Truman Show-ul de ziua a șaptea

Întâmplarea face că zilele acestea am urmărit online Festivalul Companionilor din biserica AZS Maranatha Brașov unde s-a prezentat seminarul Creaționism versus Evoluționism. Partea cea mai interesantă (dispărută în neant intre timp; în înțelepciunea dată sfinților odată pentru totdeauna, administratorii  au decis să o șteargă atât de pe Facebook cât și din arhiva bisericii) a reprezentat-o momentul de întrebări și răspunsuri.

Comic și grotesc în același timp. Comic pentru că actorii și-au jucat mediocru solemnul rol, grotesc pentru că, în timp ce publicul se prefăcea că pune întrebări serioase, prezentatorii se prefăceau și mai abitir că răspund științifico-duhovnicesc.

În același timp, într-un moment de relaxare, am revăzut filmul The Truman Show (1998) cu Jim Carrey si Ed Harris. Nu m-am putut abține să nu observ o asemănare.

Filmul prezintă viața unui agent de asigurări care îsi trăiește plictisit visul american pe o insulă unde nu se întâmplă aparent nimic. Timp de zeci de ani el nu realizează că totul este un decor uriaș, că insula este plasată într-o cupolă care are un sistem propriu de control al vremii, că totul este dirijat de echipa ascunsă pe luna lipită de marginea de sus a domului și că totul este un uriaș reality show în care toți ceilalți sunt figuranți plătiți iar el își joaca rolul vieții fără să aibă habar de asta.

Miliarde de telespectatori urmăresc spectacolul zi și noapte, în timp ce divizia de marketing monetizează tot ce atinge eroul principal. Spectacolul începuse cu zeci de ani în urma când Truman, bebelușul părăsit la naștere, încape pe mâna Creatorului, un producător ce intuiește potențialul unui reality show de lungă durată.

Între timp, scenariștii cei generoși i-au oferit o familie, o soție, prieteni și colegi. Toți buni actori, pe platou 24 din 24 pentru fericirea lui Truman.

Pe când publicul suspină și trăiește intens micile nimicuri care umplu viața lui Truman, nimeni nu protestează față de situația de sclavie în care trăia acesta. Creatorul se justifică spunând ca Truman e liber sa plece oricând dorește deși nimeni nu îi povestise vreodată despre condiția lui. Ba dimpotrivă, este hrănit cu complexe și fobii astfel încât să rămână mereu prizonier în paradisul artificial. Există totuși o domnișoară ce vizitase insula lui Truman, care îi câștigase simpatia și care încearcă să-l elibereze. Nimic din ce îi spune nu are sens pentru el dar sămânța de scepticism aduce în cele din urmă roade și îl face să înțeleagă hidoșenia jocului. Truman navighează până la marginea domului frumos colorat unde descoperă ușa de ieșire către lume.

Într-o ultimă tentativă de a-l opri, Creatorul apelează la orgoliul acestuia, explicându-i că este un superstar adulat de miliarde și că insula a fost creată pentru binele și fericirea lui și că lumea exterioara este rea și de nedorit. Jucându-și rolul până la capăt (într-un moment când mă așteptam să le ureze furios un fuck you all), Truman salută grațios și părăsește paradisul.

Ultima scenă se termina cinic: doi redneci plictisiți, rămași fără reality show-ul favorit, caută în programul tv o altă distracție. Truman fără show e un nimeni.

Paralela este vizibilă de la o poștă. Biserica este un loc în care Truman sau “true man”-ii se nasc din nou, după scenariul Creatorului, primesc frați, surori, mame și tați care știu ce e mai bine pentru ei și care se luptă din răsputeri sa îi țină departe de influențele din afara bulei ideologice. Ei sunt liberi să plece oricând dar “înauntru” sunt protejați și trăiesc o viață fericită. Li se pune în scenă o poveste despre bine si rău, despre cât de dificilă e lumea de afară și cât de privilegiați sunt ei, jucând pe marea scenă a universului, pe când îngerii, spectatori cerești, suspina de emoție și jinduiesc să fie în locul lor. Între timp, în culise băieții deștepți calculează targetul de vânzări pentru următorii 30 de ani.

Câteva gânduri în timp ce Whitney și Mariah îmi predica pe VH1 cum că There can be miracles, When you believe:

  1. Niciun Truman nu poate fi forțat să iasă din bula în care trăiește ca prizonier. E un proces pe care trebuie să-l parcurgă singur. Scepticismul pare a fi cel mai bun catalizator.
  2. În marele spectacol, Truman este o marfă și o victimă iar producătorii spectacolului sunt imorali, în ciuda intențiilor bune. A golden cage is still a cage.
  3. Când descoperă înșelăciunea, Truman mai joacă totuși o ultimă scenă înainte de a părăsi paradisul mincinos. Nu e ușor să-ți vezi de drum după ce afli că ai fost manipulat, exploatat, mințit și că viața ți-a fost furată. Întrebați-i pe cei care au părăsit adunarea.

