Ploaia care va veni

Prefață: nu toți țiganii!

Îmi amintesc din perioada când câștigam experiență de viață – salahor prin Spania – cum povestea cineva de un grup de țigani care-și avea planul de descurcat ceva de genul: achiziționează apartament într-un bloc, pune puradeii să-și facă nevoile pe casa scărilor, așteaptă prețul întregului ansamblu să ajungă de rahat, cumpără apartamentele, zidește palat la Românica.
Cât e legendă, cât întâmplare, cât ambiția povestitorului nu știu.

În orice caz, dacă am încerca un reducționism am ajunge posibil în vecinătatea unui mit al „exploatării haosului”, exploatării prin haos. Sau mai precis la a face uz de un paradox în jurul haosului: paradoxul „haosului controlat”. O contradicție – pentru că tipic am spune că dacă ceva e haos, atunci nu-i controlat și dacă-i controlat, atunci nu-i haos.
Deci vorbim despre ceea ce e și nu e haos. Din perspectiva unei părți (a locatarilor), se vede haos. Din perspectiva celeilalte părți (a bișnițarilor), nu e haos. Din perspectiva noastră (a spectatorilor), e ceea ce e și nu e haos.

Tangențial ar mai fi o analogie pe care o putem face: contemporanii noștri de germinare de istorie – trumpiști și tech bros – sunt niște țigani. Căcăcioși de haos controlat ca să ne vindem ieftin.

Dacă odinioară m-ar fi gâdilat un blestem despre îndreptarul judecății de apoi, zilele astea o atârn mai hermeneutic: cuvântul învârte rândul. Orice construcție e și craca de sub picioare. Și așa își face loc încă o gură de aer.

Vorba inspiratului:
Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate