Suflet în Alertă
17 mai 2020 28 comentarii
Genesa Zeilor
„Suntem adaptați evoluționar să ne transpunem propriile credințe, stări mentale, psihice, propriile noastre suflete, în alte ființe… Teoria minții ne predispune să umanizăm orice fenomen am întâlni… Noi înșine suntem lentila prin care vedem universul… Astfel umanizăm lumea și zeii…, proiectăm asupra lor atributele noastre omenești. Valorile noastre devin valorile zeilor, trăsăturile noastre devin trăsăturile zeilor… Facem din tărâmul zeilor o oglindă a pământului… Pentru că avem nevoie de hrană și zeii au nevoie de hrană, așa că le oferim sacrificii. Pentru că avem nevoie de adăpost și zeii au nevoie de adăpost, așa că le construim temple. Zeii au nevoie de nume, așa că le dăm nume. Au nevoie de o personalitate, așa că le dăm personalitățile noastre. Au nevoie de istorii mitice pentru a fi înrădăcinați în realitate, de ritualuri formalizate pentru a se face simțiți în lumea noastră…, de reguli și reglementări care să-i țină fericiți, mulțumiți, de rugăciuni și pledoarii, care să le abată furia. Pe scurt, au nevoie de religie, așa că noi o inventăm.” Reza Aslan, Dumnezeu: o istorie umană, trd Andeea Eșanu, Humanitas, 2020, după God: A Human History, 2017, by Aslan Media, pp 73-74.
În România, ca și pe mapamond, după două luni de urgență, am trecut la starea de alertă. Dacă priviți cu atenție o pasăre, sau un animal oportunist, dar nedomesticit – o veveriță, de pildă, veți constata că aceasta este starea permanentă și naturală a multor ființe din jurul nostru. Cândva era și a rămas și a noastră, dar este exersată tot mai rar. În numai zece secunde, un pițigoi scrutează sfera vizuală în fiecare moment și în orice direcție, în timp ce își continuă – aparent nestingherit – activitatea imediată banală, care îi asigură supraviețuirea. De fapt, ambele o fac, doar că prima este automată, inconștientă, permanentă, pe când a doua este aplicativă, voluntară.
Cândva, cu mai mult de zece mii de ani în urmă, înainte de ameliorarea plantelor și culturilor, de agricultură, eram culegători și vânători. Aparent, fără sudoare, dar nu fără pericol. Și cu multă foame.
Să ne imaginăm[1] că una dintre doamnele tribului – ar putea fi chiar Eva – înconjurată de câțiva puști pe care trebuie să-i țină ocupați, se întoarce obosită, dar mulțumită, cu roadelele și rădăcinile câmpului, pomilor și viețuitoarele prinse în capcane.
Deodată, tresare înspăimântată: dintre copaci, un chip necunoscut, o privește fix! După primul moment de groază, își mai revine și constată că ceea ce părea un chip, nu este decât o alăturare de cioturi, încrețituri și cicatrice care dau asemănarea ciudată cu o față umană.
Neurofiziologii cognitiviști au dat un nume savant acestei experiențe, care a fost identificat drept HADD, în abrevierea din engleză și ar însemna: „dispozitivul hipersensibil de detecție a agenților”. Acest proces există în fiecare dintre noi și pare să aibă un rol hotărâtor în supraviețuire, alertă, sesizarea pericolelor. „Predispoziția noastră de a atribui fenomenele naturale unui agent uman, poate avea avantaje evoluționare clare… Este mai bine să crezi ceva greșit, decât să fii mâncat.”
Dar nu e numai atât, doar un reflex necondiționat evoluționar de adaptare, pe care-l au toate ființele, mai ales cele mai vulnerabile. „Ceea ce a experimentat ea, ar putea fi baza credinței noastre în Dumnezeu: adevărata origine evoluționară a imboldului religios.”
„Studiul cognitiv al religiei pleacă de la o premisă simplă: Religia este, în primul rând, un fenomen neurologic.” E o ipoteză interesantă, ea nu delegitimează religia în niciun fel, ci dimpotrivă. Așa cum există o biochimie al celor mai frumoase trăiri ale noastre, de ce n-ar exista și pentru extazul religios?
Ceea ce este și mai interesant, a fost numit de neurofiziologii cognitiviști, teoria minții – o funcție executivă a creierului, care ne permite să-i evaluăm pe semeni după criteriile și cu experiența, ochii noștri, așa cum numai fiecare dintre noi o facem. Adică mental, noi avem un fel de etalon personalizat după care estimăm pe ceilalți.
Dar se pare că avem obiceiul de a face chiar mai mult. Este cunoscut că toți copii trăiesc într-o lume de basm, vorbesc cu jucăriile, farurile mașinuței sunt ochi, iar masca radiatorului e gura. Atribuim un caracter de agent, unor animale de companie, obiecte dragi, sau ne devin nesuferite.
Termenul de suflet nu și-a început cariera istorică în calitate de termen psihologic, pentru bunul motiv că această disciplină nu se născuse. Deși se încearcă uneori o modelare religioasă, spirituală și psihologică a termenilor biblici sau teologici, aceștia nu sunt superpozabili cu termenii psihologici, decât în mică măsură.
Oricum, dacă Doamna Eva dobândise – nu știm cum – convingerea că are un suflet, orice asemănare de orice natură cu alte lucruri, ființe sau părți ale existenței, puteau să fie animate cognitiv și, am avut o perioadă animistă îndelungată, ba mai este practicată și astăzi.
Pentru ca Eva să facă din arborele ei, unul la fel de important ca stejarul din Mamre, sau ca finicul, palmierul Deborei, trebuie să-l facă special. Să introducă o doză foarte fină de miraculos și, de loc neglijabil, de util. E plină antichitatea de copaci vorbitori și cu darul profeției. Tranziția aceasta prin contaminare, de la obiect animat, la om-animal (centaur, etc.), spre om-zeu, este un proces continuu istoric.
Rămâne un mister al nașterii ideii de entitate spirituală, imaterială care animează părți ale naturii, alte ființe și care este, în primul rând o proprietate umană – aceea de a avea suflet. Apoi acesta a devenit entitate de sine stătătoare, acorporeală și ulterior, nemuritoare. Dar nu elaborările ulterioare interesează aici, ci impulsul inițial.
Cercetătorii sunt de acord că aceasta ar putea fi cea dintăi credință cu caracter religios a omenirii. „Credința în existența sufletului este ceea ce a condus la credința în Dumnezeu.”
La început, toate acestea se confundau, sau altfel spus, au fost diferențiate mai târziu, astfel că sacrul și profanul coexistau, indistincte, obiectele erau însuflețite și spirituale, religia era omniprezentă ca și fiii săi mai târzii, zeii, extazul și orgasmul se suprapuneau în sacralitatea religiilor orgiastice, în formă continuată, sublimată, prin Orientul extrem.
Vânătoarea și culesul ne-au imprimat hărțile spațiale în creier, iar când investiția în temple costisitoare și greu de realizat – megalitice, ne-au sedentarizat, agricultura ne-a fertilizat creierul cu noțiunea timpului, sezoanelor și ritmurile cosmice, fie ele naturale sau supranaturale – depinde de epoca în care le priveam.
Pomul Vieții și Pomul Cunoașterii – genial! Vom constata că cele mai esențiale și fundamentale adevăruri legate de viață și moarte, de supraviețuire și adaptare, de succes și eșec, cele mai importante trebuințe umane: de hrană, de reproducere, de conservare, cele mai intense trăiri – iubirea și ura, spaima și victoria, orgasmul și satisfacția, sunt sacralizate și legate indisolubil de zei, de religie.
Avem această trufie: că suntem coroana creațiunii. Se pare, spune Reza Aslan și autorii citați în lucrarea sa, că oamenii s-au adunat inițial în sate și cetăți, abia apoi apucându-se de agricultură, domesticirea animalelor, ceea ce a presupus prima revoluție din istorie, revoluția paleoliticului și intrarea în neolitic.
