Teologia ca hieroglifă financiară

Regretabila concediere a lui Edi a adus în prim plan chestiunea legată de strategia conferinței Illinois vis-a-vis de gestionarea dizidenței în rândurile corpului pastoral. În general se pleacă de la premisa că doar o problemă teologică putea genera o astfel de reacție; există precedentele istorice foarte explicite iar aceasta ar fi singura explicație posibilă. Pe de altă parte, conferința cu pricina exclude din start orice conotație teologică atașată deciziei sale, motivele invocate fiind pur financiare. Totuși în contextul unor controverse teologice reale motivul financiar pare nu doar neverosimil dar aproape cinic. Și cu toate acestea, impresia mea este că binomul teologic / financiar reprezintă o falsă dilemă. Problema de fond a conferinței Illinois, iar prin extensie, a întregului sistem adventist, este exclusiv financiară, teologia fiind doar o fumigenă de adormit copiii.

Am să mă justific. În paradigma medievală, în contextul unui sistem feudal, erezia avea conotații aproape apocaliptice, fiind percepută ca o negație a sistemului; cu toate acestea erezia reflecta cumva un statut, o condiție, poate chiar “virtute”. De aceea, în Evul Mediu Edi ar fi fost un eretic de succes, chiar eliminarea sa asigurându-i cumva supraviețuirea în istorie. Însă într-un sistem închis, determinist cum este cel administrativ, erezia, reală sau imaginară, nu există ca entitate în sine, nici măcar ca simptom ci doar ca hieroglifă financiară, ceea ce teoretic doar contabilii mai reușesc s-o deslușească. Însă fără piatra de la Rosetta orice problemă teologică se transformă automat într-una financiară, conferința de tristă amintire convertindu-și lucrătorul într-o marfă pe piața de capital. Așa cum ar spune fratele Lukács, teologia a fost reificată, subiectul transformat în obiect, ideile în dolari.

Din această perspectivă, fratele Marx, după înțelepciunea dată lui, ar fi spus că lucrătorul Edi era triplu alienat: (1) față de produsul muncii sale, care, atenție, nu era salariul (acesta fiind part-time și fără beneficii era mai degrabă un fel plată pentru necalificați) ci față de ceea ce producea din punct de vedere teologic și de care nu se putea bucura pentru că nu-i aparținea, conferința având copyright asupra produsului teologic; (2) față de mijloacele de producție, adică față de conferința în sine ca sistem generator de muncă pastorală, datorită diferențelor ideologice – Edi ca angajatul unui sistem ce vrea eficientizarea procesului muncii era doar un dinte din mecanismul administrativ al roții dințate din Illinois Conference, ce nu mai putea genera capital; (3) față de ceilalți lucrători care-l apreciau pe pastorul Constantinescu nu drept coleg ci rival, competitor pentru slujba, promoția și beneficiile altora.

Concluzia? Spiritul capitalismului a învins etica protestantă. Conferința Illinois a refuzat ultima dorință a condamnatului, aceea de a fi judecat ca “eretic” sau tratat ca dizident, fiindu-i datoare măcar cu o “decapitare” teologică onorabilă. Cel puțin la acest capitol romanii erau gentlemen, nu-și abandonau niciodată cetățenii, gladius-ul roman fiind ultima binecuvântare în latină… În schimb pastorul Constantinescu a fost basculat la gropa comună a pauperilor, pentru ca și pomenirea să i se uite confirmându-se de fapt versiunea religioasă a legii de fier a oligarhiei – mercantilizarea pastorației și fetișizarea salariului, cu alte cuvinte dacă salariu nu e, nimic nu e… Acum, dacă ar fi fost vorba doar de-o problemă teologică, atunci poate că n-ar avea păcat; însă pentru că zice că este strict financiară, tocmai de aceea păcatul (capitalul) conferinței rămâne.

