Iubirea de aproapele si dublul santaj al Europei

In ultima lui carte publicata, REFUGEES, TERROR AND OTHER TROUBLES WITH THE NEIGHBORS, AGAINST THE DOUBLE BLACKMAIL, (Octombrie, 2016), Slavoj Žižek discuta notiunea iudeo-crestina a aproapelui, in opozitie cu “dublul santaj” al dreptei populiste si stangii liberale. Nu este greu de inteles de ce xenofobia si construirea de ziduri intre natiuni (sau garduri de sarma ghimpata acasa) este in opozitie cu iubirea aproapelui, chiar daca cei care o predica se declara de (cele mai) multe ori, crestini. Aspectul asupra caruia se concentreaza Žižek este insa confuzia intre toleranta stangii liberale, bazata pe relativism moral/multiculturalism, si imperativul crestin de a iubi aproapele ca pe sine.

Liberalismul are monopolul asupra discursului public si foloseste canalele media pentru a promova imaginea idealizata si romantata a refugiatului musulman. Azilantii ar fi, din acest punct de vedere, doar victime inocente ale razboaielor civile din tarile musulmane, cand de fapt sunt parte a problemei. Aici Žižek nu se sfieste sa le aminteasca americanilor ca popoarele pe care le-au eliberat de dictatori seculari inteleg prin libertate dreptul de a tine femeile ca sclave si a executa apostatii. Cele doua victime iconice care au alimentat suportul public pentru invazia Irakului, femeia, pentru liberali, si crestinul, pentru evanghelici, au dus-o mai bine sub Sadam. Stanga refuza sa recunoasca faptul ca musulmanii – (si alte minoritati) – nu sunt la fel ca noi, si nu pot deveni ca noi in una sau doua generatii. Asa se face ca populismul xenofob monopolizeaza discutia despre conflictul de valori si pericolul grav care ameninta existenta civilizatiei europene.

Žižek sustine ca notiunea iudeo-crestina a iubirii neconditionate fata de aproapele are la baza recunoasterea diferentei, nu obfuscarea ei. Samariteanul, vamesul, leprosul, nu trebuie iubiti pentru ca sunt ca noi, ci tocmai pentru ca sunt diferiti. Cei care trebuie urati sunt, paradoxal, cei ca noi, adica familia si tribul, atunci cand acestea devin o piedica in calea identificarii cu tragedia familiei umane fragmentate. Legatura care il leaga pe samariteanul milos de victima talharilor nu este legatura tribala de sange sau cultura, ci solidaritatea universala a victimelor unei istorii de ura si violenta tribala, al carei promotori sunt ultima instanta chiar preotul si levitul, care au trecut indiferenti mai departe.

Insa iubirea care isi risca viata ca sa bandajeze ranile aproapelui nu manifesta interes pentru sensibilitati culturale. Europa isi poate sacrifica confortul si isi poate perliclita chiar existenta pentru siguranta fizica si demnitatea umana a refugiatilor, dar nu trebuie sa fie toleranta cultural-religios. Iisus nu a venit sa aduca pacea ci sabia, sau ura, impotriva oricarei ideologii si religii tribale.

La fel ca samariteanul milos, europenii trebuie sa vina in ajutorul refugiatilor in virtutea solidaritatii universale a celor disperati. In ultima instanta, aceleasi elite corporat-globale care au distrus Irakul, Libia, si Siria, au distrus si Europa asa cum a fost. Mizeria si desperarea nu-i face pe oameni mai nobili, ci mai rai, spune Žižek, spre indignarea sanctimonioasa a liberalilor, de aceea eticheta de “violator” sau “terorist” nu este un stereotip populist. Acest gunoi uman este reprezentat de notiunea crestina a aproapelui cu care ne identificam in disperarea si suferinta universal umana, si care trebuie confruntat in numele aceluiasi om universal pe care este intemeiata ideea de Europa.

Germanii ar trebui sa reconsidere pactul faustic

Noi luam aceste adevaruri ca de la sine intelese: Creatorul a facut toti oamenii egali toate culturile egale, si i-a inzestrat cu anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la viata, libertate si cautarea fericirii asa cum sunt definite de cultura careia apartin.