Ce putea să producă această revoluție? Fiindcă nu te apuci să-ți schimbi radical și profund stilul de viață, deși ai încă reflexe animalice.
N-o să credeți! Religia a determinat prima revoluție. Lângă ceea ce oamenii au stabilit o tradiție, că ar fi fost locul mitic al grădinii Eden, în estul Turciei și la granița cu Siria, se găsește cel mai vechi templu religios – Gobekli Tepe – de două ori mai vechi decât piramidele!
Este un templu megalitic, ridicat acum 12-14 mii de ani, de niște oameni care nu descoperiseră încă roata. Construcțiile sunt atât de mari – stânci de 10 tone, încât au trebuit eforturi uriașe, un timp îndelungat, numeroși meșteri și salahori. Cum să hrănești atâta omenire?
Arheologii, istoricii, antropologii au emis ipoteza că, inițial oamenii au prins mai multe animale, le-au pus în țarcuri de rezervă, le-au hrănit, ele fătau și puii lor se obișnuiau cu oamenii, și uite-așa le-a venit ideea să continuie. Au semănat ierburi, ca să facă față cererii, și așa au obținut cereale. Au cultivat smochini și măslini, ca să fie la îndemână și așa au apărut primele livezi.
De ce ridicau temple atât de grandioase? Fiindcă se instituționaliza credința în zei. Zeii erau asemenea oamenilor, deci oamenii erau diferiți de restul naturii și puteau să treacă la modificarea și adjudecarea ei – erau din neamul zeilor.
De la animism și totem, spiritualitatea evolua spre politeism specializat și diferențiat, apoi spre monoteism, după multe zbateri și multe milenii.
Gândindu-și zeii, omul se gândea pe sine. Se diferenția, făcea saltul de la natură spre cultură. Poate că era o aroganță, dar una necesară, ca și saltul impus de la culegător-vânător spre agricultor. Nimic nu s-a facut de bună voie, ci silit de imperative, pentru că nu aveau încotro. Poate că omul era mai scund, pierdea în agilitate, dar sigur, câștiga în inteligență, experiență, pricepere. Era tot mai uman. Și începea să fie convins că el este buricul pământului, axul lumii, centru universului! Într-un fel, i se trăgea de la religie. Umil, dar copilul zeilor. Era? Sau i se părea?
Arheologii sunt ca amerindienii, citesc urmele. Este bine să avem încredere în ei. Unii sunt geniali. Și-au închinat viața săpăturilor, deslușirii, au descoperit cetăți, popoare, care păreau uitate. Îi ridicăm în slăvi când confirmă un text biblic, dar le ignorăm dedicarea, vocația, filosofia. Suntem foarte selectivi. Ca și cu Biblia.
„Astfel, ceea ce la început părea un impuls cognitiv inconștient, de a modela divinul după chipul și asemănarea noastră – adică de a-i atribui un suflet – a devenit treptat, de-a lungul a zece mii de ani de dezvoltare spirituală, un efort conștient de a face zeii să fie cât mai umani – până când, într-un final, Dumnezeu a devenit – la propriu – om.” În viziunea lui Reza Aslan – de origine iranian, universitar american, cetățean al lumii, publicist renumit – în acest proces, scrierea a avut un rol hotărâtor.
Religia a fost preștiința savantă a cauzelor și efectelor, a determinismului mistic din epoca ignoranței. Când știința vine cu detaliile mecanismelor reale, conflictul e deschis, incompatibilitatea evidentă. Nu pot exista două explicații pentru aceeași cauză!
Când spun că, în viitor treptat, e posibil ca religia să fie înlocuită complet de știință, primele obiecții ar putea fi: dar știința este aridă, lipsită de pozie și semnificații! Aș putea spune că știința își rezervă platitudinea preciziei și ariditatea exactității obiective, dar se împodobește cu poezia misterului încă nedezlegat, ne farmecă prin poezia sferelor pe țesătura undelor și a câmpurilor, prin jocul perpetuu, dinamic, al cuantelor. Dacă putem asimila arta modernă, vom face arta computerelor și a fractaliilor – de fapt am făcut-o deja. Și gusturile evoluează!
Despre Sorin Săndulache
oxigen2 
„știința este aridă, lipsită de pozie și semnificații”
Numai pina te apuci de stiinta. Matematica e absolut fascinanta. Si orice compozitor stie ca muzica e matematica (asta e secretul murdar al artei) 😉
https://edition.cnn.com/2020/05/16/world/gobekli-tepe-building-discovery-trnd-scn/index.html
Mulțumesc pentru postare. Splendid serviciu! Avantajul supleței tinerești!
Ai pus degetul pe rană. La matematică am fost și am rămas un cretin. Doar geometrie mai bâjbâiam.
Citindu-vă reflecțiile și pe Aslan nu pot sa nu remarc faptul că jocul e văzut din perspectiva evoluției. Dar în imaginația copilului există șî rolul invers. Omul (ex. părintele) poate fi animal, obiect, după cum o cere copilul. Dacă dvs, ca om, vă jucați cu zeii și le atribuiți roluri sub-divine, nu-i face sub-divini așa cum nici părintele nu e animal sau obiect decât în joc. În aceasta constă și mântuirea: Isus a venit să se joace cu noi până ne maturizăm.
Matematica … e fascinantă muzica. Lol. Sublim
Nu-i face divini, supra-divini sau sub-divini, fiindcă fiindcă sunt nonfalsificabili, adică neverificabili, până una – alta, sau – îi poate face oricum, atâta timp cât există doar în mintea și cultura noastră, proteiformă. Există totuși, numeroase distincții între părintele pământesc și Părintele Ceresc. Totul e un Mare Joc!
„atâta timp cât există doar în mintea și cultura noastră”
Dvs vreți o întalnire cu zeul, ca Arghezi, ca Toma. Abia atunci veti crede, dupa ce pipăiți. Toma l-a intalnit, Arghezi, nu. Și Pavel l-a intalnit, fara sa-l caute. ȘI CS Lewis l-a intalnit in mod subiectiv, aproape emotional. Ioan Botezatorul l-a intalnit, a crezut ca l-a intalnit si a murit fara un raspuns clar la intrebarea „Tu esti?” Dintre toti, binecuvantat e cel ce n-a vazut si a crezut. Tratament individualizat.
Si eu l-am intilnit pe Isus. D-aia sint ateu.
Vă asigur că nu sunt ateu, sunt un om credincios, dar consider că imaginea oamenilor despre Dumnezeu – inclusiv a mea – este distorsionată. Deși este o încumetare pentru mine, ca și Einstein, am o înclinație pentru Dumnezeul lui Spinoza – deși subliniez că nu sunt panteist! Nu cunoaștem natura lui Dumnezeu! Dacă spațiul și timpul țin de realitatea creată, Creatorul poate exista doar într-o altă dimensiune. Inaccesibilă, deocamdată.
„Dacă spațiul și timpul țin de realitatea creată, Creatorul poate exista doar într-o altă dimensiune.Inaccesibilă,DEOCAMDATĂ.” Pentru o asemenea perspectivă asupra divinității , care cred că nu corespunde definiției ei clasice (a distanței insalvabile dintre cele două paliere ontologice). vă spuneam cu mult timp în urmă că nu sunt de acord cu „raționalizarea” religiei , mai ales de către medicii adventiști români.
Ai o propunere?
Este dreptul tău să nu fii de acord.
Dar nu sunt atotputernic, îmi văd lungul nasului și – e adevărat – nu mă pot ditamța fe religie, dar n-am nicio putere asupra ei. Încerc doar să-mi verbalizez dilemele!
„Si eu l-am intilnit pe Isus. D-aia sint ateu.”
Tu te-ai intalnit cu o icoana. De esti ateu.
Vă irit,nu ?…Am talentul ăsta .
