Cei mai buni dintre oameni

Andrew Parsons avea dreptate când le-a spus sportivilor paralimpicii la ceremonie de deschidere din Tokyo: „you are the best of humanity”. 

In primul rand, pentru ca omul este un simian paralimpic care a invatat ceva de la reptila paralimpica numita sarpe, și-a depășit handicapul prin inteligență, și a ajuns ca Dumnezeu cunoscând nu numai binele și răul dar și legile universului și cum sa le folosească pentru a-l controla. Pasul următor va fi ca omul sa fure din pomul vieții cum a furat din cel al cunoașterii și să trișeze moartea. 

In al doilea rand, pentru ca fiecare pas înainte în progresul omenirii a fost făcut de indivizi prea infirmi social pentru viața de turmă, care au ales sa rataceasca fără păstor deschizand drumuri noi printre insulte, bate pastoresti, si coltii cainilor asmutiti.  

In sfarsit, pentru ca în era autovictimizarii universale este încurajator să  vezi “minoritati” care isi depasesc condiția în loc sa miorlaie. 

Regulile jocului identifica 7 categorii de paralimpici însă în viata reala fiecare din noi este unul din ei. Diferenta este ca handicapurile noastre sunt considerate “normale” dacă nu chiar normative. Societatea are un loc  pentru ele așa ca vorbim despre grația degenerării trupului și a minții în timp și celebrăm moartea ca pe o împlinire filosofică. 

Inspiratia mea este Diana Nyad. Molestata de antrenorul ei în copilărie, a descoperit mai tarziu ca nu este destul de rapidă pentru a deveni campioana olimpica. Diana a decis sa competizeze cu ea insasi și și-a propus imposibilul. La 64 de ani, varsta cand sportul femeilor este cumparaturile si al barbatilor drumul din fata televizorului pana la frigider și înapoi la fotoliu, a inotat 56 de ore fara intrerupere din Cuba pana in Florida.  

Diana trimite alt mesaj decât campionii olimpici.  Pe aceștia îi admiram pentru ca fac ceea ce noi nu vom fi niciodată în stare. De unde berea și pizza în fata televizorului. Dacă oricum nu poți, de ce sa incerci? Diana Nyad ne spune ca nu avem scuze. La fel, cu atat mai mult, sportivii paralimpici.

Regulile jocului identifica 7 categorii de paralimpici însă în viata reala fiecare din noi este unul din ei. Diferenta este ca handicapurile noastre sunt considerate “normale” dacă nu chiar normative.

“Sufletul este închisoarea trupului.” As corecta limbajul lui Foucault spunând doar că este mai degrabă un exoschelet, cum purta Tom Hanks in rolul lui Forrest Gump, americanul generic. Dar Foucault are dreptate: nu suntem suflete imbracate in corpuri ci corpuri prizoniere în sisteme de bioputere exterioară, bazate pe valori false.

Paralimpicul nu se roaga pentru mantuirea sufletului din inchisoarea trupului. El isi mantuieste trupul in confruntarea cu destinul si iese din aceasta confruntare mai intreg decat ce este considerat normal si sanatos intr-o cultura bolnava.

Suntem în carantina perpetua pentru ca ne temem de virusul numit viața. Mai precis, se tem de ea stapanii nostrii, capitalismul de consum și intruzie, religia organizata, și patologia democrației în egalitatea opiniilor și culturilor. Primul a uzurpat omul, a doua l-a uzurpat pe Dumnezeu, a treia a uzurpat intelectul.

Nimic nu exprima zeitgeist mai bine decat reacția la un film “problematic”.

Pe data de 14 Februarie 2007 a avut loc premiera mondială a filmului “300” la Festivalul Internațional de Film din Berlin. Cei 1.700 de membri ai audienței l-au ovaționat în picioare și i-au dat un A ++. La proiecția de presă, o ora mai devreme, majoritatea participanților plecasera în timpul spectacolului iar cei rămași au huiduit ca la un match de football. Filmul a primit F (urmat de un U).

Se poate obiecta împotriva versiunii de comics a istoriei războaielor greco-persane, insa imaginea unui Xerxes ras si skinhead, aratand mai degrabă ca un miliardar american pe methamphetamine la un party de gay, în fruntea unei armate multiculturale de talibani religiosi, este versiunea perfectă de comics a istoriei contemporane. 

Presa a criticat filmul pentru rasism, xenofobie, homofobie, transgenfobie, xenofobie, middle-eastofobie, eurocentrism si alte pacate, dar mi se pare că păcatul capital a fost “cultul fascist al corpului”. Este ura bisericii medievale împotriva cultului  greco roman al corpului sanatos, dezbracata de limbajul religios. 

Ironia este că cei care apără acum aceste valori o fac din caruciorul cu rotile sau cu membre prostetice. Olimpicii “normali” sunt doar entertainment si, bineinteles, politica. Adevaratul spirit olimpic este al omului care a rupt lanturile genetice, culturale, sau accidentale ale propriului trup, si o face nu pentru cununa banului si vanitatii care se vestezeste, ci pentru acea cununa care este chiar esenta umanitatii lui. E timpul sa ne identificam cu cei mai buni dintre noi.