Invazia teocratica

18 mai 2016 26 comentarii

Nu intenționam ca articolul precedent să fie răspândit; era doar un răspuns la o serie de replici pe care dl. Lăiu le-a publicat zilele trecute ca reacție la o discuție foarte veche. Teologul m-a acuzat de umanism și de ură împotriva Bibliei, în timp ce prietenii de pe blogul dlui. deja se așteaptă să pornesc o persecuție împotriva lor:

Olivian: Însă, aceşti Crassuşi şi Pompei moderni, mânaţi de nevoia disonant cognitivă de a se autoconvinge că himerele lor sunt Adevăr, aleargă cu îndârjire pentru a-i atrage şi pe alţii în vârtejul haosului lor spiritual. Şi când numărul va fi majoritar, aceşti Crassuşi şi Pompei, ca şi tizii lor originali, vor găsi noi metode, din ce în ce mai perfide, de a-i încolţi şi captura pe toţi Spartacuşii care nu vor dori să moară ca sclavi ai concepţiilor lor înrobitoare.

Deși dl. Lăiu justifică teocrația și ura religioasă cu Biblia în mână, nu-l cred capabil să facă rău cuiva nici dacă ar avea putere politică. Din păcate, s-a întâmplat ca lumea de care s-a atașat din tot sufletul să fie universul Vechiului Testament. Așa se face că datoria supremă a teologului este Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Ca El-Zorab, voința

24 februarie 2016 32 comentarii

Sonatalunii încearcă să convingă cititorii acestui blog că manifestă un interes obiectiv pentru istoria lumii vii. În timp ce îl așteptam să își înceapă mult anticipatul editorial am fost forțat de pingback-uri să îi citesc ultimul articol de pe blogul personal, cel despre credință și El-Zorab. Articolul m-a dus cu gândul la un paragraf din ”On the Sufferings of the World”, de A. Schopenhauer. Sonatalunii întreabă:

”Ce anume “cel mai de pret” am avut candva, apoi am pierdut, doar ca mai tarziu sa mi-l doresc inapoi cu indarjire?”

Având în vedere natura blogului și mult revendicata imparțialitate a autorului, nu mă așteptam la o asemenea confesiune emoționantă. Duhul lui Florin Lăiu vorbește atât de puternic prin el încât cred că am simțit o prezență în cameră!

”La ce buna credinta, daca suntem produsul unor fenomene mecaniciste oarbe si fara de sens? La ce este buna credinta, daca moartea lui [Iisus] nu are nici o valoare pentru salvarea mea? […] Si la ce este buna credinta, daca singura certitudine este moartea?”

Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial

The Day We Die: Ne asteapta-un camin fericit

11 noiembrie 2015 46 comentarii

”Echipa evanghelistică nu-i putea considera niciodată pe convertiți ființe umane; îi priveau doar prin prisma unui interes profesional, la fel cum chirurgii privesc pacienții, criticii literari privesc un autor, pescarii privesc peștele” – Sinclair Lewis, ”Elmer Gantry”.

De ce i-au demonizat creștinii pe tinerii care au murit în Colectiv? Un pastor ne răspunde: ”Religia creștină fără caracterul lui Isus Hristos este un dezastru. E simplu!”. Morala tragediei e la fel de simplă: ”După o săptămînă de tăcere și post de gura și de tastatură față de ce s-a întîmplat la COLECTIV, am și eu o declarație, opinie, judecată, gîndire, analiză, dat cu părerea. O pot aduna într-o singură frază: Doamne, ai milă de mine păcătosul!” (Marius Cruceru). Firește, asta nu l-a împiedicat pe pastorul Cruceru să-i demonizeze în continuare pe tinerii rockeri, nu pentru că ar fi păcătos, ci tocmai pentru că este un bun credincios!