Anunțuri

Întoarcerea fiului – o interpretare marxistă

Dacă Alexa ne-a invitat pe canapea pentru a ne relaxa de repetițiile deterministe ale inconștientului, eu v-aș pofti puțin și prin curte, pentru a ne număra mai bine porcii din G.A.Z.-ul nostru existențial. Engels n-a fost doar unul din părinții fondatori ai ideologiei comuniste dar și cel care a pus bazele mitologiei științifice a socialismului. În Rolul muncii în transformarea maimuței în om (1896) Engles a rescris Geneza postulând lamarckian că la început a fost munca. Când maimuța a început să lucreze, modificându-și astfel, puțin câte puțin, funcționarea și structura mâinii, transformismul biologic a devenit doctrina de bază a evangheliei comuniste. Maimuța a devenit om datorită utilizării mâinii, nu creierului. Omul nu era produsul sau expresia creierului său ci a mâinii sale. De aici și suspiciunea patologică a comunismului față de intelectuali, față de gânditori. “Noi muncim, nu gândim” n-a fost doar o perlă din puțul gândirii ci reflecta declarația de misiune a mitologiei comuniste. Brațul încordat și nu neuronul a fost ales ca simbol al propagandei.

Tot la fel, numai prin muncă poate fi produs omul cel nou. Dacă pentru naziști munca era mijloc de exterminare, pentru comuniști era mediul pentru reeducare. Burghezul trebuia transformat în muncitor iar împăratul în proletar. Bolșevicii au masacrat familia imperială însă chinezii au reușit performanța să transforme un împărat real într-un proletar autentic: tovarășul Pu Yi, ultimul împărat al Chinei! Alchimia chineză era mult mai sofisticată și subtilă decât cea bolșevică. În mitologia științifică comunistă munca trebuie să aibă semnificație soteriologică. E vorba de mântuirea seculară a omului, istoriei și naturii. Prin muncă îți răscumperi trecutul, îți justifici prezentul, îți asiguri viitorul. În orice societate, de la sistemele totalitariste la cele democratice, munca a fost și este idealizată și ideologizată: mijlocul prin care te poți mântui – Arbeit macht frei poate fi lesne exorcizat doar printr-o simplă traducere. Pe plan religios, munca a căpătat aceleași valențe, a constituit același mod de răscumpărare a individului dintr-o presupusă dezordine.

Fiul vrea să-și răscumpere greșeala, să se mântuiască, să-și justifice existența prin muncă: voluntar alege calea reeducării, a reconversiei profesionale, pentru a se transforma din proletar în „inginer” (inginerul ca ființă mitologică, jumătate savant, jumătate muncitor și sacerdot al noii societăți constituia unul din pilonii de bază în imaginarul comunist). Întoarcerea fiului aduce în discuție o problemă foarte sensibilă: întoarcerea la sistem. Faptul că fiul se hotărăște să plece acasă nu trebuie confundat cu întoarcerea în sine. El nu s-a întors acasă ci doar s-a deplasat în interes de serviciu. Deplasarea geografică n-are nicio relevanță în privința întoarcerii. Fiul confundă casa cu colonia de muncă, pe tată cu Anton Makarenko. Prima axiomă a noii pedagogii viza originea: ereditatea nu contează – nu oamenii sunt deficienți ci metodele, trecutul trebuie evacuat pentru apariția viitorului. “Omul – scria Makarenco – nu poate trăi în această lume dacă nu are ceva luminos în perspectivă. Adevăratul mobil al vieții umane este bucuria zilei de mâine”. Iată de ce ai nevoie de escatologie! A doua axiomă a mitologiei comuniste ordonează angrenajul social stabilind preeminența colectivismului în fața individualismului. Modelarea personalității trebuie să fie o intreprindere colectivă, de aici și cuvântul de ordine, “a educa în colectivitate, prin colectivitate și pentru colectivitate.”

Fiul are nevoie de sistem, singurul care-i poate garanta supraviețuirea, mecanism generator de subzistență și sens. Prin cererea de reintegrare în sistemul de producție, fiul își neagă ereditatea și optează pentru colectivitate, individualitatea mirosind a porci. Fiul vrea să devină om nou, un argat, dar mai întâi trebuie să mănânce; în rest n-are alte insomnii. Relația cu tatăl e o chestiune abstractă, relația cu sistemul este una concretă. Noi nu ne întoarcem la Dumnezeu ci la un sistem care se presupune că reprezintă și furnizează divinitatea în forme simbolice. De fapt e vorba de întoarcerea în comuna Dzerjinski, în colonia soteriologică, la producția de sens. Dacă munca l-a făcut pe om, va continua să-l facă și mai departe, de aici și marea probabilitate de a deveni dependenți de sistemul generator de idealuri, de a ne contopi în masa comună a argaților, pentru a ne converti de la individual la colectiv. Câtă vreme sistemul poate furniza anumite certitudini și împlini niște nevoi, de ce am avea nevoie de Dumnezeu? Nu e suficient tătucul? Acum înțeleg de ce comuniștii nu-l simpatizau pe Freud: canapeaua genera iluzii, ciocanul numai certitudini!

