Medicul ca iacobin
2 aprilie 2020 2 comentarii
Ghilotine pentru pastori si preoti
28 aprilie 2015 6 comentarii
Daca astepti o dezvaluire despre ghilotinele pregatite de atei pentru crestini, (sau, in alta varianta, de ateul Francis pentru “adevaratii crestini”), articolul nu este pentru tine. Totusi, inainte de a iesi, o dezvaluire despre ghilotina: nu a fost intrebuintata pentru a face martiri crestini.
Ateismul Revolutiei Franceze este o caricatura imprumutata de „Marea Lupta” din foclorul bisericesc al timpului. In perioada cea mai radicala – (uciderea “celor doi martori” in „Marea Lupta”) – Revolutia a intronat cultul Fiintei Supreme. Respingerea ateismului a fost justificata de Robespierre: „ateismul este atitudinea aristocratului care crede ca nu are nici o responsabilitate fata de istorie”. “Après nous le déluge”, spunea Madame de Pompadour.
Ce legatura avea Dumnezeu cu Revolutia? Rasturnarea ordinii existente, consacrata de biserica si monarhia de drept divin, este legitimata, (la fel ca in Revolutia Americana), de apelul la ceva ce se afla deasupra istoriei: Dumnezeu si eul transcendental care nu este conditionat istoric. Acesta este Illuminsimul si etica Kantiana.
In limbaj postmodern, Faucault defineste subiectul uman ca pe un “dublet empiric-transcendental”, eul transcendental fiind o iluzie necesara care face posibila cunoasterea si libertatea umana.
Indiferent daca Dumnezeu si eul transcendnetal au realitate ontologica, ca la Kant, Robespierre si Jefferson, sau doar virtuala, ca la Foucault, amandoua sunt operative in istorie. Fara subiect transcendental “nu sunt timpurile sub om ci bietul om sub timpuri”, cum spune cu resemnare Miron Costin.
Pentru Robespierre, ghilotina este soarta bine-meritata a slujitorului public care nu se ridica deasupra eului empiric in momentul Revolutiei. In limbajul Evangheliei, a celui care refuza crucea. Din acest punct de vedere, preotii si pastorii moderni ar trebuii ghilotinati.
Nu am spus martirizati.
Pozitia de supunere
20 ianuarie 2015 143 comentarii
Am primit de curand urmatorul email de la Marcus Crassus:
Florin Laiu a postat un link despre slujirea femeilor in biserici, sau ceva asemanator – un studiu despre hirotonirea femeilor… Am remarcat un comentariu al unei fete de 28 de ani…
Redau mai jos o parte din comentariul fetei-de-28-de-ani.
Toate lucrurile au fost facute ca femeia sa fie un simbol al creaturii si barbatul sa fie un simbol al Creatorului… De aceea frati si surori care ati sesizat ca hirotonirea femeii ca pastor reprezinta un pacat capital, va rog sa nu omiteti radacina acestui rau intamplat. Cand poporul a cerut un conducator omenesc in locul lui Dumnezeu nu reprezinta (sic) altceva decat femeia in locul Barbatului sau creatura in locul Creatorului… Poporul adventist repeta aceasta istorie trista….. creatura in locul Creatorului, femeia in locul Barbatului…
Fata are dreptate. Cu o singura exceptie: a asezat caruta inaintea cailor. Barbatul nu este simbolul Creatorului, asa cum femeia nu este simbolul creatiei. Dimpotriva, mitul Creatorului patriarh este o proiectie simbolica a politicii sexuale din Canaanul epocii bronzului. Fantoma acestei lumi de mult trecute ne bantuie in imaginea unui Dumnezeu alpha-male.
Sa incepem cu un episod familiar din viata lui Avraam.
Avraam a zis celui mai batran rob din casa lui, care era ingrijitorul tuturor averilor lui: „Pune-ti, te rog, mana sub coapsa mea; si te voi pune sa juri pe Domnul, Dumnezeul cerului si Dumnezeul pamantului ca nu vei lua fiului meu o nevasta dintre fetele canaanitilor, in mijlocul carora locuiesc… (Gen 24: 2.3; vezi si Gen 47:29).