A fi un bun credincios înseamnă în primul rând să crezi în doctrina bisericii tale, abia apoi să te pocăiești. Iar ca și bun credincios, ai o serie de certitudini: știi că Dumnezeu e la cârma lucrurilor, că nimic nu se întâmplă fără voia Lui și că El le oferă tuturor oamenilor șanse egale la mântuire. Dacă ești creștin român, mai știi că Halloweenul si muzica rock sunt demonice. Ca adventist mai știi că în cluburi se sting luminile, iar îngerii Domnului nu pot intra în astfel de locuri, cu atât mai puțin vineri seara! Cum aplici aceste lucruri în cazul tinerilor arși în Colectiv? Păi în primul rând tu știi cu certitudine că Dumnezeu nu voia ca acei tineri să asculte rock; știi că le-a vorbit prin vocea conștiinței în repetate rânduri, dar ei și-au împietrit inima. Duhul a continuat să bată la ușa lor până într-o ultimă seară, când i-a implorat să nu intre în acel loc al diavolului. Din moment ce au intrat, considerând consecințele devastatoare ale faptei lor, poți trage concluzia că acei tineri au murit nemântuiți. Cum ar putea Dumnezeu să ierte un sinucigaș?

Acum în mintea credinciosului adventist apare o dilemă: Iisus îmi cere să-mi iubesc toți semenii fără să-i judec, dar Dumnezeu a cerut poporului său să-i curețe pe Canaaniți de pe fața pământului, iar la finalul istoriei El însuși îi va curăța pe toți păcătoșii împietriți. Oare îmi va cere Dumnezeu să empatizez cu păcătoșii înviați temporar pentru moartea a doua? Nu aș fi asemenea lui Adam care în loc să creadă că va primi o nouă Evă, a ales să intre în club să-și salveze prietena în flăcări?

Așadar, care e morala de la urmă, înțelepciunea înțelepciunilor? ”Doamne, ai milă de MINE, păcătosul”. În fond eu vreau să trăiesc veșnic, eu și clanul meu; vreau ca viața mea să însemne TOTUL, chit că pentru asta e nevoie de penitențe și mortificare.
După ce a insinuat, asemenea lui Bildad, că acei tineri inculți și dezorientați au primit ceea ce meritau (”Dacă fiii tăi au păcătuit împotriva Lui, i-a dat pe mâna păcatului.” Iov 8.4), Cornel Dărvășan le-a dedicat o baladă plină de patetism. Însă din moment ce au murit nemântuiți, să-i plângi acum e ca și cum ți-ai plânge cățelul sau pisica, de care vrând-nevrând te-ai atașat, dar a căror viață oricum nu înseamnă nimic. Mai mult, animalele de companie sunt nevinovate, spre deosebire de acei tineri împietriți. Alți pastori au fost mai consecvenți decât Dărvășan și fără să le pese de rating-ul făcut pe spinarea unor anonimi morți, au rămas loiali ideologiei în care cred: viața acelor tineri nu a valorat NIMIC, prin urmare trebuie condamnați și arătați ca exemplu negativ.

Gândul meu e alături de rockerii Claudiu Petre, Cătălina Ioniță, Adrian Rugină, Adrian Despot, Daniel Ciobanu si toti ceilalți care și-au riscat viața sau au murit în timp ce-i scoteau din flăcări pe cei dragi. Poate aceștia au fost adevărații ucenici ai lui Iisus, sau poate sacrificiul lor nu a fost decât o reacție firească de empatie față de semenii aflați în pericol. Pe unii dintre cei prezenți la concertul Goodbye to Gravity i-am cunoscut personal și pot spune că erau persoane talentate, serioase și principiale. Nu erau demonizați, nu erau nici eroi, nu știu dacă erau pierduți sau salvați, erau simpli OAMENI și prefer să mi-i amintesc astfel.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

„Celephais” – de ce sunt agnostic

1 septembrie 2015 24 comentarii

Fiindca pe multi agnosticismul pare sa-i deranjeze mai mult decat fundamentalismul crestin sau scientismul unor atei, voi incerca sa-mi expun punctul de vedere vizavi de pilula rosie vs. pilula albastra, oferind si un raspuns acuzatiilor lui Mizantropescu. Filosofia lui H. P. Lovecraft va constitui studiul de caz. Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , ,

Edmond vs Lucian – nostalgia si neajunsurile ei

23 martie 2015 77 comentarii

„Ca unii care avem aceleași valori, suntem același tip de persoane și iubim aceeași biserică și aceeași credință” – Edmond Constantinescu

E destul de greu de crezut că Edi și ”unchiul Lucian” au aceleași valori și aceeași credință. Personal am renunțat de destula vreme să mai sper într-o schimbare a bisericii adventiste care să o aducă în pericol să fie relevantă. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, sunt complet de acord cu afirmația lui Edmond. Pentru aceasta voi face apel la un eseu al autoarei Svetlana Boym, ”Nostalgia and its Discontents”.