Cand a fost amendata Declaratia de Independenta? Cum s-a mutat ADN-ul apusului si a inceput asaltul celulelor canceroase?

Apusul a facut cancer atunci cand conceptia care se afla la baza Declaratiei de Independenta s-a mutat in hiper-relativismul si multiculturalismul reactionar al vremurilor postmoderne. (Nota bene pentru unii romani din America: Declaratia de Independenta nu are la baza Biblia ci Iluminismul). Citește mai mult din acest articol

Evanghelia ca cinematografie

Cum ar fi daca viata lui Isus, asa cum o stim din evanghelii, tocmai s-ar desfasura undeva, intr-un colt de lume,
iar Hollywood-ul ar insarcina 4 regizori/producatori sa realizeze cate un material, la libera alegere, despre acele intamplari curioase?
Oare, maestrii ar fi preocupati sa produca ceva ‘adevarat’ din punct de vedere istoric? Ecranizarile lor ar fi deschise interpretarii sau ar reprezenta o opinie absoluta?

In mod frecvent aud crestini repetand: evanghelia dupa x este istoria vietii lui Isus sau evanghelistul y spune ca Isus a facut asa deci este adevarat. In cele din urma, o abordare asa simplista il conduce pe credincios intr-o cursa infernala si imposibila in rezolvarea zecilor de nepotriviri dintre evanghelii.
Evanghelistii nu pot fi pusi de acord cand si unde s-a nascut si a copilarit Isus, ce a zis sau facut intr-o ocazie sau alta, la ce ora a murit, ce a zis sau facut dupa inviere, etc. Ba inca, tocmai evanghelistul care se presupune ca a fost martor ocular (Ioan) si ultimul supravietuitor este cel mai putin interesat de detalii istorice sau de consecventa cu scriitorii dinaintea lui. Citește mai mult din acest articol

Predatia sexuala este un ritual al puterii pastorale

La noi in sat, pentru a scapa de saracie, trebuia sa te faci preot sau bandit. Eu am ales calea cea grea. Tu te-ai facut preot pentru ca nu ai curajul sa faci ce fac eu. (Dialog in The Good, the Bad and the Ugly)

Atunci cand a avut loc scandalul cu ringul de pedofilie din Rotherham, Slavoj Zizek a publicat un articol in The Guardian, in care sustine ca manifestarile de sado-masochism si pedofilie in structuri de putere religioasa au caracter ritual (inconstient) si sunt esentiale pentru perpetuarea acelor structuri: “it is not something that happens because the institution has to accommodate itself to the pathological realities of libidinal life in order to survive, but something that the institution itself needs in order to reproduce itself”.Teza lui Zizek deschide o fereastra neasteptata in directia scandalului sexual de la liceul teologic din Cluj.

O scurta incursiune in blogosfera este suficienta pentru a vedea ca marea majoritate a celor afectati de scandal vad o contradictie intre pozitia pastorala si delictul sexual. Si totusi, daca luam in serios ceea ce sugereaza psihanalistul Zizek, episodul de la Cluj exprima natura secreta a puterii pastorale si este ceva de care aceasta putere are nevoie ocazional pentru a se auto-perpetua.

Ce este pastoratia?

Pastorul s-a nascut atunci cand omul a descoperit o cale mai usoara decat vanatoarea. Animalul domestic este vanatul redus la dependenta de vanator. Pastorul ofera protectie si siguranta. Vanatul se auto-dezarmeaza si devine oaie. Creierul devine mai mic, inteligenta scade, mecanismele electrochimice aflate la baza reactiei “fugi sau lupta” se atrofiaza. Respectul mitic dintre vanat si vanator este inlocuit cu iubirea sado-masochista dintre pastor si turma. Ritualul totemic este inlocuit cu jertfirea mielului.

