Responsabilitatea personală

Mulțumită lui Derrida cunoaștem explicit, că și cum, orice cuvânt e un slogan care poate fi cooptat de propaganda oricărui interes.

Cazul în speță, lozinca „responsabilității personale”.
Argumentul ascunde un solipsism. Că totul e de fapt la cheremul voinței tale. Că ține doar de tine să rezolvi totul. Cum de fapt ești liber și poți, trebuie doar să vrei suficient.
Voința și subiectivitatea ta e factorul determinant. Dacă nu reușești, e doar vina ta că n-ai voit suficient. Nu există „vină a sistemului”.

Așa sună vorbele de duh ierarhic. Conservator meritocrat capitalist pentru noi.
Vedem ironia zilelor noastre pentru că cei cu simțul responsabilității personale acuză postmoderniștii și wokeiștii că abuzează de subiectivitate și trăiesc în imaginar nu în „realitate”.
Fără supărare dar ideea că tu cu responsabilitatea ta personală „inexiști” structurile sistemice care te afectează e de un imaginar mai mare decât a te trezi în sexul opus. Apropo, orice mascul e cel puțin o dată în viață confruntat de un mascul mai mare și are dimineața sexului opus. Dar masculii nu-și prea integrează junghiul ăsta petersonian.

Tangențial, una din criticile adresate lui Derrida e despre implicarea în politic.
Adică se poate argumenta că implicarea în politic ar semnifica afirmarea a ceva. Afirmarea fiind un demers antitetic deconstrucției – din moment ce știm deja că afirmarea tinde către dominare, monopolizare, absolutizare și eventual se consumă în opusul ei.
De cealaltă parte, neimplicarea în politic ar însemna afirmarea solipsmului personal. Că important e doar interpretarea și subiectivitatea ta. Că nu alcătuiești, construiești o comunitate (un politic) ce merită atenție. Că ceea ce e sistemic, structural, politic e de ignorat.

Responsabilitatea personală pretinde că sistemul nu există. Și mă opresc pentru că încep să vorbesc ca un Tate și ajung pe invers.