Atât Edi, cât și unchiul Lucian sunt persoane nostalgice. Cuvântul ”nostalgia” ar fi fost format prin unirea a două rădăcini grecești, nostos însemnând ”întoarcere acasă” iar algia însemnând ”dor” (en. longing). În viziunea Svetlanei, nostalgia pare să fie manifestarea dorului după un loc, când în realitate ar fi năzuința după un timp diferit – timpul copilăriei noastre. ”Nostalgicul își dorește să transforme istoria în mitologie privată sau colectivă, să reviziteze timpul la fel ca spațiul, refuzând să se predea în fața trecerii ireversibile a timpului care caracterizează condiția umană.”
Atât Edmond, cât și unchiul Lucian au aceeași algia, aceeași năzuință după un timp-spațiu diferit. Un nostalgic nu este niciodată o persoană ”de-a locului”, ci o persoană care mediază între locuri și timpuri diferite; între modernitate și tradiție. Luată independent, această năzuință cvasi-universală ne face să fim empatici față de semenii noștri. În momentul în care încercăm să împlinim această năzuință printr-o anumită apartenență (”longing vs. belonging”), atunci apar diferențele, iar înțelegerea reciprocă se încheie.

Svetlana distinge între două tipuri de nostalgie: restaurativă și reflexivă. Nostalgia restaurativă, caracteristică unchiului Lucian, se axează pe aspectul ”întoarcerii acasă” (nostos), propunându-și reconstrucția trecutului pierdut. Nostalgia reflexivă (Edi) se axează pe aspectul ”năzuinței” în sine (algia), amânând întoarcerea acasă în mod deliberat, ironic, fără să evite contradicțiile modernității. Probabil unchiul Lucian ar nega faptul că este o persoană nostalgică; scopul său este acela de a lupta pentru adevărul absolut. Edi, pe de altă parte, își încurajează cititorii să pună sub semnul întrebării orice formă de ”adevăr”. Deși aceste două atitudini par să fie contradictorii, ambele au la bază o anumită formă de nostalgie. Svetlana continuă să le descrie comparativ:

”Nostalgia restaurativă se află la baza reînviorărilor religioase. Aceasta cunoaște două scenarii de bază – întoarcerea la origini și conspirația. Nostalgia reflexivă nu urmează un singur scenariu, ci explorează moduri diferite de a locui mai multe locuri în același timp și de a imagina diferite zone temporale. Aceasta iubește detaliile, nu simbolurile. […] Retorica nostalgiei restaurative nu se referă la ”trecut”, ci mai degrabă la valori universale, familia, natura, patria, adevărul. Retorica nostalgiei reflexive se referă la a-ți lua un moment de pauză pentru a pătrunde semnificația prezentului eluziv. […]
Viziunea conspiraționistă [a nostalgiei restaurative] reflectă nostalgia unei cosmologii transcendentale și a unei concepții simple, premoderne, de bine și rău. Această viziune se bazează pe un singur scenariu trans-istoric, o bătălie maniheică între bine și rău, precum și inevitabila identificare a țapului ispășitor – dușmanul mitic. Multitudinea de sensuri, complexitatea istoriei, varietatea dovezilor contradictorii, precum și specificitatea circumstanțelor moderne – toate sunt șterse, iar istoria modernă este văzută ca împlinirea profețiilor antice. Aderenții extremiști ai teoriilor conspirației își imaginează că mitica lor ”casă” este întotdeauna sub asediu, trebuind să fie apărată de dușmanii conspiratori.”