Mitologia mecanică

Că omul nu trăiește doar cu pâine, de asta și-a dat seama mai ales Marx, ca să mă înscriu în dinamica ultimelor postări, dar că omul ar fi “programat” să gândească, să analizeze și să viseze într-o anumită permanență mentală, un fel de matriță structurală, asta sună a determinism calvinist și ideologie burgheză. Am să încep printr-o platitudine și anume că Iluminismul a constituit una din cele mai mari schimbări de macaz din istoria universală, momentul când Occidentul s-a separat de restul lumii dar și de propriile vagoane ale trecutului. Noii mecanici de locomotivă, Știința și Rațiunea, instalați în poziția de comandă, au reușit să pună bazele unui demers care a condus la geneza civilizației occidentale. Iar prima măsură a “noului” Occident a fost să ardă vechile vagoane. Filozofii noii epoci ai Luminilor, pentru a se delimita de vechea moștenire, și provocați de interogația lui Kant, Was ist Aufklärung? (Ce este Iluminismul?), interogație cu nimic mai puțin revoluționară ca și ulterioara Ce-i de făcut? a lui Cernîșevski, au condamnat la unison și fără drept de apel vechile credințe, tradiții și mituri care au însoțit călătorii marfarului medieval, sute de ani. 

Orice salt revoluționar, ontologic vorbind, este polarizant și exclusivist. Ruptura trebuie să fie evidentă, vizibilă și definitivă iar discursul maniheist și univoc. Inevitabil, și istoria trebuia împărțită în același registru de genul înainte vs. după; tot ce fusese înainte era prelogic, primitiv, mitic, tot ce urma după era, inevitabil, viceversa. Se presupunea că evoluția gândirii cunoscuse trei stadii diferite, magic, religios iar acum, la final, științific. Perspectiva succesului în sec. 19 era integrată în formula rațiune-știință-tehnologie-progres-viitor. Căruța Evului Mediu ardea în flăcările industrializării. Noua construcție, locomotiva modernă, avea să asigure deplasarea spre lumea de mâine. În mod evident, între structurile mentale și forțele materiale ale lumii vechi și ale lumii noi există o prăpastie. Cel puțin așa ne place să credem, când privim istoria de pe malul apusean. Trebuie să fie o distincție clară între cele două lumi, o dinamică ce le caracterizează, un registru specific societății tradiționale, unde mitul și religia sunt factorii dominanți, și un regim caracteristic societății contemporane unde știința și rațiunea guvernează procesul. 

Totul a început cu noua imagine a universului, modelată în secolele 17 și 18 în plin avânt iluminist. Însă, little did he know Sir Isaac Newton în Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica, că forțele materiale aveau să înlocuiască legile spiritului, legile universului, locul lui Dumnezeu. Totul trebuia, și putea fi explicat prin fizică sau mecanică, de la traiectoria asteroizilor până la altruismul omenesc.  În cuvintele memorabile ale lui Baron d’Holbach (1770), toate greșelile oamenilor sunt greșeli față de fizică! Asta da ruptură față de vechea paradigmă a lumii. A-L înlocui pe Dumnezeu prin știință, da, este o răsturnare ideologică complexă dar, paradoxal, este și o continuare într-o altă formă a vechilor structuri. Funcția tradițională a lui Dumnezeu, aceea de a asigura continuitate, funcționalitate, unitate și coerență mecanismului universal nu trebuia abolită ci eventual, factorul responsabil poate fi concediat. Iluminismul nu și-a propus să-l nege pe Dumnezeu ci doar să-L descarce de anumite responsbilități. Că mai târziu, grație dezvoltării științei și tehnologiei dar și a falimentului metafizicii de a-L resuscita pe Dumnezeu, Nietzsche i-a constatat decesul, e cu totul altă poveste. Dar ce este destul de sigur, e că în ciuda aparentei desprinderi de lumea veche, noul sistem raționalist n-a făcut decât să materializeze și laicizeze vechile structuri ale imaginarului. Și uite așa s-a născut mitologia mecanică.