În primul rând,să spuneți că este dreptul meu să nu fiu de acord mută problema în spațiul juridic,în cazul că nu este o replică de „praf de mers „.
Și da,am o propunere.Dizolvarea religiei,nu ” raționalizarea” ei,pentru că,dpdv tehnic,asta faceți.
Nu mă iriți! Sigur! Îți mulțumesc! Mă bucur de atenția ta! Mă onorează! Și îți apreciez opiniile! Dar mă supraapreciezi! Religia va dura încă foarte multă vreme după noi.
„cu o icoana”
Ca oricine altcineva. Mai putin unii pacienti de la psihiatrie.
.. ca sa ma bag si eu in seama 🙂 , in afirmarea a orice despre Diivinitate, prefer abordarea teologiei rasaritene (APOFATISMUL) desi nu sunt defel un mistic… https://ro.wikipedia.org/wiki/Teologie_apofatică
Aceștia – răsăritenii – cel puțin, recunosc. Că nu pot și nu spun nimic despre Dumnezeu! Ceilalți vorbesc, având aerul că tocmai au ieșit din sala tronului! Nu că n-ar fi interesanți! Dar, viața e prea scurtă! Să faci teologie și să constați că are efecte adverse asupra ta: te face rigid, scorțos, fariseu. Îl prefer pe Liiceanu și pe Isus al lui și al meu. Deși, îmi dau seama că nu sunt vrednic să le dezleg șireturile.
Nimeni nu e scutit de fariseism și ipocrizie, după cum vedeți!
Poate că animismul a fost modul omului de precunoaștere și explicare a mediului și lumii în care se simțea aruncat, politeismul – forma analitică a precunoașterii de sine, monoteismul – forma sintetică a precunoașterii de sine. Ce urmează?!
Pentru că tărâmul lui Dumnezeu este o reflectare înobilată a lumii noastre, imaginea despotului luminat aflat pe nelipsitul tron, va ajunge să fie înlocuită de Smart Leader ul funcțional, eficient, care ține în mâna sa toate firele rețelei pe care o conduce, cărțile cerului vor deveni servere cuantice, iar comunicarea se va face în timp real și prin mijloace media tot mai complexe, gen hologramă.
Si totusi discutia asta o purtam pentru ca suntem europeni. Numai Apusul a mers pana la capat. Chiar si Liceanu ete mai degraba occidental prin modul in care se analizeaza. Rasaritul nu a ridicat niciodata intrebarile pe care le-a ridicat Apusul. Rasaritul nu a trecut prin indoiala filozofica. Nu a avut un Faust.
Si eu sunt adeptul la via negativa dar in sensul nominalistilor, adica a lui Russel si Wittgenstein pentru omul modern. Cand e vorba despre Dumnezeu mai bine taci ca spui doar prostii. De aici decurg patru cai in vorbirea cu sens.
1. Umanismul crestin
2. Subiectivismul protestant.
3. Mistica rasariteana.
4. Indoiala filozofica si copilul ei, stiinta moderna.
Punctele 2 si 3 nu sunt pentru mine.
Ai reușit să mă bagi în ceață – ca de obicei! Lasă, că m-ai și limpezit de multe ori. Mai am de săpat, desțelenit. Te afli mult înainte! Doar că acum, modelarea e multiplă, nu ca în vremea ap Pavel. Mulțumesc!
Un compliment nemeritat. Cred ca nu m-am exprimat destul de clar.
M-am referit la teologia Apofatica. In Apus, via negativa pleaca de la recunoasterea adevarului pe care ni l-ai demonstrat pe baza la brain science ca vorbirea/gandirea simbolica reprezinta doar un sistem de semne bazate pe experienta. De unde calugarii nominalisti au inteles ca teologia metafizica este doar vorba lunga saracia omului. Apusul scurteaza vorba lunga cu lama lui Occamus. Rasaritul lungeste vorba si saracia pe baza unui alt tip de experienta numit mistica. Calugarul Roger Bacon descopera spectrul luminii in timp ce calugarii rasariteni vad lumina necreata in chiliile lor. De unde orbirea Rasaritului.