Domesticirea omului a avut loc acum 6000 de ani (Gen 3 ). Antropologii ne spun ca de atunci incoace omul a avut o evolutie paralela cu cea a animalelor de curte: creierul s-a micsorat, inteligenta a scazut, instinctele de luptator s-au tocit, nevoia de siguranta si dependenta fata de autoritate a crescut. Cea mai veche definitie a omului in textele antice este aceia de “turma a zeilor”. Dar “zeii sunt departe, sus”, pastorul langa noi. Omul domesticit s-a auto-dezarmat si s-a asezat sub toiagul pastorului.

Pastorul este un predator deghizat, care prefera sa domesticeasca vanatul mai degraba decat sa-si asume riscul vanatorii. Violenta bruta este sublimata intr-o relatie sado-masochista numita “iubire si grija pastorala”. Natura letala a acestei relatii este celebrata in episoade pe care cei neinitiati le considera accidente nefericite, dar pastorii (mai exact, aceia dintre ei care au fost initiati in secretul lor) le recunosc ca ritualuri negre ale puterii. Un astfel de ritual a fost Inchizitia – iubirea sadica care se manifesta prin tortura si omucidere.

In timpul nostru, ritualul negru al puterii pastorale este predatia sexuala.

Predatia pastorala nu este ocazionalul mar putred sau nelipsita uscatura din padurea verde. Nu este nici caderea accidentala a omului lui Dumnezeu, care a declarat razboi lui Satana si a calcat intr-un moment de neatentie pe mina lui favorita: sexul. In nici un caz nu este simptomul pastorului fals, un caz particular al erorii logice numite the true Scottman fallacy. Predatia sexuala pastorala este simbolul puterii pastorale.

Nu este pastorul cel care taie mielul? Nu merge pastorul cu mielul jupuit in valiza sa ceara autorizatia pentru a construii staulul? Nu este vinzarea turmei dovada ca cel care o vinde este pastor cu acte in regula?

Hai sa vorbim fara pilde. Cum explicam faptul ca predatorul pastoral este aproape fara exceptie preocupat de “reforma in imbracaminte”. Autoritatea arbitrara pe care capelanul liceului teologic o exercita asupra tinutei fetelor este simbolul unei sexualitati sado-masochiste. Puterea de a poruncii cuiva cum sa se imbrace este fata vizibila a puterii de a-i poruncii sa se dezbrace. Prima este dogma. A doua este ritualul secret. Dogmatica reformei in imbracaminte si liturgica dezbracarii in fata pastorului sunt expresii diferite ale aceleiasi puteri. Cine tunde oile are dreptul sa jupoaie mielul.

Exista candva un obicei, ca inainte de nunta, mireasa sa fie invitata de patriarhii bisercii intr-o camera separata, pentru a fi “inspectata”. Idea era ca mireasa nu aiba tinuta “necorespunzatoare” pentru o nunta crestina. Biata mireasa, care, asa cum sunt miresele, isi planuise toileta cu pasiune timp (si pret) de cateva luni, se expunea docila privirilor patriarhale, constienta ca cea mai usoara manifestare de independenta i-ar putea ruina ziua nuntii. In ce ma privea, nu puteam alunga sentimentul ca inspectia miresei era dezbracarea miresei, un viol simbolic, avand ca scop sa afirme dreptul seniorial al pastorului in ziua nuntii.

Sa trecem la alt aspect. Predatorul pastoral este de regula un puritan. De obicei, el vede pacatul sexual acolo unde altii nu vad nimic vinovat, il condamna de la amvon, si isi proteseaza turma impunand tot felul de restrictii arbitrare. Membrii sunt inclinati sa puna asemenea manifestari pe seama unei sensibilitati morale poate exagerata, dar care sta bine la omul lui Dumnezeu. Apoi explodeaza bomba. Omul lui Dumnezeu nu este doar la fel de “firesc” ca cei pe care-i condamna. Omul lui Dumnezeu este pe deasupra “ne-firesc”, adica pervers. Cum se explica contradictia?