Ce este mitologia mecanică? Nu e doar o expresie plastică atribuită lui Ernst Mach (1838-1916), critic a lui Newton și precursor al lui Einstein ci și o viziune globalizantă a perspectivelor stiinței de a conferi universului o explicație mecanică. Odată identificate toate legile care guvernau universul, evoluția viitoare devenea nu doar cogniscibilă dar și predictibilă, viitorul transparent, perfecțiunea biologică, o certitudine. Nu trebuie să fi hermenut al filozofiei istoriei ca să-ți dai seama că sub noile forme, vechile arhetipuri se hlizeau. Estera are în pricipiu aceleași ambiții ca și Vasti; doar contextul e diferit iar dialectica e mai fină… Noua regină (Știința) n-avea alte ambiții decât fosta (Religia) ci doar mai sofisticat enunțate și mai elegant elaborate dar în esență sunt aceleași: unitatea și coerența lumii, integrarea omului în univers, mântuirea prin gnoză, descifrarea viitorului și depășirea istoriei. Sacrul este reconvertit iar mitul devine iar fapt. În cuvintele lui Lucian Boia, “Rațiunea n-a făcut, până la urmă decât să recupereze și să dispună după propriile sale reguli – geometrice, mecanice, carteziene, materialiste – toate fantasmele esențiale ale omenirii”. Bineînțeles, aceste fantasme se interpretează în registrul morfologic al imaginarului, după logica și structura lui.   

Da, avem de-a face cu o paradigmă nouă, fără îndoială, însă această paradigmă nu face decât să aranjeze într-o altă formă vechile arhetipuri sau aceleași tendințe ale imaginarului. Dialectica științifică a lui Marx este forma laicizată și materialistă a dialecticii lui Augustin: lupta de clasă se va concluziona apoteotic prin purificarea lumii, atenuarea contradicțiilor și transfigurarea omului în marea sinteză finală. Știința urmărește același scop ca și Religia: mântuirea omului și traversarea istoriei. Câtă vreme rămânem vrăjiți de dihotomismul Real/Imaginar și ne complacem în partizanat avem toate șansele ca o criză similară celei de la 1900 să ne lase goi ca împăratul din poveste. Ceea ce trebuie să înțelegem e că nu-i nevoie să negi structurile arhetipale ca să pui bazele unei noi paradigme; aceste structuri ne vor însoți permanent. Întrebare nu e dacă trebuie să le folosim ci cum le vom dispune în noul construct pentru ca să ne asigure nu doar continuitatea dar și coerența. Omul poate trăi și fără pâine dar fără imaginar sau în afara lui, el încetează să existe. Cu alte cuvinte, indiferent de structura de deasupra, șinele rămân în principiu aceleași pentru că și Solomon și Heraclit au dreptate: nu e nimic nou sub soare însă totul curge, nimic nu rămâne neschimbat. 

777

“Unstoppable” este un film american despre eroismul unor mecanici de locomotivă de a opri un tren scăpat de sub control. Indicativul trenului periculos este chiar sugestiv pentru amatorii de simboluri: 777. Nu, filmul n-are nicio încărcătură mistică sau vreun mesaj religios. Este doar aceeiași încercare “banală” a omului de a lupta pentru supraviețuire într-o lume plină de suprize și necunoscut.

“REVIVAL and REFORMATION” nu este un film ci o acțiune mondială despre eforturile unor mecanici de locomotivă cu aburi religioși de a repune biserica pe șinele tradiționale ale evlaviei primare. Acțiunea, prevăzută pentru 2011, se numește simbolic “777” și are toată încărcătura mistică și religioasă de care este capabilă o biserică aflată în plină criză de identitate. Scenariul este foarte simplu: biserica n-are suficient cărbune pentru încheierea lucrării; e nevoie de foc continuu: lanțuri de rugăciune din 7 în 7, post negru, dietă organică și dăruire totală. Adică aceeași formulă a bisericii de a supraviețui într-o lume pe care n-o înțelege și față de care se simte permanent amenințată. Paradoxul e că locomotiva rămâne la fel; doar cifrele se schimbă.