În viziunea Svetlanei și a altor autori (Walter Benjamin, Adrian Forty), obsesia trecutului denotă o puternică amnezie. Când o cultură este profund ancorată în trecutul ei, acesta va fi păstrat viu în memoria colectivă (”tradiție” în definiția lui Maurice Halbwachs). Nostalgia apare abia în urma unei crize de memorie, când societatea se simte complet ruptă de trecut. Un astfel de punct a fost secolul 19, care prin revoluțiile sale radicale a creat o ruptură în continuitatea civilizației umane. America pare să fi fost cu atât mai afectată, cu cât locuitorii săi trăiau într-un continent fără istorie, izolați de culturile-mamă.
Probabil adventismul poate fi înțeles într-un asemenea context – criza de memorie a unui grup de americani i-a condus spre încercarea iluzorie de a reconstrui mitica patrie-mamă: puritanism, literalism biblic, mentalități victoriene, toate încorporate în cea mai îngustă nostalgie restaurativă. Toate aspectele din citatul anterior sunt perfect valabile în cazul adventismului.
Svetlana face chiar o predicție – cu cât fenomenul modernizării este mai accentuat, cu atât mai conservatoare și mai rigide vor fi noile tradiții. În al doilea rând, cu cât este mai puternică retorica unei continuități cu trecutul și valorile istorice, cu atât mai selectiv va fi prezentat trecutul în sine. ”Noutatea tradițiilor inventate nu devine mai puțin nouă atunci când se camuflează ca antichitate.” Acestea sunt însă convingătoare întrucât exploatează simțul pierderii comunității și a coeziunii și oferă un scenariu al apartenenței colective. Așa se face că adventismul și-a propus să recupereze trecutul pierdut prin doctrine complet noi precum ”Sabatul – sigiliul lui Dumnezeu”, doctrina Sanctuarului, starea omului în moarte și scenariul profetic unic. Această formă de nostalgie restaurativă a fost atât de îmbietoare și universală (Sola Scriptura), încât a găsit teren fertil inclusiv în România, găsindu-și apologeți neobosiți precum Florin Lăiu sau unchiul Lucian.

Edmond, pe de altă parte, a descoperit nostalgia reflexivă ca pe o potențială metodă de a depăși actuala criză de memorie și de identitate. ”Nostalgia nu e întotdeauna retrospectivă. Fanteziile trecutului, determinate de nevoile prezentului, au un impact direct asupra realităților viitorului. În timp ce utopiile futuriste pot fi demodate, nostalgia în sine are o dimensiune utopică, care însă nu este îndreptată spre viitor. Uneori nu este îndreptată nici spre trecut, ci mai degrabă în lateral. […] Ne face să explorăm umbrele laterale și aleile din spate mai degrabă decât calea dreaptă către progres. Ne permite să ocolim narațiunile deterministice ale istoriei.”
În loc să lupte pentru adevărul absolut și valori fundamentale, Edmond tezaurizează ideile gânditorilor din toate timpurile: profeții evrei, Iisus, Pavel, Platon, Aristotel, Occam, Machiavelli, Luther, Erasmus, Newton, Descartes, Kant, Hegel, Nietzsche, Marx, Wittgenstein, Ellen White, Darwin, Teilhard, Derrida, Foucault Kung, Ratzinger, Hawking! E greu să găsești în altă parte un amestec atât de eclectic. Toți aceștia devin elemente ale nostalgiei reflexive – frânturi din trecut care pot fi oricând invocate în prezent sub forma unei epifanii (W. Benjamin). ”Nostalgia de acest fel este mai mult orientată spre o narațiune individuală care apreciază detaliile și semnele memoriale, amânând totodată întoarcerea acasă. Prețuiește fragmentele disparate de memorie și temporalizează spațiul. Demonstrează că năzuința și gândirea critică nu sunt opuse. Tocmai această defamiliarizare și simțământ al distanței îl face [pe nostalgic] să își spună povestea, să nareze relația dintre trecut, prezent și viitor. Prin această năzuință, el descoperă că trecutl nu este ceea ce nu mai există, ci, conform lui Bergson, trecutul este ceva ce ”poate acționa și va acționa poziționându-se într-o situație prezentă din care împrumută vitalitatea””.

În timp ce unchiul Lucian se agață de trecutul mitic al patriei-mamă (care nu a existat niciodată așa cum și-o imaginează), încercând în mod naiv să-l reinstaureze în prezent, Edmond – ca și Svetlana Boym – vede trecutul ca pe o colecție de gânduri, trăiri și experiențe care pot deschide o multitudine de posibilități. ”Nostalgia reflexivă oferă posibilități non-teleologice de dezvoltare istorică… Era curentă de amnezie este văzută ca fiind potențial pozitivă: aceasta ar putea crește posibilitățile emancipatoare și alegerile individuale, oferind multiple ”comunități imaginate” și moduri de apartenență… În locul re-creării casei pierdute, nostalgia reflexivă poate încuraja formarea individualității estetice”. În acest context, forma de adventism non-adventist imaginată de Edi pare perfect legitimă, fiind oricând de preferat pentru un student Amicus în fața alternativei unchiului Lucian.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Darwin’s Doubt vs. Google – lui George Dumitru