Iată de ce spectacolul oferit de festivalul de la Brașov este grotesc. E doar un Truman Show de proasta calitate (dacă s-ar putea vorbi despre cinism de proastă calitate).

P.S. Încerc să-mi imaginez seminarul Creaționism versus Evoluționism moderat de Andrei Gheorghe. RIP.

 

Seria Waco: Apocalipsa cu fata umana

Supravietuitorii de la Waco au ramas credinciosi teologiei lui David Koresh. Filmul ignora faptul ca pe o simpla contingenta.

Miniseria Waco se incheie cu imaginea dramatica a lui David Thibodeau culegand din cenusa de la New Mt. Carmel lantisorul pe care i-l daruise fetitei lui Michelle Jones in timpul asediului. Mai lipseste doar muzica din Titanic.

Alt lucru care lipseste este numele lui Harvey Weinstein din lista de credite. Ma intreb daca performanta fantastica a  Juliei Garner reflecta cumva o experienta tip Michelle Jones in viata reala, cu Weinstein in rolul lui Koresh.

La fel ca in filmul sovietic post-stalinist, dar mult mai subtil, la Hollywood, ideologia se face prin obliterare.

Aceasta ideologie consta in mesajul ca nu exista ideologie ci doar drame. Ceea ce pare conflict ideologic este in realitate o problema de comunicare. Daca FBI ar fi “ascultat”, asediul s-ar fi incheiat cu o inghetata la Mt. Carmel, asa cum se incheiase procesul lui Koresh, pentru alte impuscaturi, o decada mai devreme.

Nu degeaba baietii buni in film sunt Gary Noesner, care are rabdare sa asculte delirul apocaliptic a lui David Koresh, David Thibodeau, care intelege dimensiunea umana a sexualitatii eusociale de la Muntele Carmel, seriful Daniel Weyenberg, care intelege aspectul Second Amendament al sociopatiei lui Koresh, si Balenda Thibodeau, care promite fiului ei ca  “va asculta” pe viitor, rascumparand astfel o greselile trecutului. Intelegem ca David si mama lui nu sunt victimele unui sistem de educatie falimentar, in care adolescente confuze nasc copii care nu-si cunosc tatal si, multumita aceluiasi sistem de educatie, nu vor invata niciodata sa vada prin sofismele unuia ca Koresh. Nu. Vina mamei este ca nu a petrecut “quality time” cu fiul nerod, pe langa doua joburi pentru salariul minim si problemele specifice unei femele de crustaceu abia tarandu-se in acvariul lui Jordan Peterson.

Iertati-mi ireverenta pentru a doua oara, dar ce este acest David Koresh pe langa Billy Graham? Amandoi au predicat o doctrina apocaliptica despre iminenta conflictului cu Antihristul. Amandoi au explicat evenimentele din Orientul Mijlociu ca semne ale apropierii acestui conflict. Amandoi au incurajat pe urmasii lor sa se inarmeze pana in dinti pentru Armaghedon. Amandoi au fost adorati ca profeti si apostoli. Excentrismul lui Koresh este doar o variabila in ecuatie. Functia este aceiasi.

Politicienii care au asezat moastele predicatorului la baza democratiei americane ar trebui sa stie mai bine decat constituentii lor ca, daca Kenedy ar fi cedat la presiunea complexului militar-evanghelic-industrial, si ar fi atacat Cuba in timpul crizei rachetelor, biblebeltul ar fi fost transformat intr-un desert radioactiv. Romania, aflata in proximitatea rachetelor din Turcia si intr-o pozitie strategica cheie, ar fi fost una din primele victime ale razboiului total pentru salvarea democratie.  Nu am mai fi avut acum ocazia sa criticam secularismul apusean la posturi crestine. Din fericire, Kenedy a fost, alaturi de Carter si Obama, unul din presedintii care nu au luat delirul lui Graham drept expertiza geopolitica.

De partea secular-liberala a turmei behaitoare, multi americani s-au suparat zilele trecute pe Trump ca a declarat invazia Irakului cea mai mare greseala din istoria moderna. Pai cum poti compara eliberarea Irakului (da, s-au facut greseli, dar lumea e mai buna fara Sadam) cu, de exemplu, tariful otelului. Imi amintesc bine cat de furiosi erau patriotii americani de ambele partide pe Franta pentru lipsa de recunostinta manifestata in timpul razboiului din Golf. Ceea ce se ignora iarasi este ca Jacques Chirac a reactionat la argumentul lui Bush, (care apela la crestinismul lui Chirac la fel de naiv cum apelase la crestinismul lui Putin), cand acesta i-a spus ca razboiul din Golf este “impotriva lui Gog si Magog” pentru implinirea profetiei din Ezechiel, capitolele 38 si 39. Si cine a fost mentorul spiritual al lui W? In nici un caz David Koresh.

