S-a născut Mesia

Ați observat că în pasajul din 1 Corinteni 15 discutat anterior apar pe același palier ierarhic „cei doisprezece” și „apostolii”? Că limbajul epistolelor canonice mai cunoaște, un nivel mai jos, „frații” (ca în versetul 6 din același capitol) și „sfinții”? Dar că niciunde în afara evangheliilor și Faptelor creștinii de orice rang nu sînt numiți „ucenici”? Ce reflectă oare absența discipolatului din lexiconul creștinismului timpuriu?

Nici Vechiul Testament grecesc nu cunoaște figura școlerului. Și e normal să fie așa, de vreme ce primul rabin din tradiția ebraică e ben Zakkai, care se afirmă abia după distrugerea celui de-al doilea templu ierusalemitan. Evangheliile și Faptele sînt producții din jumătatea de secol de după 70 e.n. Ele apar în dialog și la concurență cu nascentul iudaism rabinic. La început n-a fost așa. Isus nu era rabin, nu ținea discursuri, nu rostea pilde, nu făcea minuni. Abia dacă se năștea sub lege, murea sub puterile veacului acestuia și învia întru gloria vieții eterne. Vorba apostolului: „n-am avut de gînd să știu între voi altceva decît pe Isus Hristos, și pe El răstignit”.

Tot ce pare să conteze în proclamația paulină e realizarea tipologiei mesianice sugerate de lecturile Duhului din vechile suluri. Hristosul lui Pavel nu e istoric, e viu. E mai ales întregibil în trupul mereu multiplicabil al îndumnezeiților. ”Hristos în voi, nădejdea slavei.” Marele eveniment care declanșează apocalipsa paulină nu e istoric, e hermeneutic. La plinirea vremii, mahrama a căzut de pe fața inspiraților cititori ale venerabilelor texte. Acestea prefiguraseră dintotdeauna un Israel resorbit în zeul său. Cartea bîntuită de vizionarul demistificator naște pe Mesia.

Tind să cred că sectanții Unsului și-au început într-adevăr cariera în intervalul dintre instaurarea controlului roman direct în Iudeea (6 e.n.) și distrugerea Templului. În loc ca lumii lui Alexandru să-i succeadă împărăția sfinților Celui Preaînalt, teologia Păcii Romane dicta sorții imperiului. Profeția lui Daniel nu se putea să fi fost o prostie. Se impunea deci revizuirea viziunii. Noroc că prorocii nu știu niciodată ce vorbesc. 1 Corinteni 15 este și capitolul din autenticele pauline cel mai impregnat de Daniel.

În acest prim moment al iudaismului cuceritor, misiunea paulină e perfect confortabilă cu persistența sacrificiilor de la Ierusalim. Unsul e spiritualizarea lor portabilă, adaptată la diaspora elenizată, unsă cu alifiile filozofilor și șprițurile misterelor. E victoria tainică a zeului singuratic și fără idol de la Templu, mediat de înscripturarea lui post-exilică. Unsul nu e încă preot. Epistola către Evrei e, precum Evangheliile, răspuns la catastrofa Templului.

Atîta vreme cît a durat Templul, sulurile vechi (Septuaginta plus ceva enohice) au fost de ajuns. Epistolele nu se vor scriptură. Ele sînt doar lanțurile care încearcă să îmblînzească Duhul interpret. Odată distrus templul și cultul jertfelor, e nevoie nu doar de un substitut și o nouă Torah. E nevoie ca Duhul să se întrupeze în Magistru, ca victoria imaginației hermeneutice să-și capete eroul istoric. Doar așa se poate salvgarda evreitatea zeului biruitor. Doar așa Israelul e și vechi, și nou. Schema Mesianică începe să se scufunde în biografie, gesticulație și oracol. Și, pentru că apare Rabinul, apar discipolii.

Ăsta e frumosul paradox al creștinismului: nimic mai mitologic decît Isusul istoric. Acesta e doar soluția de avarie la succesul Hristosului paulin, încununat de catastrofa Templului.