Rabinii sunt in general de acord ca “sub coapsa” este un eufemism pentru Milah, penisul circumcis. Cine jura trebuie sa puna mana pe un obiect sacru. Robul pune mana pe Milahul batranesc asa cum crestinul pune mana pe crucea popii. Caracterul sacru al Milahului s-ar datora faptului ca circumcizia este semnul Legamantului.
Exista totusi o problema cu aceasta interpretare. Avraam nu spune “te voi pune sa juri pe semnul Legamantului” ci “te voi pune sa juri pe Domnul, Dumnezeul cerului si Dumnezeul pamantului”, adica pe Creator. La fel ca fata-de-28-de-ani, Avraam si robul sau cred ca simbolul Creatorului se afla “sub coapsa”. Urmand sfatul lui Spinoza: “non ridere, non lugere, neques destestari, sed intelligere”, nu vom rade ca Charlie Hebdo, nu vom plange ca fata-de-28-de-ani, nu vom detesta pornografia juramantului, ci vom incerca sa intelegem ce se intampla.
Prima explicatie care vine in minte este ca pro-creatia simbolizeaza Creatia. Intrucat se credea ca barbatul are “samanta” iar femeia este doar “brazda” sau “gazda”, (sau vre un alt cuvint de origine geto-dacica), in care este semanata samanta. Barbatul impartaseste o calitate divina, care explica si superioritatea lui morala – vir-tutea. “Ferice-acela… ce ca si Iacob sta var-tos”. Idiomul romanesc exprima intr-un cuvant cele doua calitati cardinale ale patriarhului biblic: virtutea si hiper-potenta sexuala.
Si totusi, Milahul lui Avraam este o departare de simbolurile falice ale Neoliticului. Baal este intr-adevar o divinitate hiper-sexuala. Yahveh manifesta o virilitate ascetica. Mai mult, cultele fertilitatii sunt condamnate hotarat in Biblie. Milahul exprima o mutatie in teologia politica.
Pentru a intelege aceasta mutatie, vom merge mai departe la continutul juramantului pe care Avraam il cere de la robul sau: “jura ca nu vei lua fiului meu o nevasta dintre fetele canaanitilor, in mijlocul carora locuiesc”. Rabbi Shlomo Ephraim ben Aaron Luntschitz explica astfel relatia intre asezarea mainii pe Milah si continutul juramantului: circumcizia simbolizeaza despartirea reproducerii de pofta sexuala. Fetele canaanite au mostenit dorintele sexuale puternice care l-au facut pe Ham/Canaan sa profite de Noe la betie (era mare criza de fete dupa potop). Recunoastem aici teme de mai tarziu: pericolul femeii straine, care trebuie indepartata cu orice pret, ca in Ezra 9; pacatul originar ca pofta sexuala, la Augustin; circumcizia femeii, in Islam; izolarea vestimentara sau excluderea femeii din spatiul public, in Islam si in Iudaismul Ortodox; conceptia imaculata; sexul doar pentru reproducere; obsesiile puritane; lista continua.
Toate acestea ofera impresia unei preocupari morale. In realitate, reprimarea dorintei are un caracter politic. Scopul este transformarea sexualitatii intr-o relatie de putere. Relatia intre Yahveh si Creatia sa, in special relatia cu Israel, este o relatie sexuala distilata in mod absolut la aspectul de dominatie masculina. Activitatea reproductiva a patriarhilor are ca scop sa genereze o posteritate careia sa-i “porunceasca” cu autoritate absoluta. Simbolul puterii regale este haremul. Scopul acestuia nu este satisfactia carnala, ci proiectia puterii. Yahveh i-a pus lui David la san sotiile stapanului sau. Absalom “a intrat” public la sotiile tatalui sau. Imparatul Siriei cere lui Ahab sa-i dea sotiile si ficele. Imparatul Asiriei ridica asediul Ierusalimului numai dupa ce Ezechia ii cedeaza haremul. Violul de razboi este ritualul invingatorului. Violul strainului, ca in Sodoma, este tot un ritual al puterii.
Femeia devine simbolul obedientei absolute. De aceea ritualul obedientei la barbat este “prosternarea”, adica pozitia de supunere a masculului mai slab in fata la alpha-male. Pozitia de supunere, intalnita la mamiferele gregare, este un ritual sexual, in care masculul se declara simbolic femela, pentru a evita coarnele masculului rival. Este interesant de observat cum a copiat religia si monarhia Orientului Mijlociu acest ritual. Nu doar prosternarea, dar si castrarea simbolica (circumcizia) este necesara pentru a nu starni mania lui Yahveh.