Necesitatea fomării unui spațiu vital propice desăvârșirii iar devine imperativ de forță majoră. Teama de a nu deveni lumești sau necurați conduce la inventarierea unor reguli și prescripții, care aplicate în cantități farmaceutice, pentru fiecare simptom real sau imaginar, să ofere imunitate totală față de virușii și bacteriile morale ale acestei lumi. Crearea unui spațiu aseptic religios a fost visul fiecărui fundamentalist creștin începând de la Simion Stâlpnicul și până la propovăduitorii insipidului de azi, îmbrăcați invariabil în alb și negru, sau în oricare altă culoare, una mai cenușie ca cealaltă. Roșul nu este permis nici măcar în cantități moderate și precis decupate deoarece te-ar putea îmbia la păcat. Mai bine să intri incolor în împărăție decât să arzi ca papagalul în iad!

Aștept cu nerăbdare manualul sfințeniei decorative, în care, pe două coloane a(i)urite, scris cu alb și negru, să fie stipulate toate posibilitățile de genul așa da/așa nu, după formula cooperatistă a protecției muncii din intreprinderea socialistă. Ceva de genul, cum să nu mai păcătuiești deloc și ieftin, cum să nu te mai tulbure dilemele morale, cum să fii buimac de certitudini și plin de zel mistico-religios. Cum să eviți dușul și igena, cum să prelungești postul până la stafidirea dinților, cum să demonizezi științele umaniste, cum să reziști doar cu grăunțe și compot și cum să intri în extaz spiritual, adică un fel de nirvana de ziua a șaptea în care experiențele și viziunile rămân singurele proiecții care-ți mai pot stimula cortexul în această lume prea-colorată.

Amatorii de sfințenie instant ar fi foarte recunoscători rabinilor și cărturarilor de azi dacă le-ar putea oferi în variantă actualizată noile 39 de reguli de păzire a Sabatului, cele 365 de interdicții pentru evitarea conștientă a păcatului, cele 248 de îndemnuri la virtute și fapte bune iar toate acestea urnite de o tracțiune intergrală cu 613 SP (sfinți putere, noua măsură de calcul a forței religioase) adică maximum de rezoluții pentru o viață curată și nevinovată.

Odată pus mecanismul sfințeniei în mișcare, teoretic ar putea deveni un perpetuum mobile care nu mai are nevoie de niciun impuls exterior atâta timp cât îi sunt asigurate condițiile inițiale acestei acrobații religioase. Practic însă nu e chiar așa de simplu; de aceea e nevoie mereu de un up-date religios, o nouă redeșteptare, o ultimă reformă, exact ca o versiune nefericită de Windows care este aproximativ seven!

De aceea aș propune să purtăm uniforme religioase, incolore și eventual inodore, să devenim tovarăși sau camarazi, să adoptăm tunsoarea și coafura koine, adică biblică și comună, să consumăm batoane energizante de soia, să ne afișăm fruntea sus cu smerenie și să fim în sfârșit egali și cuminți, poate o da Domnul și ne-o observa și pe noi. Cineva. Careva.

Dilemele cetățeanului Cristian

Dacă filmul „The Clash of the Titans” are vreo valoare este aceea că reușește să-i dezbrace pe zei de toată poleiala lor olimpiană. Muritorii nu pot arunca mănușa dar reușesc să dămâme statuia. Zeus se prăbușește neputincios în uralele mulțimii care savurează victoria asupra eternilor nomenclaturiști. Dar bucuria este scurtă. Olimpul tremură dar nu se predă pentru că zeii nu dorm niciodată. Harpiile lui Poseidon apar din senin și se năpustesc letal asupra bravilor soldați. Lecția e simplă. Pe zei nu-i poți abandona când vor mușchii tăi; au ei grijă să te aleagă când vor ghearele lor!

În urma unor comentarii făcute pe marginea unui articol din ST, și în care observam că încă ne complacem într-o ambiguitate teologica în privința eticii lui Dumnezeu, proaspătul posesor al unei diplome în știința informatorilor de ziua a șaptea, cetățeanul Cristian, fâlfâindu-și aripile de harpie sapiențial-justițiară a început să deseneze pe blogul domniei sale traiectoria fulgerului stăpânului său. Nu am nici dispoziție și nici interes să sting punctual modestele scântei cu care m-a atins specialistul în note informative dar mi-am promis că-i voi raspunde undeva, cândva, acestui zbuciuman! (Nu e vorba de acel buciuman ci de cel care-i zbuciumă nopțile cu dezvăluiri Azșleaks)

Fratele Asante al adventiștilor întotdeauna se sesizează din oficiu ori de câte ori descoperă o blasfemie reală sau imaginară, o nedreptate etnică, o emblemă patriotică, o incompetență teologică sau vreo deficiență calorică. Micul iacobin de facebook stă de planton la ușa teologiei oficiale și nu încetează niciodată să emită păreri în dauna ideilor.

Există o explicație psihologică a adoratorilor lui Zeus, și se numește sindromul Stockholm. Adică victima se atașează și devine atât de dependentă emoțional de abuzator încât ajunge să-i ia apărarea. Ceva în genul femeii terorizate de soțul violent care după o serie de bătăi rupte din rai ajunge să-l iubească cu adevărat, tocmai pentru că-și dă seama, în sfârșit, cât de bun a fost că n-a omorât-o în bătaie. Adică a avut parte de har!

Sigur că se vor invoca textele trăznet ale VT în care Domnul distruge, arde, îneacă, omoară, lovește și blestemă eternul păcătos. Chiar și Isus este invocat ca martor în procesul reabilitării onoarei divine. Oare n-a blestemat El smochinul? Cine a făcut curățenia de primăvară în templu? Pe Anania și soția cine i-a trecut subit la odihnă? Ce-i mână pe îngerii apocaliptici în sfântă cruciadă? Cine-i responabil cu focul iadului? Bineînțeles, iadul ediție prescurtată!

Slujitorii Olimpului cer un text. Cum argumentez biblic că Dumnezeu nu este varianta circumcisă a lui Zeus, iar Isus vreun bunic atins de benevolența lui Alzheimer? Cum demonstrez că ce cred nu-i vreun basm frumos meșteșugit, cum arăt că hermeneutica nu-mi joacă feste. Dar nu li se va da niciun text decât argumentul lui Isus. El ales crucea nu fulgerul. Dacă ăsta nu este argument, atunci nu există argument. Refuz să ofer texte. Mi-e greață de hermeneutica porcului. Mi se pare obscen să caut texte ca să-l dezvinovățesc pe Dumnezeu dar mi se pare monstruos să-L invoc din Pantheon!

Filozofii știau că Zeus nu există, dar dacă lumea renunță la zei, unde se va ajunge? La „libertinajul teologic in casa de toleranta a occidentului ” cum se exprima un comentator revoltat de atitudinea mea iresponsabilă. Gardienii au nevoie de Zeus. Fără statuie și ofrande își pierd privilegiile iar lumea începe să trăiască. Dar și gardienii trebuie să trăiască. Conștiința și-o împart pe capitole și versete. Moralitatea, pe culori. N-au common sense ci doar simțul datoriei. Nu gândesc critic, ei presimt adevărul.

Zeii își au locașul în minte. Acolo se înfruptă din ambrozia si nectarul temerior noastre. Acolo-și ridică altare și stâlpi de aducere aminte. De acolo-și trimit fulgerele și tot de-acolo își tămâiază supușii. Zei nu mor niciodată pentru că frica nu moare niciodată.

Avantajul meu este că sunt venit dintre neamuri. Am fost învățat să fac binele doar pentru veacul acesta. N-am căutat răsplata, nu mi s-a promis cetatea. N-am crescut cu texte, n-am încercat să îmbunez zeități orgolioase. Nu cunosc flanelograful, mi-e străină măsuța cu nisip. Sunt doar un om normal al cărui bun simț îi spune că dacă Dumnezeu nu poate depăși standardul moral al creaturilor sale, dacă reflectă la scară cerească aceeași patimă pământească, înseamnă ca e doar o proiecție a minții de care nu trebuie să-mi fie teamă. Cred că adevăratul Dumnezeu trebuie să fie dincolo.

Fulgerul lui Zeus are o explicație naturală; dumnezeul cetățeanului Cristian are una culturală. Și dacă nu este dumnezeu, atunci de ce ne-ar fi frică să-i demolăm statuia?

