Cine l-a ucis pe Alex Rădiță?

Anunțuri

61 Responses to Cine l-a ucis pe Alex Rădiță?

  1. polihronu says:

    „Poli, acuma serios”

    Bazinga, acuma serios. Cind a fost ultima data cind ai facut sex? Nu, de unul singur nu se pune.

  2. bazinga says:

    Poli, cand a fost ultima oara cand ti-ai luat-o in freza de la un diletant? Esti util doar in masura in care deconstruiesti, restul e logos.

  3. polihronu says:

    Zingy, nici macar nu am ajuns sa fim amindoi in acelasi ring. Iar eu chiar eram serios. Sint pasi prea importanti pentru dezvoltarea ta intelectuala pe care sfintenia adventista te incurajeaza sa-i arzi prea usor.

  4. polihronu says:

    In plus, ca inca verdele Crassus in alte vremi, uiti ca eu am trecut in exodul meu din adventism si prin locul in care esti tu acum. Mai da-ti niste ani, mai citeste o carte (mai ales Biblia), si ai sa vezi ca victoriile cu care te impaunezi singur sint derizorii, daca nu iluzorii.

  5. polihronu says:

    Si ca sa-ti fie clar, nu mai raspund in schimbul asta de replici pentru ca nu am la ce sa raspund. In prolixitatea ta surescitata nu e nimic de deconstruit. N-am mai citit asemenea fraze complet vide de continut de pe vremea cind incercam sa deslusesc dejectiile teologice ale lui Iacob Coman.

  6. bazinga says:

    Nu ma impaunez deloc, de asta vreau critica, ca sa invat.

    „Il invit pe Crassus sa ne descrie theos-ul lui. Ii promit ca pina la urma nu va ramine nimic din el.”
    Te rog mult sa deconstruiesti theos-ul meu.

    „A spune despre univers, „in totalitatea lui”, ca un miracol e totuna cu a nega posibilitatea miraculosului.”
    De acord, universul nu e miraculos in totalitatea lui, miracolul e ruperea echilibrului normal, e logos, Dynamis merge in echilibru, prin caile creatiei, ale naturii. Insa natura e mai complexa decat ce vedem.

    „Adevarata noastra vocatie, a oamenilor, nu este inchinarea, ci deicidul.”
    „Enthousiasmos – concept pagin al posedarii/inspiratiei divine”
    Vocatia noastra e creativitatea. Ce am demonstrat pornind de la Agamben e ca creativitatea e aducerea din alta lume.
    Pana la Cruce nu a existat creativitate, fiindca nu exista poarta deschisa spre alta lume. Oamenii nu erau creativi, cunoasterea functiona prin descoperirea legilor naturii, si prin animism, profetii erau luati in stapanire fara voia lor, nu era colaborare divin-uman, ci luare in stapanire.
    Platon avea dreptate cand zicea ca pictura e imitatie. Pana la cruce, pictorii, sculptorii doar imitau.

    Ca sa intelegi de ce a aparut creativitatea la cruce trebuie sa intelegi care e raportul dintre Isus si Duhul Sfant. Isus e omul-divin complet, echilibrat atat in partea umana cat si in partea divina. Duhul Sfant e oglindirea lui Isus, e divinul-om, insa incomplet, neechilibrat in partea umana. Si ce vrea Duhul Sfant sa obtina este echilibrarea, asta e refacerea chipului lui Isus in noi, care functioneaza prin darurile Duhului. Mielul e oglindit de Mireasa, Mireasa e finalitatea Duhului Sfant.

    Ce s-a intamplat la cruce:
    – pana la cruce nihilismul e un punct de dezechilibru, care este in lumea in care a venit Isus, dar nu este in lumea lui Isus-oglindit, a Duhului Sfant.
    – ca sa poata echilibra sistemul, Isus a luat nihilismul in el insusi si a facut schimb cu oglinditul Lui, a mers in lumea in care era Duhul Sfant, si Duhul Sfant a venit in lumea noastra, Mangaietorul. In acest fel nihilismul e si in lumea lui Isus, si in lumea Duhului Sfant, e paradox suprem, e echilibru in dezechilibru.
    – crucea e de asemenea si poarta de intrare, e „wormhole-ul” prin care se realizeaza echilibrarea.

    De fiecare data cand aici are loc un act creativ, se mai aduce o „bucata” din imaginea lui Isus in lumea noastra, se mai echilibreaza un punct, si asta merge pana la echilibrul final, cand wormhole-ul isi va pierde necesitatea, si va fi inchis, iar Isus se uneste cu Duhul Sfant finalizat, Mielul cu Mireasa.

    Omul e facut dupa chipul lui Dumnezeu, deci putem identifica un menorah si in om. Parerea mea e ca cele 7 duhuri se vad in cele 7 arte, care sunt manifestari ale creativitatii, si ele merg cumva tot in dihotomii, care se intrepatrund:
    – Muzica e armonie
    – Dansul e haos: azs demonizeaza dansul, insa evreii dantuiau inaintea Domnului, ca o forma de punere in miscare, de a contrabalansa armonia muzicii
    – Pictura e profunzime in superficialitate
    – Sculptura e invers
    – Proza e ascultare fara structura
    – Poezia e joaca, ne-ascultare in structura
    – Teatrul (filmul, opera, baletul), cel mai demonizat in azs, e o combinatie din toate artele.

    Cele trei care raman credinta, speranta si dragostea sunt caracteristici ale omului si ale lui Dumnezeu, si toate 3 sunt paradoxale:
    – dragostea e salt, (you „jump” in love)
    – credinta e incredere in ce nu se vede, ce nu poate fi argumentat. Eu spun ca e creativitatea.
    – speranta e asteptare-grabind, insa aceasta e ultima falsificare, messianicul lui Derrida e asteptat, dar nu poate fi grabit, fiindca nu poate de fapt veni. Messianicul imbogatit de Agamben poate veni, si prin Dynamis poate fi grabit. Trimestrul asta la lectiune e in studiu Petru, cu al lui „asteptand si grabind”.

  7. bazinga says:

    Stiu, e in natura mea, ma entuziasmez ca chiorul, spun mult mai mult decat ar trebui, incerc prea multe variante. Insa asta ma face sa pot construi. Dar te rog, mai acorda-mi niste timp, mi se clarifica conceptele, gasesc metode mai simple de a explica.

  8. bazinga says:

    Si te rog, contrazi-ma pe afirmatii, ia-le pe rand, spune-mi ce e neclar. Am inceput dialogosul asta cu mai multi oameni, si la fiecare gasesc o noua modalitate de a explica, cred ca pot si aici.

  9. polihronu says:

    „Pana la Cruce nu a existat creativitate”

    Aici aproape ca ai spus ceva corect. Nasterea crestinismului a coincis cu – n-ar fi fost posibila fara si a contribuit la – aparitia individului, a subiectivitatii. Restul e brodare in fum.

    „Insa asta ma face sa pot construi”

    Te inseli. Asta te face doar sa bijbii intr-un cerc foarte strimt. De rabdare ai nevoie tu, nu eu. Rabdare sa cresti, rabdare sa inveti mai intii cum se fac caramizile, rabdare sa cada cosmelia in capul tau de citeva ori.

    „o noua modalitate de a explica”

    Aici e buba – fix cu asta iti replicasem initial: nu putem discuta pentru ca nu intelegem acelasi lucru prin ‘explicatie’. De-aia ti-am spus si ca nici macar nu ne aflam in acelasi ring. Si de-aia nu am ce sa-ti critic/deconstruiesc/contrazic.

  10. Scrie un amic despre raportarea omului modern la stiinta. Textul e interesant si va invit sa discutam pe marginea lui. Il citez fiindca se leaga si de problema pe care am ridicat-o eu, anume faptul ca nu exista o stiinta universala, ci exista stiinte si teorii autonome si chiar contradictorii unele fata de altele sub raport epistemologic.