Milahul lui Avraam este simbolul divinitatii, pentru ca este un simbol teologic-politic. Este simbolul dominatiei absolute. Creatorul este vazut ca o divinitate super-masculina aflata intr-o relatie sado-masochista cu propria creatie. Merita sa ne intrebam in ce masura simbolurile de mai tarziu ale Creatorului: coarnele altarului, sulul Torei, filacteriile, crucea, sunt versiuni sublimate ale Milahului patriarhal. Ce-i lipseste femeii ca trebuie sa taca in biserica?
Sa revenim la timpul nostru cu un citat din Michel Foucault:
Underlying both the general theme that power represses sex and the idea that the law constitutes desire, one encounters the same putative mechanics of power. It is defined in a strangely restrictive way, in that, to begin with, this power is poor in resources, sparing of its methods, monotonous in the tactics it utilizes, incapable of invention, and seemingly doomed always to repeat itself. Further, it is a power that only has the force of the negative on its side, a power to say no; in no condition to produce, capable only of posting limits, it is basically anti-energy. This is the paradox of its effectiveness: it is incapable of doing anything, except to render what it dominates incapable of doing anything either, except for what this power allows it to do. And finally, it is a power whose model is essentially juridical, centered on nothing more than the statement of the law and the operation of taboos. All the modes of domination, submission, and subjugation are ultimately reduced to an effect of obedience. Why is this juridical notion of power, involving as it does the neglect of everything that makes for its productive effectiveness, its strategic resourcefulness, its positivity, so readily accepted? In a society such as ours, where the devices of power are so numerous, its rituals so visible, and its instruments ultimately so reliable, in this society that has been more imaginative, probably, than any other in creating devious and supple mechanisms of power, what explains this tendency not to recognize the latter except in the negative and emaciated form of prohibition? Why are the deployments of power reduced simply to the procedure of the law of interdiction?
Let me offer a general and tactical reason that seems self-evident: power is tolerable only on condition that it mask a substantial part of itself. Its success is proportional to its ability to hide its own mechanisms. Would power be accepted if it were entirely cynical? For it, secrecy is not in the nature of an abuse; it is indispensable to its operation. Not only because power imposes secrecy on those whom it dominates, but because it is perhaps just as indispensable to the latter: would they accept it if they did not see it as a mere limit placed on their desire, leaving a measure of freedom however slight-intact? Power as a pure limit set on freedom is, at least in our society, the general form of its acceptability.
Pentru cei care nu au avut rabdare sa citeasca tot pasajul, il voi reduce la o idee oarecum trunchiata. Represia sexuala ascunde adevaratul caracter si scop al puterii. Suntem facuti sa credem ca daca nu am acorda altora puterea sa limiteze libertatea noastra, am fi in pericol. Puterea nu este interesata decat de putere, dar vrea sa credem ca este interesata de conditia noastra morala, pentru a ne controla vietile cu consintamantul nostru.
Nici o societate, orcat de barbara, nu ar accepta omorarea cu pietre daca ar stii ca scopul ei este doar acela de a intarii puterea de viata si moarte a conducatorilor religiosi. Nici o biserica nu ar accepta controlul pastoral absolut, daca ar stii ca pastorul este preocupat doar de putere. Hirotonirea femeii nu ar fi o problema daca agenda politica a celor care i se opun ar fi clara. Creatia nu ar fi o sotie desculta si gravida in bucatarie, cu o vanataie sub ochi, daca fata-de-28-de-ani ar intelege natura politica a sexismului biblic. Dar creatia pare sa aiba Stockholm Syndrome.
Serile albastre ale anilor ’50
8 septembrie 2013 14 comentarii
Tocmai am incheiat lectura monografiei lui Dorin-Liviu Bitvoi despre anii ‘50 “- Asa s-a nascut omul nou”-, primita gratie lui Alexa, si onorata cu autograful autorului. Este o carte pe care am asteptat-o multi ani.