Parabola levierului

Împărăția cerurilor se aseamănă și cu un om care a pus mâna pe levier! Cum l-a folosit ulterior devine complet irelevant pentru cei mai mulți cititori ai „parabolei”. Unii vor contesta asocierea datorită contradicției de termeni. Nu poți introduce în templu obiecte atât de profane. Alții nu vor fi deranjați de asociere cât timp va exista o delimitare publică și fermă de infamul obiect. Important este limbajul folosit, prezentarea adevărului și interpretarea dată respectivului eveniment. Nu știu de ce, dar parcă am impresia că-l îngân pe Nietzche!

Nu pretind că am uneltele necesare pentru realizarea unei exegeze obiective a tragediei consumate la Vadu dar cel puțin încerc să-mi calibrez propria hermeneutică fără să mă las ispitit de tendința demonizării actorilor tragediei sau a „exonerării” lor pe motiv că sunt ai noștri… Ar fi prea facil și foarte superficial. Eu contest doar scriptul! Mediatizarea cazului a scos la iveală o problemă „subterană”: relația identitate-alteritate, dinamica tandemului noi-voi. Pentru presă, confesiunea religioasă a ucigașului este foarte relevantă. Un banal levier poate căpăta conotații mistico-penale în mâna unui pocăit. Pentru biserică, faptul că este adventist este complet irelevant. Se invocă imediat argumentul, făptașii lor sunt mai prezenți ca ai noștri. La noi porunca „să nu ucizi” e literă de lege! La ei, e doar un paragraf din codul penal. Noi promovăm educația copiilor. Ceilalți o bagatelizează. Noi avem reforma sanitară. Ei se luptă cu medicamentele compensate. Noi trăim mai mult. Ei nu știu să trăiască. Noi avem Sabatul. Ei nu mai au de muncă!

Ne pretindem atât de diferiți de restul lumii încât suntem bulversați când cineva cu levierul, vioara sau nota informativă vine și ne șifonează imaginea iar presa ne aduce aminte că diferența între noi și ei există doar în imaginar. Presa va preciza întotdeuna confesiunea delicventului, atâta vreme cât delicventul face parte dintr-o „altă lume”. Când presa occidentală asociază etnia cu delicvența, o face cu același scop. Nu e premeditare, dezinformare sau jurnalism de tabloid, ci doar identificarea acelor elemente periferice, care nu fac parte din „lumea noastră”. Crime sans Frontières, ar spune francezul. Nici măcar denominaționale.

Biserica a fost șocată să afle că un membru cuminte și ascultător n-a mai putut tranșa o controversă domestică folosind metoda clasică de proof text ci doar apelând la rațiunea levierului. Conform pastorului local, cei doi soți se înțelegeau foarte bine. Studiau împreună, se rugau împreună, făceau jogging, se țineau de mână, glumeau și-n general trăiau. Adică urmau rețeta de succes pentru o viață spirituală împlinită. Să biruim păcatul împreună, pas cu pas, începând cu viciile mici și terminând cu cele mari. Eul trebuie crucificat, firea înăbușită iar poftele suprimate. Asta ca să nu-i dăm prilej diavolului. Dar nu-i nevoie de prilej. Levierul întotdeuna va fi la îndemână, în ciuda tuturor exercițiilor fizice și spirituale realizate. Făptașul nu era bolnav psihic și nici demonizat atunci când a explodat. Ne-ar conveni o explicație patologică sau supranaturală. Ceva care să nu implice obișnuitul, rutina sau normalul. Ori tocmai normalitatea lui ne sperie și face cazul atât de dramatic. Iar asta pentru că în general suntem o biserică de oameni normali care-și ține firea în frâu. Și culmea, în general reușim!

Atâta timp cât nu se folosește levierul, violența conjugală nu este decât un banal demon domesticit, ținut sub control prin post și rugăcine. De ce să-l exorcizăm câtă vreme stă în cușcă iar soția nu-i dă prilej? Unii îl vor condamna pe fratele făptaș, nu pentru violența în sine ci pentru folosirea forței în mod iresponsabil, pentru întinarea cu un obiect necurat. Și eventual, va fi exclus pentru că a trădat nobilele idealuri. Dar oare va fi exclus și celălalt frate care-și abuzează soția, în limitele „respectabilității”, folosind doar mâini curate? Doar atunci când abuzatorii din biserică vor fi „dați pe mâna Satanei” vom putea pretinde dreptul să fim tratați diferit. Pentru că aș dori să le amintesc iubiților frați, că ori de câte ori ridică palma împotriva stimatelor surori, Dumnezeu vede acolo un levier și-o căsnicie arsă!