    „Voi începe cu o clarificare terminologică care să explice poziţia mea: când mi se solicită să vorbesc despre Dumnezeu, nu pot- din raţiuni de credinţă personală, formare teologică şi rigoare de specialist în studii religioase- să vorbesc decât despre credinţa creştină şi Dumnezeul Bibliei. Fiecare religie se fundamentează pe o imagine proprie asupra divinităţii şi a relaţiei acesteia cu lumea, care face foarte dificilă generalizarea.
    În al doilea rând, prin tehnologie înţeleg expresia tehnică a ştiinţelor moderne. Când vorbim de tehnologie vorbim de fapt de o realitate modernă, deci începând din secolul al XVI-lea, chiar dacă atunci când vorbim despre „tehnică” putem să ne gândim inclusiv la „revoluţia neolitică” dar chiar şi la artă- unul din sensurile cuvântului „techne” în limba elină.
    Progresul tehnologic, marile revoluţii industriale care au marcat Europa şi lumea după veacul al XVII-lea, sunt cele care construiesc inclusiv premisele subiectului nostru de discuţie: omul devine creator la nivel industrial, ajunge să schimbe (în bine sau rău, aceasta este în sine o discuţie) natura, geografia, istoria ba chiar pe el însuşi.
    Acest lucru duce inevitabil la repunerea în discuţie a raporturilor dintre om şi Dumnezeu, pe baze diferite de cele de până în modernitate. Căci în tot mai multe domenii, omul ajunge să nu mai aibă nevoie de o raportare directă, şi nici măcar indirectă, la Dumnezeu. Şi de aici marea problemă teologico-politică a modernităţii.
    Cea mai mare tentaţie – de care modernitatea a suferit până după al doilea război mondial, chiar, a fost aceea de a muta încrederea eshatologică din credinţă în încrederea în ştiinţe. Ce înţeleg prin încredere eshatologică? Speranţa că vom ajunge, prin judecata lui Dumnezeu, într-o lume mai bună: Împărăţia Cerurilor.
    Realitatea eshatologică a Împărăţiei Cerurilor devenea realitatea ideologică a utopiilor politice, sociale şi economice. Toate ideologiile modernităţii, nu doar cele totalitare (comunismul şi fascismele), se caracterizează prin această dimensiune utopică: credinţa în progresul uman. Iar fundamentul şi argumentul pentru această credinţă quasi-religioasă în progresul uman stă în constatarea progresului tehnic. Tehnologia şi miracolele sale a făcut posibilă noua teologie politică, specifică modernităţii: credinţa în ştiinţă şi în progres.
    Pentru aceasta s-a făcut un pas important prin singularizarea unor concepte: cel de „ştiinţă” şi cel de „progres”. Nu există o singură ştiinţă, o ştiinţă universală- aşa cum idealul umanist al omului universal s-a dovedit a fi, în chiar modernitate, imposibil. Ştiinţele sunt nenumărate şi pe an ce trece descoperim cum diverse domenii conexe unei ştiinţe anume, îşi dobândesc propria autonomie epistemică.
    Dar ştiinţa la singular şi eventual cu majusculă nu este o ştiinţă: este un argument ideologic, politic şi, de cele mai multe ori în discursul anticlerical o tehnologie anti- Dumnezeu. Dar tot ea, Ştiinţa la singular şi cu majusuculă devine un soi de „religie” a cărei autoritate este invocată cu reverenţă dogmatică. „Ştiinţa ne spune că…”, „Ştiinţa a ajuns la concluzia că…”, deşi este ştiut şi de un student cunoscător al epistemologiei că ştiinţele lucrează cu ipoteze de cercetare, nu cu dogme. Iar acest lucru este valabil inclusiv cu teologia, această ştiinţă a reflecţiei revelate.
    Însă argumentul în favoarea ştiinţei la singular este progresul tehnologic, invocat asemenea miracolelor în credinţele creştine. Fără riscul de a vulgariza, îmi permit să aduc aminte de momentul în care ieşirea lui Gagarin în spaţiul cosmic, un mare triumf tehnologic nu doar la URSS ci şi al umanităţii, a fost folosit de propaganda sovietică pentru a fundamenta ateismul: pentru că, nu e aşa? Ieşit în spaţiu, Gagarin nu l-a întâlnit pe Dumnezeu. Din păcate, găsim încă astfel de reflecţii propagandistice în scrierile ateiştilor militanţi de acum.
    Şi conceptul de progres a avut o evoluţie similară: progresul tehnic a fost suficient pentru a întări iluzia iluministă şi modernistă că umanitatea este condamnată la fericire. Progresismul este pattern-ul ideologic pentru toate ideologiile modernităţii.
    Opoziţia la modernitate s-a făcut în numele lui Dumnezeu. Reacţiunea, contrarevoluţia, anatema şi excomunicarea au fost instrumentele de luptă (dar mai ales defensive) pe care le-a avut tot mai slăbita şi mai puţin relevanta Biserică.
    Înfrângerea utopiilor moderniste nu a fost însă meritul Bisericii (dar nu îndrăznesc să spun că nu ar fi fost al lui Dumnezeu). Al doilea război mondial a fost punctul conclusiv al modernismului, când s-a văzut că progresul tehnic nu este sinonim cu progresul naturii umane. Gulagul şi Holocaustul au fost sfârşitul iluziei.
    Postmodernitatea, cea care a luat locul, treptat, optimismului modernităţii, nu a ieşit de sub vraja progresului tehnologic. Ceea ce vedem acum este o societate hiper-tehnologizată, dar lipsită atât de optimismul eshatologic creştin cât şi de optimismul utopic modernist. Şi, de fiecare dată când ne raportăm serios, în cheie postmodernistă la natura umană e imposibil să nu o facem fie ironic –pesimist, fie tragic-pesimist. Dar o facem utilizând cea mai înaltă tehnologie.”