Nu este nici o contradictie. Puritanismul pastorului este urmarea convertirii sexualitatii firesti in sexualitate sado-masochista. Aceasta convertire tine de mecanismul transformarii instinctului gregar in instinctul de predator. Animalul de turma devine lup sub blana de oaie. Inrudirea noastra cu alte primate ne poate da aici o lectie. Cimpanzeii sunt organizati in ierarhii patriarhale bazate pe putere si sex. Alpha-male exercita dreptul senioral asupra tuturor femelelor, in timp ce restul hoardei traieste dupa principii puritane. Cimpanzeii bonobo, dimpotriva, nu au relatii bazate pe putere si ierarhie sexuala, si traiesc dupa filosofia hippie. Omul se afla undeva intre bonobo si cimpanzeu. Marea majoritate sunt ca bonobo: nu fac politica, nu-si ucid semenul, fac sex de placere, si iubesc dezinteresat. Altii sunt ca cimpanzeii: energia sexuala este convertita in instinctul de predator care ridica un alpha-male deasupra hoardei.

Puritanismul pastorului este expresia convertirii sexualitatii in instinctul de alpha-male. De aceea dragostea lui se manifesta ca o dorinta de a controla, de a pune restrictii, de a umili si de a pedepsi comunitatea. Motivul este, asa cum am spus, dragostea. Tot dragostea este si motivul pentru care familia pastorului traieste intr-un iad vesnic. Este dragostea sado-masochista.

Episoadele aparent accidentale in care pastorul se dezvaluie ca un predator sexual sunt aspectele rituale prin care dragostea pastorala isi manifesta deschis caracterul sado-masochist. Este un paradox pentru membrul de rand, dar este si un semnal pentru alti colegi pastori-predatori, care vor face totul sa musamalizeze scandalul. Lupii se simt intre ei sub pielea de oaie. De aceea biserica catolica acopera preotii pedofili in timp condamna controlul nasterilor. De aceea atunci cand pastorul de tineret comite o “indiscretie”, pastorul senior rezolva problema “dupa Matei 18” cu o vizita care se termina cu iertarea victimei (da, ati citit bine, fata cere iertare si pastorii o iarta). De aceea conferintele care au umplut buzunarele lui Pippim finantand si obligand pastorii sa cumpere non-sensurile lui teologice, au fost dispuse sa treaca cu vederea crimele lui sexuale si sa sustina reabilitarea lui “in har”. Pentru ca a cere unei femei sa predea trupul ei pastorului, este la fel cu a cere membrilor sa predea mintea lor pastorului. Violul trupului este simbolic pentru violul mintii. Administratia nu a trecut cu vederea violul. L-a rasplatit.

Din acelasi motiv un molestator serial a fost canonizat ca sfant si icoana in Romania. Pentru ca a obliga o fetita sa stea in bratele unui batran cu vioara in mana, sau a jertfi o copilarie pentru o cariera in ora muzicala, sunt amandoua forme de abuz, dar respiratia grea a batranului este lectia pe care trebuie sa o invete fetita. Intrebati-l pe Joseph Smith. Sa inveti sa canti spre slava lui Dumnezeu inabusindu-ti o repulsie pe care nu o intelegi, sa te simti vinovata pentru motive pe care nu le intelegi, sa tagaduiesti tot ce este natural si sanatos in tine, sa omori orice elan tineresc, pentru un Stockholm syndrome in biserica, acesta este adevaratul scop al lectiei de vioara. Biserica nu a trecut cu vederea. A apreciat. O fetita sparta devine o oaie buna.

Zizek are dreptate. Scandalul de la Cluj nu este un accident. Este un ritual sinistru. Din cand in cand, cei care au stapanire peste suflet ne aduc aminte ca sunt si stapanii trupului. Sunt episoade scurte si rare (relativ) dar nu accidentale. Este ritualul puterii absolute pe care pastorul o exercita asupra turmei.

Femeia care a inventat Gandul

Ontologia Caderii

Serile albastre ale anilor ’50

Tocmai am incheiat lectura monografiei lui Dorin-Liviu Bitvoi despre anii ‘50 “- Asa s-a nascut omul nou”-, primita gratie lui Alexa, si onorata cu autograful autorului. Este o carte pe care am asteptat-o multi ani.

