Mitologia mecanică

Că omul nu trăiește doar cu pâine, de asta și-a dat seama mai ales Marx, ca să mă înscriu în dinamica ultimelor postări, dar că omul ar fi “programat” să gândească, să analizeze și să viseze într-o anumită permanență mentală, un fel de matriță structurală, asta sună a determinism calvinist și ideologie burgheză. Am să încep printr-o platitudine și anume că Iluminismul a constituit una din cele mai mari schimbări de macaz din istoria universală, momentul când Occidentul s-a separat de restul lumii dar și de propriile vagoane ale trecutului. Noii mecanici de locomotivă, Știința și Rațiunea, instalați în poziția de comandă, au reușit să pună bazele unui demers care a condus la geneza civilizației occidentale. Iar prima măsură a “noului” Occident a fost să ardă vechile vagoane. Filozofii noii epoci ai Luminilor, pentru a se delimita de vechea moștenire, și provocați de interogația lui Kant, Was ist Aufklärung? (Ce este Iluminismul?), interogație cu nimic mai puțin revoluționară ca și ulterioara Ce-i de făcut? a lui Cernîșevski, au condamnat la unison și fără drept de apel vechile credințe, tradiții și mituri care au însoțit călătorii marfarului medieval, sute de ani. 

Orice salt revoluționar, ontologic vorbind, este polarizant și exclusivist. Ruptura trebuie să fie evidentă, vizibilă și definitivă iar discursul maniheist și univoc. Inevitabil, și istoria trebuia împărțită în același registru de genul înainte vs. după; tot ce fusese înainte era prelogic, primitiv, mitic, tot ce urma după era, inevitabil, viceversa. Se presupunea că evoluția gândirii cunoscuse trei stadii diferite, magic, religios iar acum, la final, științific. Perspectiva succesului în sec. 19 era integrată în formula rațiune-știință-tehnologie-progres-viitor. Căruța Evului Mediu ardea în flăcările industrializării. Noua construcție, locomotiva modernă, avea să asigure deplasarea spre lumea de mâine. În mod evident, între structurile mentale și forțele materiale ale lumii vechi și ale lumii noi există o prăpastie. Cel puțin așa ne place să credem, când privim istoria de pe malul apusean. Trebuie să fie o distincție clară între cele două lumi, o dinamică ce le caracterizează, un registru specific societății tradiționale, unde mitul și religia sunt factorii dominanți, și un regim caracteristic societății contemporane unde știința și rațiunea guvernează procesul. 

Totul a început cu noua imagine a universului, modelată în secolele 17 și 18 în plin avânt iluminist. Însă, little did he know Sir Isaac Newton în Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica, că forțele materiale aveau să înlocuiască legile spiritului, legile universului, locul lui Dumnezeu. Totul trebuia, și putea fi explicat prin fizică sau mecanică, de la traiectoria asteroizilor până la altruismul omenesc.  În cuvintele memorabile ale lui Baron d’Holbach (1770), toate greșelile oamenilor sunt greșeli față de fizică! Asta da ruptură față de vechea paradigmă a lumii. A-L înlocui pe Dumnezeu prin știință, da, este o răsturnare ideologică complexă dar, paradoxal, este și o continuare într-o altă formă a vechilor structuri. Funcția tradițională a lui Dumnezeu, aceea de a asigura continuitate, funcționalitate, unitate și coerență mecanismului universal nu trebuia abolită ci eventual, factorul responsabil poate fi concediat. Iluminismul nu și-a propus să-l nege pe Dumnezeu ci doar să-L descarce de anumite responsbilități. Că mai târziu, grație dezvoltării științei și tehnologiei dar și a falimentului metafizicii de a-L resuscita pe Dumnezeu, Nietzsche i-a constatat decesul, e cu totul altă poveste. Dar ce este destul de sigur, e că în ciuda aparentei desprinderi de lumea veche, noul sistem raționalist n-a făcut decât să materializeze și laicizeze vechile structuri ale imaginarului. Și uite așa s-a născut mitologia mecanică.

Ce este mitologia mecanică? Nu e doar o expresie plastică atribuită lui Ernst Mach (1838-1916), critic a lui Newton și precursor al lui Einstein ci și o viziune globalizantă a perspectivelor stiinței de a conferi universului o explicație mecanică. Odată identificate toate legile care guvernau universul, evoluția viitoare devenea nu doar cogniscibilă dar și predictibilă, viitorul transparent, perfecțiunea biologică, o certitudine. Nu trebuie să fi hermenut al filozofiei istoriei ca să-ți dai seama că sub noile forme, vechile arhetipuri se hlizeau. Estera are în pricipiu aceleași ambiții ca și Vasti; doar contextul e diferit iar dialectica e mai fină… Noua regină (Știința) n-avea alte ambiții decât fosta (Religia) ci doar mai sofisticat enunțate și mai elegant elaborate dar în esență sunt aceleași: unitatea și coerența lumii, integrarea omului în univers, mântuirea prin gnoză, descifrarea viitorului și depășirea istoriei. Sacrul este reconvertit iar mitul devine iar fapt. În cuvintele lui Lucian Boia, “Rațiunea n-a făcut, până la urmă decât să recupereze și să dispună după propriile sale reguli – geometrice, mecanice, carteziene, materialiste – toate fantasmele esențiale ale omenirii”. Bineînțeles, aceste fantasme se interpretează în registrul morfologic al imaginarului, după logica și structura lui.   

Da, avem de-a face cu o paradigmă nouă, fără îndoială, însă această paradigmă nu face decât să aranjeze într-o altă formă vechile arhetipuri sau aceleași tendințe ale imaginarului. Dialectica științifică a lui Marx este forma laicizată și materialistă a dialecticii lui Augustin: lupta de clasă se va concluziona apoteotic prin purificarea lumii, atenuarea contradicțiilor și transfigurarea omului în marea sinteză finală. Știința urmărește același scop ca și Religia: mântuirea omului și traversarea istoriei. Câtă vreme rămânem vrăjiți de dihotomismul Real/Imaginar și ne complacem în partizanat avem toate șansele ca o criză similară celei de la 1900 să ne lase goi ca împăratul din poveste. Ceea ce trebuie să înțelegem e că nu-i nevoie să negi structurile arhetipale ca să pui bazele unei noi paradigme; aceste structuri ne vor însoți permanent. Întrebare nu e dacă trebuie să le folosim ci cum le vom dispune în noul construct pentru ca să ne asigure nu doar continuitatea dar și coerența. Omul poate trăi și fără pâine dar fără imaginar sau în afara lui, el încetează să existe. Cu alte cuvinte, indiferent de structura de deasupra, șinele rămân în principiu aceleași pentru că și Solomon și Heraclit au dreptate: nu e nimic nou sub soare însă totul curge, nimic nu rămâne neschimbat.