4 februarie 2015 72 comentarii

Acest articol este un răspuns la un video al lui George Dumitru, în care prezintă câteva argumente în favoarea Intelligent Design. Argumentul principal pe care l-am identificat este următorul: ADN-ul ar fi informație funcțională, ”meaningful”, întrucât îndeplinește 4 condiții:
1. este pragmatică – are un scop
2. este semantică – mesajul are un sens
3. are sintaxă – o formă specifică
4. poate fi supusă analizelor
Concluzia lui Meyer pare a fi aceea că doar o persoană inteligentă, asemenea unui om, poate transmite informație funcțională. Pentru a analiza aceste afirmații, voi face referire la teoria sistemelor complexe, apoi vom analiza un studiu de caz propus de neurocercetătorul Michael Gazzaniga – sistemul reclamelor Google. Apoi mă voi întoarce la restul afirmațiilor lui George. Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Controlled through Inflicting Pleasure. The Entertainment Concentration Camp

23 decembrie 2014 17 comentarii

Tulburat de un film revazut recent (Black Mirror s01e02), precum si de alte surse care m-au pus pe ganduri (Lebbeus Woods, Foucault, Zizek, Pink Floyd si Edmond) am decis sa scriu articolul de mai jos, care incepe cu un review, apoi continua cu reflectii personale. Filmul il recomand cu multa caldura. Scuze pentru limba engleza; initial l-am publicat pe un blog diferit.

„Through the predictable entertainment of television and movies by which the world’s growing number of consumers feel they are in touch with themselves and with one another, and by the fashions in everything from clothing to buildings […] consumers are encouraged to suppress their inherent differences and conform. This serves well enough those who thrive on consumers’ dependencies, but reduces consumers themselves to a type of passivity that is historically new. It is the passivity foreseen by Aldous Huxley in „Brave New World” (1932), when he wrote that the way to control people is not with pain but with pleasure. What was once a privilege to be won has become a right to be demanded and received. The consumer waits to be pleased and in this way is continually pacified.” (Lebbeus Woods, Radical Reconstruction)

SPOILER ALERT: Black Mirror s01e02, „Fifteen Million Merits” – See Trailer
So Dr. Strangelove’s dream comes true. The world is destroyed by nuclear war; the survivors find refuge in underground shelters, safe from the harmful radiations, but also deprived from sunlight. Electricity becomes the most valuable element Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial

Sora Aziza vs. White

28 iunie 2014 54 comentarii

Citind cartea ”Infidel” de Ayaan Hirsi Ali, am observat anumite paralele între diferitele abordări și mișcări de redeșteptare islamice și echivalentul lor creștin. În continuare voi compara afirmațiile sorei Aziza, profesoara de la liceul din Nairobi, cu afirmații ale Ellenei White. Ultimele au fost preluate din ”Tragedia veacurilor”, ”Calea către Hristos”, ”Mărturii” și diverse compilații.

Sora Aziza
1.  Scopul rugăciunii era să fim conștiente – în mod constant conștiente de prezența lui Dumnezeu și a îngerilor, și a supunerii interioare față de voința lui Dumnezeu care ne permitea fiecare gând și acțiune în fiecare zi.

2. Sora Aziza ne-a amintit despre îngerii care zburau deasupra umerilor noștri. În stânga și în dreapta, ei ne înregistrau toate gândurile, intențiile și ideile – bune sau rele. Chiar dacă ne acopeream și ne rugam, nu era suficient în fața lui Dumnezeu. Ceea ce conta era intenția. Dacă îți zbura mintea, dacă o făceai din motive nepotrivite, Dumnezeu și îngerii puteau să vadă în inima tași să afle aceste lucruri.

3. În clasă, sora Aziza ne înșiruia seducțiile Satanei: dorința de a fi frumoasă și de a-i atrage pe bărbați; impulsul de a te distra; muzica și cărțile lumești. Ea cunoștea toate aceste lucruri. Dar viața aceea era prea goală pentru ea. Și-a dat seama că ceea ce dorea cu adevărat era să devină o bună musulmană. Credința ei devenise mai profundă, mai dreaptă și mai pură.

