Stalin l-ar fi impuscat pe Castro; pacat ca nu s-a lasat de fumat mai devreme

Lenin, Stalin, si Trotsky

Lenin, intre Stalin si Trotsky. Adevaratul leninist este Stalin.

Cele doua naratiuni care domina mass-media americana ca reactie la non-evenimentul mortii lui Fidel Castro sunt: 1. Castro este versiunea omului sarac a lui Stalin , adica acelasi tip de maniac genocidal, minus puterea si resursele celui dintai, si 2, Castro nu este Stalin, pentru ca reprezinta tipul revolutionarului autentic, intruchiparea aspiratiillor anti-imperialiste si de justitie sociala ale popoarelor din lumea a treia. Imaginea kitch-mesianica a lui Che Guevara cu plete de rocker si stea rosie este icoana consacrata a acestui romantism militar-revolutionar.

Stalin executa sumar asemenea figuri romantice. Aici au dreptate intelectualii de Hollywood si profesorii de college cand sustin ca Fidel nu se poate compara cu Stalin. Insa motivul este pe dos decat cred ei. Adevaratul revolutionar a fost Stalin. Castro a fost un impostor.

Pentru a intelege de ce, trebuie sa renuntam mai intai la discutia despre represiune politica si drepturile omului, aspecte in care Castro a fost intr-adevar un “Stalin al saracilor”. (America vorbeste despre drepturile omului cand are nevoie sa elimine un dictator care nu danseaza dupa muzica de la Washington). Pentru a intelege relatia dintre Castro si Stalin trebuie sa ne intoarcem la alta figura romantica (de data asta cu parul zbarlit) venerata la Hollywood si in colegii: Leon Trotsky.

Primul conflict intre Stalin si Trotsky a avut loc in timpul campaniei din Polonia, cand Stalin a refuzat sa il asiste pe Trotsky la asediul Warsoviei, asigurand astfel infrangerea Armatei Rosii. Intors la Moscova, Trotsky l-a acuzat pe Stalin pentru sabotarea revolutiei. La randul sau, Stalin l-a acuzat pe Trotsky de bonapartism.

Doctrina leninista a revolutiei, a spus Stalin, implica cucerirea puterii in scopul transformarii Rusiei dintr-o societatea primitiva intr-o putere industriala moderna. Odata razboiul civil incheiat, noul revolutionar nu mai este soldatul ci inginerul si muncitorul cu inalta calificare. Mai mult, cavaleria eroica a Armatei Rosii este anacronica. Rusia va avea nevoie de tancuri si avioane, nu de cai si sabii cazace, inainte de a-si regla conturile cu Polonia si alte tari europene (si o va face). Adevaratul contrarevolutionar este Trotsky, cu romantismul revolutiei permanente, si pentru contrarevolutie exista un singur raspusn: plutonul de executie.

Asa cum am spus, comparatia este intre Stalin si Castro, lasand la o parte victimele represiunii politice si problema drepturilor omului. Stalin a luat Rusia cu plug de lemn si a a lasat-o cu bomba atomica si un program balistic care va inaugura era spatiala, la numai patru ani dupa moartea lui. Castro a luat Cuba ca o republica de banane si a lasta-o ca o dictatura de banane falimentara. Cand Castro a intrat in Havana, in 1958, Cuba era prostituata de lux a milionarilor din Caraibe. Cand a murit, Cuba ajunsese o tarfa nespalata si fara dinti care cerseste un “blow-job” de la China si mananca un blid de supa de la amarata Venezuela. Good job, Fidel.

Problema lui Castro a fost Trotskismul (de unde entuziasmul leftarzilor americani), adica doctrina revolutiei permanente. In loc sa foloseasca banii primiti de la sovietici pentru a construii infrastructura tarii, Fidel a creat o armata revolutionara care s-a implicat in orice aventura militara a razboiului rece in lumea a treia. Taranul cubanez saracit trebuia sa suporte cu sacrificiu si “entuziasm” emanciparea anticolonialista a dictaturilor surori din Africa.

Din acelasi motiv, daca Stalin se lasa de fumat mai devreme, nu ar fi existat criza rachetelor din Cuba in 1962. Spre deosebire de Hrusciov, Stalin era destul bine citit in istorie si literatura politica americana ca sa inteleaga ca americanii nu vor negocia niciodata doctrina Monroe.

Imi veti aminti, probabi, ca, totusi, Cuba are o politica de sanatate publica mai eficienta decat Statele Unite. Doua rele nu fac un lucru bun. Capitalismul american in era post-Regan, la fel ca socialismul lui Castro, s-a auto-condamnat prin incapacitatea de a contribuii la binele public. Insa formidabilul succes al scolii medicale cubaneze nu datoreaza nimic lui Castro (desi datoreaza ceva socialismului, IMHO) ci, in primul rand, competentei si eticii profesionale a medicilor cubanezi. La fel ca medicii romani in decada ‘80, medicii cubanezi “s-au descurcat” cu ce au avut, in conditiile lipsei de medicamente si a paturilor de spital. Dealtfel, medicii cubanezi au fost folositi ca sclavi in programul doctors for oil, pentru a plati oalele sparte de politica financiara a lui Castro. Banuiesc ca securistii insarcinati cu supravegherea medicilor din Venezuela si Africa aveau salarii mai bune decat medicii. Nu de alta, dar am mai vazut si noi din astea.

In concluzie, Castro nu este Stalin, dar nu pentru motivele invocate de leftarzi. Castro nu este Stalin pentru ca Stalin a fost un revolutionar, in timp ce Castro a fost un impostor, indiferent daca ne place sau nu idea de revolutie. Insa. mai ales, pentru ca Stalin l-ar fi impuscat pe Castro. Pacat ca nu s-a lasat de fumat mai devreme.

Stalinisti de ziua a saptea

 

Dupa victoria bolsevicilor in razboiul civil, Lenin a facut o propunere la fel de indrazneata ca faimoasele Tezele din Aprilie, care au declansat revolutia din octombrie. Citit printre randuri, Lenin recunoaste ca revolutia a urmarit o utopie. El propune abandonarea idealului comunist pentru o perioada nedefinita, si folosirea puterii castigate in scopul de a transforma Rusia intr-o societate moderna si progresista.

Stalinismul a fost reactia naturala a bolsevicilor care au simtit ca nu vor mai putea dormi noaptea fara utopia care le justifica crimele comise. In doua decenii, optzeci de procente dintre ei vor fi executati sau internati in gulag. Iar utopia tot nu s-a realizat.

Lectie pentru adventisti:  Sa recunoastem ca milenismul nostru a fost o utopie; ca Ellen White nu a vizitat Orionul si nu a fost martora la saptamana creatiunii; ca moralitatea nu este definita de rotatia pamantului. Orice secta este o reformatiune esuata. Suntem doar una dintre ele. Este un adevar pe care stalinismul de ziua a saptea ni-l interzice, spunand ca iesirea din matrix va duce la “pierderea identitatii” (ce ma enerveaza cuvantul asta).

Exista motive solide sa credem ca o astfel de acceptare a realitatii nu va insemna sfarsitul misiunii advente.

Mai intai, pentru ca in urma sinuciderii postmoderne a ratiunii, teologia se gaseste din nou in postura in care s-a gasit dupa demisia lumii clasice. Augustin si Aquinas au fost refugiul ratiunii in evul mediu. Am intrat intr-un nou ev mediu si teologia este singura activitate filosofica care poate face fata la hiper-relativismul si ultra-multiculturalismul postmodern.

In al doilea rand, pentru ca suntem prin traditie radicali, adica avem o tendinta sa mergem la radacina, si aceasta este o calitate de care lumea fara substanta in care traim are nevoie vitala.

In al treilea rand, pentru ca inca mai credem, desi am pierdut naivitatea infantila.

Cei care nu cred, adventistii postmoderni, sustin aceasta naivitate infantila tocmai din cauza ca nu cred in nimic. Cei care cred in ceva, au inceput sa paraseasca biserica. Fundamentalistii sunt la mijloc, conditionati de un IQ scazut sau de o psihologie deformata.

Este timpul ca cei care inca cred, atei sau teisti, sa se intoarca si sa ia biserica inapoi de la necredinciosi si fundamentalisti. Da, ati citit bine, ateul-care-crede-in-ceva ne va fi mai necesar in timpul care vine decat teo-sofistul postmodern sau fundamentalistul rigid.

Anno Domini 23 – Mladic – Criminal sau Erou?