  11. bazinga says:

    Strict viata (asta mi se pare o traducere mai buna pentru ‘bare life’ decat ‘viata pur si simplu’, care suna a telenovela) nu e corpul, cum spune Agamben („The body is a model which can stand for any bounded system. Its boundaries can represent any boundaries which are threatened or precarious.”), asa ca gresesti cu trimiterile la sex si touch.
    Stephen Hawking e adevaratul homo sacer, corpul lui nu-i mai permite nici o impotentare, nici vreo potentare, nu e capabil nici de sex, nici de touch, si nu poate decide nimic in privinta corpului sau, nici macar greva foamei. Inclusiv exemplele oferite de Agamben cu prizonierii de la Auschwitz care fac greva foamei, folosind corpul ca o arma, sunt falsificate la Guantanamo prin hranire fortata.
    Ceea ce ramane dupa ce ai fost privat de tot, inclusiv de capacitatile corpului, e creativitatea, asta e strict viata, bare life.
    Robinson Crusoe e homo sacer, si atinge culmi ale creativitatii.

    Creativitatea e data de libertate, de capacitatea de a-ti defini potentialitatea si impotentialitatea. Tamplarul care are in fata un butuc de lemn, are in fata un infinit de potentialitati a ce poate deveni lemnul. Cat timp nu se apuca de lucru, e doar impotentialitate. Cand insa a decis, a inceput actualizarea, defineste ce va deveni lemnul, dar si ce nu va deveni (o masa nu poate fi si barca). Totodata, se defineste si pe el, isi potenteaza caracteristicile de artist si le impotenteaza pe cele de betiv, sau de fermier.

    Nu poti desparti un om de creativitatea lui. Instinctul de supravietuire te priveaza de dragoste, morala, frumos, adevar, insa iti potenteaza la maxim creativitatea.

    Viata pur si simplu nu e posibila (Tarski poate fi aplicat la orice concept universal, nu doar la adevar), dar Agamben scapa de asta prin termeni ca halo, face, coming community. Viata se include pe ea insasi. Insa asta nu rezolva problema originii vietii.

    Exista un om creativ in Vechiul Testament, care isi e singur lege, care nu are nici inceput, nici sfarsit, si nu are spita de neam, are strict viata, e Melhisedec, omul salem, omul intreg, omul echilibrului contrariilor (si inceput si sfarsit, si imparat si fara spita de neam). Limbajul din Arrival e tocmai asa ceva, salem.
    Evrei capitolul 4 ne arata ca Adam si Eva trebuiau sa invete salemul (Cornilescu traduce ‘odihna’), echilibrul, si nici laptele si mierea din Canaan nu sunt adevaratul echilibru.

    Isus este Omul Salem, e si in lege si in afara ei (nu stric, ci implinesc legea), si cu spita de neam si fara spita de neam (nascut din fecioara), si imparat si slujitor, si are auctoritas asupra vietii, nu doar sa o ia (ca suveranii politici), ci si sa (si-)o dea.

    Actul creativ are nevoie de cel putin doi ca sa fie complet, actul creativ e dia-logos. Stephen Hawking poate crea si poate striga in mintea lui toate teoriile despre gauri negre, pana nu il conectam la aparatul verbal ca sa se faca inteles, e inutil. La fel, daca Einstein ar fi strigat in padure „e=mc2” sau nu ar fi fost in stare sa explice ce gandeste, actul creativ nu era implinit.
    Insa actul creativ pur nu are nevoie de un al doilea. Pygmalion face actul creativ pur prin nasterea Galateei. Actul creativ e nasterea, e a da viata celui cu care sa dialoghezi.
    Isus e Omul Salem si Pygmalion, e creativitatea pura, echilibrul deplin.

Lasă un răspuns:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: