilor urmatoare. Ceea ce dovedeste “Seri Albastre”, alaturi de multe alte carti, filme sau muzica, in care viata abunda in ciuda canonului proletcultist, este exprimat in replica neo-darwinista a lui Malcom in Jurassic Park: “Viata va gasi o cale”. Detinutii care vaneaza serpi la peninsula, detinutul intors acasa, sotia care l-a asteptat, femeia care se angajeaza (si probabil se va inscrie la seral), nu de dragul constructiei socialismului, ci pentru a evada din servitutea balcanic-patriarhala, elevul fara origine sanatoasa, explozia de vitalitate vulgara deplansa de generatia interbelica, toate acestea au fost doar caile pe care viata le-a descoperit atunci cand se credea ca a fost definitiv invinsa.

Concluzia? Viata va gasi o cale, dar viata nu se intoarce inapoi. De unde naivitatea restaurationismului pre-1950. Batranul Steinhardt are ultimul cuvant: “Ia spune, ai mancat ceva?”.