Dincolo de bogatia surselor si rigoarea analizei cartea este un exercitiu de introspectie.  Ceea ce am gasit in primul rand fascinant este paradoxul carnii si sangelui care mostenesc nemurirea. Parul dat pe spate, tunsura Cicero, pantalonii malagambisti, taxatoarea care spune “avansati inainte”, lacrimi proletcultiste la “Zboara Cocorii”, coada la bilete pentru “Contele de Monte Cristo”, porumb fiert si seminte, primirea medaliatilor olimpici de la Roma, margarina, eugenia, dilema sapca/palarie, etc., sunt punctele in care autorul descopera evazivul zeitgeist al decadei care, conform tezei, continua sa ne defineasca. De unde intrebarea daca “omul nou” este reversibil. (Andrzej Wajda se lupta cu aceiasi problema in “Omul de Marmora”, iar Zizek se fotografiaza ostentativ langa tabloul lui Stalin).

Raspunsul scurt este  “nu”. Raspunsul elaborat ar fi “da si nu”. Pentru ca elaborarea cere mai mult spatiu, ma voi multumii in aceasta pagina sa comentez doua referinte ale autorului la realismul socialist. Este vorba despre  “Zoia si Sura”, de  L. Kosmodemianskaia, si “Seri Albastre”, de Costache Anton.

In primul caz, avem situatia paradoxala in care Zoia Kosmodemianskaia este perceputa de o adolescenta ca model de rezistenta anticomunista. Acelasi lucru se poate spune despre Oleg Kosevoi sau Alexei Meresiev, dar Zoia a fost fara indoiala cea mai populara icoana stalinista. Ceea ce ne duce la teza lui Foucault ca aceia care opun rezistenta intr-un context istoric dat, folosesc aceleasi tehnici si actiuni ca cei aflati in exercitiul puterii. Acesta este si motivul pentru care cei care ne-au decatusat au fost absolventi ai scolii de scriitori-tractoristi, ca Marin Preda sau Fanus Neagu, mai mult decat formidabila elita interbelica. Ei ne-au aratat cum sa “intoarcem armele” a doua oara, de data aceasta impotriva sovieticilor, pentru ca ei aveau armele timpului, orcat de barbare si grosolane ne-ar parea noua astazi.

De aici ajungem la alta teza a lui Foucault, mult mai importanta in contextul temei cartii. Subiectul uman este definit de putere, indiferent daca o exercita, se lasa modelata pasiv, sau rezista. Detinutul si tortionarul sunt manifestari extreme ale omului nou. Intre ele se manifesta diferite forme de conformism, revolta, resemnare, lichelism, escapism, eroism, etc. Raspunsuri diferite la presiunea politica produc diferite forme ale omului nou.

Mentiunea romanului “Seri Albastre” este o surpriza binevenita, nu numai ca analiza a realismului socialist, dar, mai ales, pentru ca romanul este o excelenta poveste de dragoste idealist-inocenta intre adolescenti timpurii. De aici, un alt aspect al decadei: “s-a dat drumul la dragoste”. Biologia stalinista a fost definita de dogma lui Miciurin/Lisenko. Proletcultismul a extrapolat la fel de dogmatic eroarea lamarckiana, in convingerea ca natura umana se poate schimba, si ca schimbarea se va transmite generatiilor urmatoare. Ceea ce dovedeste “Seri Albastre”, alaturi de multe alte carti, filme sau muzica, in care viata abunda in ciuda canonului proletcultist, este exprimat in replica neo-darwinista a lui Malcom in Jurassic Park: “Viata va gasi o cale”. Detinutii care vaneaza serpi la peninsula, detinutul intors acasa, sotia care l-a asteptat, femeia care se angajeaza (si probabil se va inscrie la seral), nu de dragul constructiei socialismului, ci pentru a evada din servitutea balcanic-patriarhala, elevul fara origine sanatoasa, explozia de vitalitate vulgara deplansa de generatia interbelica, toate acestea au fost doar caile pe care viata le-a descoperit atunci cand se credea ca a fost definitiv invinsa.

Concluzia? Viata va gasi o cale, dar viata nu se intoarce inapoi. De unde naivitatea restaurationismului pre-1950. Batranul Steinhardt are ultimul cuvant: “Ia spune, ai mancat ceva?”.