„Atunci despre ce sa vorbim?” se intreaba calugarii apuseni. „Vorbim despre om” spune Petrarca. „Vorbim despre natura”, spune Roger Bacon. La urma vine Descartes si ne spune: „ascultati baieti, te poti indoii de existenta omului si a naturii la fel de bine cum te poti indoii de teologia catolica, dar nu te poti indoii de faptul ca te indoiesti. Asa ca plecam de la legile indoielii, adica ale gandirii, si o luam de la capat si cu natura, si cu omul, si cu vorbirea. Newton o ia de la capat cu natura pe baza carteziana si, surpriza, incepem sa intelegem universul. Iluminismul o ia de la capatul cartezian cu omul si avem libertatile moderne. Apoi vine unul Broca, profitand de revolutia iluminista numita si franceza, incepe sa studieze „posedatii” de la azil cu metode carteziene si descopera ca vorbim cu o parte din creier inainte de a vorbii cu gura, si asa are loc caderea metafizicii in stiinta creierului. Restul e istorie.
Dar acum vine intelectualul roman si incepe sa strambe din nas ca vai, s-a strivit corola de minuni a lumii, si trebuie sa o cultive in gradina Maicii Domnului numita Romania.
„Calugarul Roger Bacon descopera spectrul luminii in timp ce calugarii rasariteni vad lumina necreata in chiliile lor. De unde orbirea Rasaritului.”
Antologic.
Si asta pentru ca Vestul il citea pe Aristotel via renasterea araba, in timp ce Estul vorbitor de greaca conspecta vietile sfintilor.
Poli, constat că faci un cuplu misionar perfect cu Edi, parcă așa era – doi câte doi – în reconvertirea mea, care seamănă mai ales cu un travaliu, și pe care n-o înțelege Sola…
Când postez o recenzie ca cea despre Reza Aslan, Dumnezeu …, pentru că asta e: o amărâtă de recenzie, nimic original. Mesajul lui Aslan este următorul: oricât de veșnic și infailibil ar fi devenit un zeu, el are un început istoric obscur și câștigă în celebritate prin mecanisme culturale, de marketing și specifice unui fenomen capricios ca cel al celebrizării.
În ciuda vulgarizărilor, mesajul meu este acesta: Oameni buni am descoperit un filon, citiți împreună cu mine! E un autor mare care ne poate îmbogăți – nu degeaba a intrat deja în conștiința culturală a umanității. Desigur, pot s-o fac mai bine sau mai stângaci. Sunt un om obișnuit. Dar nu pot să nu observ și să compar niște date statistice – o pagină din Eliberare, pentru mine, un flecușteț pretențios, pus la murat și maturat într-un sertar electronic, timp de doi ani – are o sudiență și rating mult mai important ca un studiu serios, cum este Suflet în Alertă – Genesa zeilor. Asta e lumea reală. Să nu ne facem iluzii!
„mecanisme culturale, de marketing și specifice unui fenomen capricios ca cel al celebrizării”
Asta e „lumea reala” pe care o deplingeti resemnat mai jos. Mintea omului n-a evoluat pentru adevar. D-aia cind un Sola se lauda ca iubeste Adevarul, indiferent la adevar, confirma comic adevarul evolutiei. Pentru ca prietenul, fie el si imaginar, ne vine natural, adevarul nu. Tot d-aia „flecustetul pretentios” va bate intotdeauna „un studiu serios” si aveti dreptate sa vedeti un „cuplu misionar” bintuind O2-ul – marturia personala e usa pe care intra toti hotii in casa. Si, uneori, adevarul 🙂
Ești uimitor de fiecare dată și n-o să mă abțin acum să spun că, de-a dreptul cuceritor! Un cuceritor al Spiritului și al roadelor sale: slovele, simbolurile, semnele, metaforele – tot ce poate face farmecul ideilor și limbajului artistic profund!