Comédia XII

Despre timpenia de a-l inghesui pe dracu’ in Ezechiel 28 si Isaia 14 abia daca merita vorbit. Curiosii au la indemina tratamente juste ale pasajelor cu pricina precum cel din Yahweh and the Gods and Godesses of Canaan a lui John Day (p.166-184). Ajunge sa amintim ca doar intimplarea face ca astazi fosforul sa fie bun, ba chiar vital, si luciferul sa fie rau, ba chiar Ala Rau; ca aplicatia strict istorica, non-satanista a celor doua capitole din Isaia si Ezechiel nu e o inventie moderna, fiind sustinuta de crestini eminenti si premoderni ca Luther si Calvin; ca proliferatia demonica din Noul Testament vine tot din literatura enohica (a se vedea un titlu ca Fallen Angels and the History of Judaism and Christianity. The Reception of Enochic Literature). Face mai mult sa observam ca lectia asta SS ne spune deschis ca adventismul are nevoie de o satana literala, ca altfel se duce naibii „tema marii lupte”. Prin urmare, atasamentul doctrinar dicteaza interpretarea biblica. Asa, pe fata.

Am ris satisfacut, mefistofelic citind despre cum „lumile necazute” si ingerii – o gasca nesimtita sau oligofrena (la alegere) – au avut nevoie de moartea lui Isus sa se convinga ca dracu’ e-al dracu’. Si am inchis „lectiunea” ca sa caut doua capitole de carte pe care e musai sa le cititi: paginile 128-137 din The Old Testament in the New. An Introduction si 125-141 din Evoking Scripture. Seeing the Old Testament in the New, ambele ale lui Steve Moyise (nu se supara nimeni daca aveti chef si timp de lecturi integrale). Aici, in groapa cu lei a hermeneuticii vin sa moara iluziile credintei. Daca autorii Noului Testament folosesc in mod legitim scripturile Vechiului, atunci orice interpretare a Bibliei e justa – inclusiv lectura stiintifica a Genesei practicata de Edi (sau cea qumranica sau cea gnostica sau cea origenista etc.). A pretinde ca respingi traditia patristica a impatritului sens al textelor sacre in vreme ce accepti violul in grup practicat de Noul asupra Vechiului e o farsa penibila. Asa cum au evoluat si evolueaza standardele de admisibilitate a probelor in jurisprudenta, asa au evoluat si evolueaza limitele a ceea ce numim „exegeza legitima” (evident, tribunalul opiniei publice se poate multumi cu birfe si speculatii, asa cum eu pot citi Apocalipsa de pe Patmos ca pe un text marxist). La rigoare, nu avem in Biblie decit un munte de probe inadmisibile pe care o indelungata si degeaba pioasa traditie l-a transformat in muntele sfint al revelatiei – Tzaphon-ul pe care troneaza adevaratul Lucifer, Isus.