4. Sora Aziza ne-a vorbit pentru prima dată și despre lupta interioară, jihad-ul din fiecare dintre noi: supunerea tuturor dorințelor. Trebuia să vrem să ne supunem părinților noștri și să ne comportăm într-o manieră care răspândea bunătate. Trebuia să vrem să avem îndatoriri. Trebuia să ne amintim de dorința lui Allah cu fiecare gest al fiecărei zile și să alegem să ne înfățișăm Lui.

5. Sora Aziza ne vorbea despre evrei. Îi descria în așa fel încât mi-i imaginam monstruoși din punct de vedere fizic. Diavolii și jinii pur și simplu plecau din capetele lor ca să-i inducă în eroare pe musulmani și să răspândească răul. Tot ce mergea rău era din vina evreilor. Tiranul irakian Saddam Hussein, care atacase Revoluția Islamică în Iran, era evreu. Americanii care-i dădeau bani lui Saddam erau controlați de către evrei. Evreii controlau lumea și de aceea noi trebuia să fim puri: ca să rezistăm acestei influențe diavolești.

6. Sora Aziza ne spunea că era de datoria noastră să le convertim pe colegele noastre creștine. Ne spunea că era singura modalitate de a le scuti pe prietenele noastre de chinurile iadului.
M-am dus la sora Aziza și i-am zis: ”Celelalte fete nu vor să devină musulmane. Părinții le-au crescut în religia lor. Nu e vina lor și nu cred că e corect ca ele să ardă în iad.” Sora Aziza mi-a spus că mă înșelam. Prin mine, Allah le dăduse o șansă. Dacă ele respingeau adevărata religie, atunci era corect să ardă în iad.

Ellen White
1. Fiecare faptă, fiecare cuvânt, fiecare gând trebuie să fie adus supunere faţă de Hristos. Fiecare gând este însemnat ca şi când ar fi o singură persoană în toată lumea şi atenţia cerului este concentrată asupra acelei persoane.

2. Nu trebuie făcute fapte pe care nu aţi vrea ca îngerii cei sfinţi să le înregistreze în cărţile de sus. Singura ţintă să vă fie slava lui Dumnezeu. În cărţile din ceruri, sunteţi înregistraţi exact cum vă stăpâniţi în viaţa de cămin.
Mi-a fost arătat că îngerul raportor înregistrează cu credincioşie fiecare dar oferit lui Dumnezeu. Motivul dăruirii este de asemenea înregistrat.

3. Mi-au fost relatate multe întruniri de acest fel. Am văzut veselia, etalarea în îmbrăcăminte, împodobirea personală. Ochii scânteiază, obrajii se îmbujorează, conştiinţa doarme. […] Printre cele mai periculoase surse de plăcere se numără teatrul. […]Prin intermediul romanelor şi povestirilor din reviste, Satana este la lucru spre a umple mintea cu gânduri nereale şi neserioase.

4. În supunerea totală faţă de Domnul Isus Hristos există pace. Ascultarea de Dumnezeu aduce odihna. Consacră-te lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă; fă din aceasta prima ta lucrare! Rugăciunea ta să fie: „O, Doamne, primeşte-mă să fiu cu totul al Tău. Aşez toate planurile mele la picioarele Tale. Foloseşte-mă astăzi în serviciul Tău”. Aceasta este o lucrare ce trebuie săvârşită zilnic.

5. În vremea aceea a fost creat ordinul iezuiţilor, cel mai tiran, cel mai lipsit de conştiinţă dintre toţi apărătorii papalităţii. Călugării acestui ordin erau cu totul izolaţi de orice fel de legături pământeşti, cu raţiunea şi conştiinţa complet înăbuşite. N-a existat o crimă mai oribilă pe care să n-o săvârşească, nici o prefăcătorie prea perfidă la care să nu recurgă. […] Biserica va face apel la braţul puterii civile şi papistaşii şi protestanţii se vor uni în această lucrare. […] Va fi chemată în ajutor legea împotriva celor ce păzesc porunca a patra.