Dincolo de bogatia surselor si rigoarea analizei cartea este un exercitiu de introspectie. Ceea ce am gasit in primul rand fascinant este paradoxul carnii si sangelui care mostenesc nemurirea. Parul dat pe spate, tunsura Cicero, pantalonii malagambisti, taxatoarea care spune “avansati inainte”, lacrimi proletcultiste la “Zboara Cocorii”, coada la bilete pentru “Contele de Monte Cristo”, porumb fiert si seminte, primirea medaliatilor olimpici de la Roma, margarina, eugenia, dilema sapca/palarie, etc., sunt punctele in care autorul descopera evazivul zeitgeist al decadei care, conform tezei, continua sa ne defineasca. De unde intrebarea daca “omul nou” este reversibil. (Andrzej Wajda se lupta cu aceiasi problema in “Omul de Marmora”, iar Zizek se fotografiaza ostentativ langa tabloul lui Stalin).
Raspunsul scurt este “nu”. Raspunsul elaborat ar fi “da si nu”. Pentru ca elaborarea cere mai mult spatiu, ma voi multumii in aceasta pagina sa comentez doua referinte ale autorului la realismul socialist. Este vorba despre “Zoia si Sura”, de L. Kosmodemianskaia, si “Seri Albastre”, de Costache Anton.
In primul caz, avem situatia paradoxala in care Zoia Kosmodemianskaia este perceputa de o adolescenta ca model de rezistenta anticomunista. Acelasi lucru se poate spune despre Oleg Kosevoi sau Alexei Meresiev, dar Zoia a fost fara indoiala cea mai populara icoana stalinista. Ceea ce ne duce la teza lui Foucault ca aceia care opun rezistenta intr-un context istoric dat, folosesc aceleasi tehnici si actiuni ca cei aflati in exercitiul puterii. Acesta este si motivul pentru care cei care ne-au decatusat au fost absolventi ai scolii de scriitori-tractoristi, ca Marin Preda sau Fanus Neagu, mai mult decat formidabila elita interbelica. Ei ne-au aratat cum sa “intoarcem armele” a doua oara, de data aceasta impotriva sovieticilor, pentru ca ei aveau armele timpului, orcat de barbare si grosolane ne-ar parea noua astazi.
De aici ajungem la alta teza a lui Foucault, mult mai importanta in contextul temei cartii. Subiectul uman este definit de putere, indiferent daca o exercita, se lasa modelata pasiv, sau rezista. Detinutul si tortionarul sunt manifestari extreme ale omului nou. Intre ele se manifesta diferite forme de conformism, revolta, resemnare, lichelism, escapism, eroism, etc. Raspunsuri diferite la presiunea politica produc diferite forme ale omului nou.
Mentiunea romanului “Seri Albastre” este o surpriza binevenita, nu numai ca analiza a realismului socialist, dar, mai ales, pentru ca romanul este o excelenta poveste de dragoste idealist-inocenta intre adolescenti timpurii. De aici, un alt aspect al decadei: “s-a dat drumul la dragoste”. Biologia stalinista a fost definita de dogma lui Miciurin/Lisenko. Proletcultismul a extrapolat la fel de dogmatic eroarea lamarckiana, in convingerea ca natura umana se poate schimba, si ca schimbarea se va transmite generatiilor urmatoare. Ceea ce dovedeste “Seri Albastre”, alaturi de multe alte carti, filme sau muzica, in care viata abunda in ciuda canonului proletcultist, este exprimat in replica neo-darwinista a lui Malcom in Jurassic Park: “Viata va gasi o cale”. Detinutii care vaneaza serpi la peninsula, detinutul intors acasa, sotia care l-a asteptat, femeia care se angajeaza (si probabil se va inscrie la seral), nu de dragul constructiei socialismului, ci pentru a evada din servitutea balcanic-patriarhala, elevul fara origine sanatoasa, explozia de vitalitate vulgara deplansa de generatia interbelica, toate acestea au fost doar caile pe care viata le-a descoperit atunci cand se credea ca a fost definitiv invinsa.
Concluzia? Viata va gasi o cale, dar viata nu se intoarce inapoi. De unde naivitatea restaurationismului pre-1950. Batranul Steinhardt are ultimul cuvant: “Ia spune, ai mancat ceva?”.
oxigen2 
Comentarii recente