Hainele cele vechi ale evreului

Pentru ca Edi a vorbit de albul si negru la iudei mi-am adus aminte de o mai veche dilema. Mereu m-am întrebat de ce evreii ortodocsi sau perciunatii, asa cum sunt alintati de catre rudele lor mai putin evlavioase, poarta acea linie de vestimentatie de tip yin si yang, combinatia stridenta de alb cu negru unde griul ar putea fi compromisul maxim acceptabil. De obicei, ori e alba ori e neagra sau în varianta mioritica, laie sau balaie. La ei se poate cu amândoua iar tot ce este mai colorat de atât vine de la diavolul! Deja este o platitudine afirmatia ca vestimetatia poate exprima ceva despre cineva fara sa confirme în mod necesar proverbul, “nu haina îl face pe om”. Nu-l face dar îl traduce, si asta gratuit pe limba celor din jur si fara conditii absurde de copyright, asa ca oricine este liber sa interpreteze cam ce fel de om trebuie sa fie acesta.

Cam ce fel de om este evreul acesta ma întreb si eu ori de cate ori îl observ prin unele suburbii ale Londrei, misunând pe strazi cu pasi repezi si leganati, încercând parca sa dezlege marea contradicitie a vietii si a mortii, atunci când palid, gânditor si absent se strecoara prin acest compromis numit civilizatie doar pentru a ajunge iarasi de unde a plecat acum 2000 de ani, adica tara promisa, singurul perimetru unde se simte in siguranta si acasa. Nu ma refer la Israel ci doar la un spatiu vital, un petec de cartier special adaptat pentru supraviatuirea lui (nu-i paradoxal?) si care este caracteristic oriunde în lumea asta: enclava. Seamana cu o insula, un fel de perimetru al neprihanirii, un complex rezidential cu circuit închis unde doar membrii cu o cartela teologica valida si cu o conformare totala fata de codul sfinteniei au acces. Aici locuiesc sfintii zugraviti în alb si negru care îsi duc pâna la capat mântuirea cu frica si cutremur într-o forma non-violenta, auto-impusa de sharie iudaica. Cu alte cuvinte, hainele cele vechi ale evreului exprima în cea mai plastica si bitonala forma conceptia lui religioasa. Viata este decupata precis în zone albe, zone negre iar atunci când situatiile devin extrem de complexe, albul se uneste cu negrul într-o apoteoza inevitabila doar pentru a degenera într-un gri de toata frumusetea, gri cu valoare de exceptie care te scoate din încurcatura si te plaseaza iarasi in echilibrul maniheist al vietii.

Toata existenta unui evreu fundamentalist graviteaza între ceea ce este permis, albul, si ceea ce este complet interzis, adica negrul. Iar de obicei, în afara camasii albe, cam totul este negru! Nu exista alte nuante iar viata trebuie reglementata de reguli si mecanisme de evitare a necuratiei, ca de pacat nu poate fi vorba. Evreul nu pacatuieste. El doar supravietuieste! Respectând aceste prevederi ai sansa sa te conservi în zona de siguranta unde beneficiezi de binecuvântarea stramoseasca. Necesitatea unei enclave a neprihanirii unde sa poti evita cu succes contactul cu necuratia a condus la aparitia produselor kosher, a vestimentatiei speciale purtatoare de virtute, a afacerilor între membrii care vorbesc aceiasi limba guturala a lui Itzik si Strul, a refuzului de a conduce autoturisme fabricate în Deutchland, a purtarii perucilor la doamnele evreice din categoria religioaselor full time, a scolilor ultra conservatoare (unde un banal microwave poate fi pângarit iremediabil de sandvisul vegetarian al unui goym) si a dispretului pentru oricare alta forma de religie alternativa. Adica exclusiv NEGRU si alb!

Bine, bine, dar ce legatura au toate astea cu noi? Si de ce ar avea? Ca doar nu suntem vecini de enclava. Doamne îti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, lumesti, atei, liberali sau chiar ca evreul acesta!