6. Oamenii care sunt angajaţi în proclamarea ultimei solii de avertizare a lumii, o solie care urmează să hotărască destinul sufletelor […]
Nu trebuie să lăsăm lumea să ne convertească, ci noi trebuie să ne luptăm cu cea mai mare stăruinţă să convertim lumea. Îi implor pe părinţi să îşi aşeze copiii acolo unde nu vor fi ademeniţi de o educaţie falsă. Unica lor siguranţă stă în a învăţa de la Hristos. El este marea Lumină a lumii. Orice alte lumini, orice altă înţelepciune sunt nebunie.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Singularitatea ca mit

12 iunie 2014 48 comentarii

Bloggerul ”Evoluția Rațiunii” ne-a recomandat un articol despre transhumanism și singularitate.
Citindu-l, mi-am amintit un pasaj din cartea filosofului J. Baudrillard (”Sistemul obiectelor”) în care vorbește despre conotațiile obiectelor tehnice și miturile modernității. În continuare doresc să arăt că ideea de singularitate se bazează pe un astfel de mit, neavând un caracter profetic, ci unul de interfață subconștientă a fenomenului tehnologic contemporan.

MITUL AUTOMATIZĂRII – TRANSCENDENȚA FUNCȚIONALĂ
Gradul de perfecțiune al unui obiect tehnologic este perceput ca fiind direct proporțional cu gradul de automatizare. Cu cât are mai multe funcții incorporate, accesibile printr-un simplu click pe un buton, cu atât este mai puternic efectul.
În cazul automobilelor, spre exemplu, constructorii prezintă ca pe o mare realizare mecanică folosirea unui automatism supraabundent la accesorii, sau recurgerea sistematică la servocomandă, al cărei efect imediat e fragilizarea obiectului, grăbirea căderii lui în desuetudine și a reînnoirii. Astfel, automatizarea devine o formă de închidere, de redundanță funcțională, lăsându-l pe om într-o stare de iresponsabilitate caracteristică unui spectator. ”E visul unei lumi supuse și al unei tehnicități împlinite tehnic, în serviciul unei umanități inerte și visătoare.”
Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , , , ,

Melancholia Comfort-abilă

4 mai 2014 40 comentarii

Fiindcă probabil sunt masochist, continuu să frecventez biserica neoprotestantă locală. Uneori vin și la Școala de Sabat pentru a mai servi câte un monolog al instructorului, lipsit de orice semnificație. Când îmi sunt adresate întrebări, ofer răspunsuri scurte și corecte politic. Predicile sunt fie prezentări ale stâlpilor doctrinari, cu proof-texts și raționalizări naive, fie seminarii de dezvoltare personală cu aplicație religioasă. În ultima vreme frații învață cum să se focuseze asupra principiilor, să își maximizeze potențialul în mod dinamic și să primească endorsements în life-coaching, social media, strategii de marketing și leadership pe Linkedin. După-amiaza mă paște seminarul de creaționism sau concertul care vede sala plină până la refuz. Muzica a devenit un spectacol grotesc de romantism patetic amestecat cu versuri de închinare, iar tinerele soliste sunt îmbătate de atenția și admirația fraților.

În parcuri am parte de hip-hop creștin; solistului îi lipsește autotune-ul de youtube, dar asta nu-l împiedică să improvizeze versuri despre mântuirea României. Youtube-ul e plin de aceeași faună de DaniiB, Pocăiții Hip-Hop, Ileana din Vâlcele și Hillsong. În centrul orașului întâlnim street preachers care au învățat de la Ray Comfort cum să-și prelucreze temeinic audiența prin fix trei întrebări încuietoare: ”ați furat? ați mințit? ați poftit vreo fimee? Vă așteaptă iadul veșnic pe care vi l-a pregătit Dumnezeu în mila și dreptatea lui. Dar Jeezas te iubește și vrea să fii salvat. Dacă mărturisești…”. Revistele pentru tineri se ocupă de întrebări existențiale, precum dilema purtatului verighetei; cele pentru publicul larg îl infierează pe papă și ne recomandă originile lui Ariel Roth. ”It is Written” dedică timp și spațiu unui interviu cu Ken Ham, iar google-ul returnează între primele căutări pentru ”Turkana boy” articole de pe creation.com.

Când am auzit insulte la adresa lui Andrei Pleșu din partea fratelui iubit de la antena, sau invective la adresa lui Sagan&Satan din partea fraților evangheliști, am știut că sfârșitul este aproape. Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , ,

← Articole mai vechi