House of Cards II

There’s room at the top they are telling you still
But first you must learn how to smile as you kill
If you want to be like the folks on the hill.

John Lennon – “Working Class Hero”

Smile as you kill. Cine vrea sa inteleaga “the folks on the hill”, e musai sa citeasca cele patru evanghelii ale puterii: Nicolo Machiavelli, “Printul”, V.I Lenin, “Ce-i de facut”, Adolf Hitler, „Mein Kampf”, si George Orwell, „1984”.

Numitorul comun este acela ca puterea nu se afla in posesia celui mai eficient in administrarea bunului public, ci in a celui mai eficient in obtinerea ei. Orice politician, democrat sau republican, comunist sau capitalist, populist sau elitist, este interesat doar de putere. Binele public, res-publica, este doar un mijloc. Cine nu vede asta are creier de oaie. Cine vede a evoluat in lup sau in caine. In ce ma priveste, prefer cainele. Cand spun caine, nu inteleg puf de salon.

Care dintre cele patru evanghelii este favorita lui Frank Underwood? Nu stiu daca sunt singurul care am observat, dar Kevin Spacey imita uneori postura lui Hitler, si nu este intamplator. Hitler a re-inventat actul politic ca spectacol pur. Restul a fost doar un incendiu intr-o sala de cinema.

Printul lui Machiavelli crede ca scopul scuza mijloacele, dar scopul este unificarea Italiei. Urma lui Lenin in istorie este o dara de sange, dar bolsevicii au lasat deasemenea urme de otel-beton si icoana lui Gagarin (pe care fundamentalistii evanghelici il scuipa de jos in sus fara escape velocity). Hitler a fost spectacolul fara substanta, nihilistul absolut.

Democratia de spectacol nu este mai putin nihilista decat Nazismul, chiar daca este mai putin brutala. Cand aud pe unii repetand ca niste automate lozinci revizioniste in genul “cu ce a fost fascismul mai rau decat gulagul sau Hiroshima” le raspund: “cei trei de la Yalta au sange de civili pe maini, dar nu au fost nihilisti”. Legionarul se uita lung la mine si nu intelege. Mi-am racit gura de pomana.

In HOC, politica este spectacol fara substanta. In acest sens, filmul nu este versiunea moderna a tragediei lui Macbeth. Este mai degraba un Hamlet pe dos in care Yorick da lovitura de palat. Este repetitia marxista a tragediei ca farsa. Frank Underwood este personajul generic in care se regasesc toti cabotinii democratiei de spectacol.

Pe scurt, FU democracy.

Anunțuri

Stalinisti de ziua a saptea

 

Dupa victoria bolsevicilor in razboiul civil, Lenin a facut o propunere la fel de indrazneata ca faimoasele Tezele din Aprilie, care au declansat revolutia din octombrie. Citit printre randuri, Lenin recunoaste ca revolutia a urmarit o utopie. El propune abandonarea idealului comunist pentru o perioada nedefinita, si folosirea puterii castigate in scopul de a transforma Rusia intr-o societate moderna si progresista.

Stalinismul a fost reactia naturala a bolsevicilor care au simtit ca nu vor mai putea dormi noaptea fara utopia care le justifica crimele comise. In doua decenii, optzeci de procente dintre ei vor fi executati sau internati in gulag. Iar utopia tot nu s-a realizat.

Lectie pentru adventisti:  Sa recunoastem ca milenismul nostru a fost o utopie; ca Ellen White nu a vizitat Orionul si nu a fost martora la saptamana creatiunii; ca moralitatea nu este definita de rotatia pamantului. Orice secta este o reformatiune esuata. Suntem doar una dintre ele. Este un adevar pe care stalinismul de ziua a saptea ni-l interzice, spunand ca iesirea din matrix va duce la “pierderea identitatii” (ce ma enerveaza cuvantul asta).

Exista motive solide sa credem ca o astfel de acceptare a realitatii nu va insemna sfarsitul misiunii advente.

Mai intai, pentru ca in urma sinuciderii postmoderne a ratiunii, teologia se gaseste din nou in postura in care s-a gasit dupa demisia lumii clasice. Augustin si Aquinas au fost refugiul ratiunii in evul mediu. Am intrat intr-un nou ev mediu si teologia este singura activitate filosofica care poate face fata la hiper-relativismul si ultra-multiculturalismul postmodern.

In al doilea rand, pentru ca suntem prin traditie radicali, adica avem o tendinta sa mergem la radacina, si aceasta este o calitate de care lumea fara substanta in care traim are nevoie vitala.

In al treilea rand, pentru ca inca mai credem, desi am pierdut naivitatea infantila.

Cei care nu cred, adventistii postmoderni, sustin aceasta naivitate infantila tocmai din cauza ca nu cred in nimic. Cei care cred in ceva, au inceput sa paraseasca biserica. Fundamentalistii sunt la mijloc, conditionati de un IQ scazut sau de o psihologie deformata.

Este timpul ca cei care inca cred, atei sau teisti, sa se intoarca si sa ia biserica inapoi de la necredinciosi si fundamentalisti. Da, ati citit bine, ateul-care-crede-in-ceva ne va fi mai necesar in timpul care vine decat teo-sofistul postmodern sau fundamentalistul rigid.

Ce-i de facut?

Unii isi amintesc probabil ca am avut o prezentare video sub genericul de mai sus. Idea pe scurt era aceea ca trei oameni au scris fiecare o carte cu acest titlu: Cernisevsky, Tolstoy si Lenin. Incercam sa cantaresc doua solutii radicale: anarhismul crestin-iluminist si revolutia. Un lucru este clar: cand biserica l-a anatemizat pe “contele scrantit in Hristos” (Lenin) a deschis usa pentru Rasputin, care a devenit autorul celei mai importante “self-fulfiling prophecy” din secolul XX: aceea ca moartea lui va fi urmata de sfarsitul Romanovilor si al Rusiei imperiale.

Partea tragica este aceea ca nici una din cele doua solutii propuse nu a rezolvat problemele sociale din Rusia. Daca este vorba insa de salvarea sufletului, Tolstoi cu siguranta ca l-a salvat pe al sau.

Ce-i de facut? Cand adevarul si dogma sunt in conflict, minciuna devine un fel de a fi cinstit pentru un un pastor. In sensul unui “non-disclosure agreement”. Este necinstit sa il calci, deci este necinstit sa spui adevarul. Bun venit in secolul eticii corporatiste.

Dar un pastor trebuie sa spuna adevarul. Asadar, pentru ca minciuna sa nu fie minciuna, ai datoria sa te minti pe tine insuti mai intai. Sau daca nu poti sa te minti, fii macar atat de cinstit sa te lasi de meserie.

Mai intai, cred ca atunci cand cineva se afla intr-o pozitie de la care se asteapta o directie spirituala, nu trebuie sa renunte la ea numai pentru ca exista adevaruri inconfortabile pe care le recunoaste. Un orb nu poate calauzi alt orb.

In al doilea rand, am sentimentul ca optiunile sunt limitate la a alege intre un anarhism teologic umanist si o biserica totalitara in definirea adevarului. As vrea sa existe o a treia, dar nu vad cum.

Voi mai mentiona o observatie tolstoiana. Orice forma de putere devine “o conspiratie nu numai sa-si exploateze dar si sa-si corupa supusii”(Scrisoare catre Vasili Botkyn, 1957).  Exista o logica a istoriei care este acum la lucru in lumea crestina, si care duce in mod necesar la Rasputinism.  Iar Rasputinismul va duce la dezastru politico-religios.

Ce-i de facut? Daca nu poti salva lumea, macar salveaza-ti sufletul.

Revolutia Araba ca Tragedie si Farsa

Hegel comenteaza undeva că toate faptele mari si protagonistii lor in istoria lumii apar, ca să spunem aşa, de două ori. El a uitat să adauge: prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă. Karl Marx, 1852.

Revolutia araba este o farsa. Tragedia a avut loc acum o jumatate de secol.

Aduc in favoarea acestei afirmatii argumentul celor care ma vor contrazice: “revolutiile arabe sunt revolte spontane ale maselor impotriva exploatarii si tiraniei.” Tocmai asta este problema.

Poporul nu face revolutie. Dati-mi pace cu mitul poporului care lupta pentru libertate. Poporul sparge vitrine, linseaza, si cere un tap ispasitor. “Prosti da’ multi.” Revolutia o face clasa de mijloc care foloseste furia populara pentru a inlatura clasa conducatoare si a-i lua puterea in numele poporului. Scopul activistului revolutionar nu este satisfacerea cerintelor strazii ci folosirea lor. Cititi “Ce-i de Facut” de V.I. Lenin, care stia ceva despre revolutii. Thomas Paine, Marat, Danton, Robespierre, Lenin, Trosky, Stalin, Mao, au fost intelectuali dezradacinati, uneori de mana a treia, ale caror aspiratii nu aveau nimic in comun cu poporul dar stiau sa coboare ideologia in strada.

Obiectivul adevarat al revolutiei nu este dorit de popor. Poporul se teme de ceva nou. Poporul vrea restaurarea privilegiilor pierdute. Revolutionarul vrea transformarea radicala a societatii. Domnia terorii, care insoteste orice revolutie, nu este indreptata impotriva clasei conducatoare asa cum se pretinde, ci impotriva poporului. Adevaratul agent al revolutiei nu este omul de rand ci comisarul. Comisarul stie ca inamicul lui este traditia si ca singura putere capabila sa infrunte traditia este domnia terorii.

Revolutiile duc la castigarea unor libertati si pierderea altora. Balanta difera de la o revolutie la alta. Dar orice revolutie duce la disciplina sociala si progres. Pretul este de obicei platit in ceea ce Stalin numea “statistica”. Cu cat traditiile sunt mai adanci in popor, cu atat statisticile sunt mai mari. O adevarat revolutie intre arabi ar duce la cifre astronomice.

Din acest punct de vedere, adevaratii revolutionari arabi au fost Gamal Abdel Nasser si Anwar Sadat. Esecul lor se explica prin faptul ca nu au avut curajul sa fac ceea ce au facut Lenin si Ataturk. Lenin a intrat cu baionetele in biserici. Ataturk a interzis hijabul si turbanul in spatiul public. Suna dur, dar istoria are legile ei si nu este sensibila la corectitudine politica. Nivelul scazut de educatie al arabilor face imposibila infectarea strazii cu idei sociale radicale. Islamul a ramas ideologia legitima si Islamul este antiprogresist prin natura lui.

Un alt motiv care a dus la esecul revolutiilor arabe din a doua jumatate a secolului trecut este acela ca in contextul razboiului rece, orice reforma progresista era suspecta de marxism si aliniere cu URSS. US a cautat mai intai sa foloseasca nationalismul arab impotriva marxismului si apoi Islamul radical impotriva nationalismului secular, ca dupa aceea sa vaneze monstrul pe care l-a creat la fel ca celebrul doctor Frenkenstein.

In 1953 Mohammed Mossadegh primul ministru al Iranului a fost rasturnat printr-o operatie coordonata de CIA din teama ca ar putea aluneca prea mult spre stanga. Gloate inarmate cu bate si cutite, platite din cufar diplomatic, controlau strazile intimidand opozitia. Doua decenii mai tarziu gloata s-a intors impotriva dusmanilor lui Khomeini. Partidul nationalist Baat a fost sustinut in Siria impotriva rivalilor marxisti. In 1963 Sadam si partidul Baat au fost sprijinite sa ia puterea inpotriva influentelor internationaliste.

Sadam a fost dusmanul neimpacat islamismului si al teroristilor fundamentalisti. Totusi a trebuit sa suporte mania unui electorat indobitocit de religie si talk-radio pentru ceea ce facusera islamistii. Rezultatul a fost re-islamizarea Irakului. Islamul „moderat” ramane optiunea vestului pentru tarile arabe, indiferent de aspiratiile claselor educate.

Faimosii “freedom fighters” care au redat afganilor libertatea de a interzice educatia femeilor si a le impune burka lupta acum impotriva lui Gaddafi ajutati de aceiasi putere care i-a ajutat acum un sfet de secol impotriva rusilor. O jurnalista este violata in plina zi in Cairo. O alta este torturata si molestata in Lybia. Imami radicali arunca flacari in Moschei si statii TV. Poporul cere libertatea de a ucide cu pietre femeile adultere. Un infidel este ucis cu pietre de revolutionari. In acelasi timp, analisti politici discuta despre rolul Islamului in noile democratii arabe.

Aplaudam atunci cand vedem la CNN palate de tirani aruncate in aer si armate spulberate. Acceptam cu seninatate filosofica inevitabilitatea victimelor inocente. Dar este tabu sa te legi de lanturile care leaga 700 milioane de femei. Aruncam bombe pentru dreptul de autodeterminare cultural-religioasa al gloatelor ramase in secolul VIII. Nu ne sinchisim de drepturile individuale ale victimelor unei religii anacronice.

Stiu ce veti spune. Acestea sunt episoade triste dar neesentiale. Cand vor fi liberi de tirani domestici si exploatare imperialista, oamenii se vor civiliza si asemenea lucruri vor inceta de la sine. Quranul va devenii un fel de Magna Charta a lumii arabe aparand drepturile femeii si libertatile civile. Democratia va inflori in teocratie. Imamul si activistul liberal vor paste iarba impreuna ca lupul si mielul in Paradis. Singurul obstacol in calea acestei stari edenice sunt cativa tirani si, fireste, imperialismul.

Ma indoiesc.

Cand ultimul imam va fi spanzurat cu hijabul ultimei musulmane emancipate, voi crede si eu in revolutia araba. Pana atunci, eu zic sa ne pregatim pentru ce-i mai rau. Si ce poate fi mai rau decat o imensa criza a ptrolului, insotita de un val de imigratie islamica, terorism si razboi?

Fireste ca poate fi ceva mai rau: islamofobia.

Anno Domini 08 – Ce-i de Facut?