De curand, 13 frati si surori, intre 3 si 29 de ani, au fost gasiti legati de mobila, nespalati, si subnutriti, in casa unui cuplu penticostal. Parintii facusera copii pe banda rulanda dupa principiul “tolba plina” si acum se luptau sa-i tina neintinati de lume pe baza unei pedagogii inspirate din aceiasi sursa. Copiii erau inregimentati cu disciplina cazona. Sase din ei erau homeschooled de parinti. Cunosteau Biblia pe dinafara dar nu puteau spune care este diferenta intre cerc si patrat. Nu citeau carti seculare si nu aveau acces la TV si Internet. Contactul cu lumea era strict limitat si sub control parental. „Joaca cu apa”, vazuta probabil ca un preludiu hedonist la masturbare, era interzisa si igiena personala era redusa la spalatul zilnic pe maini si un dus anual. Copiii erau „de la Domnul” si parintii erau hotarati sa le salveze sufletele cu orice pret. 

La 30 minute distanta cu masina, pastorul bisericii adventiste romane le impartaseste temerile si filozofia de baza, fara sa mearga la fel de departe.

Pentru ca aici este adevarata problema cu Branch-Davidians. Adventismul implica o doctrina cultic-apocaliptica folosita pentru a-i tine pe membri intr-o continua stare de vinovatie pentru ca nu o practica consecvent, pedepsindu-i in acelasi timp pe putinii care o iau in serios. La fel ca in cazul evanghelicilor, este o strategie care permite bisericii sa ramana mainstream in timp ce refuza sa isi confrunte scheletii din debaraua teologica.

Zboara Cocorii a fost primul film de propaganda sovietic cu fete umane. Tehnica ideologiei prin omisie a fost imprumutata si perfectionata de Hollywood.

Diferenta intre adventismul mainstream si Victor Houteff, parintele spiritual al davidienilor, este aceea ca Houteff, la fel ca reformistii din Romania, a luat lucrurile in serios. Interesul davidienilor pentru fuga de lume in zone si comunitati izolate, implementarea drastica a sfaturilor lui Ellen G. White in toate aspectele vietii, prozelitismul intens, obsesia cu sigilarea celor 144.000, Cernerea, si Ploaia Tarzie, paranoia persecutiei, si, nu in ultimul rand, prezenta nelipsita a unui lider cultic, inspirat de Dumnezeu, a carui autoritate nu poate fi contestata, toate acestea se regasesc intr-o forma sau alta in adventismul mainstream. Diferenta este ca liderii celui din urma stiu cand si unde sa se opreasca.

Insa aspectele teolgice nu sunt mentionate in film decat in treacat si ca ceva secundar pentru intelegerea conflictului. Nu este greu de vazut aici o tehnica cinematografica pe care sovieticii au inventat-o dupa destalinizare. Eram copil cand romanii faceau coada la „Zboara Cocorii”. Era primul film comunist fara fete de mucava si limba de lemn. Insa dezideologizarea era ideologica. Concentrarea pe tragedia umana avea ca scop sa evite dezbaterea politica, care ridica intrebari incomode dupa denuntarea lui Stalin.

Hollywood a dus la o perfectiune ne-visata de comunisti aceiasi tehnica. De aceea orice film istoric este redus la „aspectul uman”. Un film despre Revolutia Franceza? Drama Mariei Antoinette a fost lesbianismul. Dunkirk? Un film despre soldatul bun (citeste prost) care nu pune intrebari. Adica un curs in miracole. Orice eveniment care ridica intrebari cu privire la competenta celor care au in mana destinele noastre devine un film despre solidaritatea umana si spiritul de sacrificiu al turmei.

Waco ne lasa sa credem ca Koresh voia doar sa explice lumii teologia lui inainte de a se preda. Nu ni se spune ca voia de fapt ca lumea sa inteleaga martirajul sau iminent ca pe o implinire a profetiei despre pecetea a cincea. Nu ni se arata nici faptul ca urmasii sai l-au sustinut deliberat in acest plan pana la capat. Nu ca ar fi vrut sa moara. Insa daca marturia lor implica sa devina „sufletele de sub altar”, erau pregatiti pentru asta, asa cum multi din noi au fost pregatiti din copilarie sa devina martiri pentru o cauza similara. Filmul ne lasa sa intelegem ca a fost doar un act de solidaritate umana in tabara si o problema de comunicare cu lumea din afara.

Nu aflam nimic despre credinta in prezent a lui David Thibodeau. Supravietuitorii cultului sustin ca tragedia a fost implinirea profetiei lui Koresh  cu privire la pecetea a cincea. „Fiecaruia dintre ei (cei morti) i s-a dat o haina alba si i s-a spus sa se mai odihneasca putina vreme, pana se va implini numarul tovarasilor lor de slujba”. Adica a lor, supravietuitorii. De ce ar trada o credinta profetica confirmata de evenimente si o cauza pecetluita cu sangele celor dragi? De ce sa refuze cupa pe care altii au baut-o pana la fund?

Nu aflam din film ca in 1959 urmasii lui Houteff au asteptat in acelasi loc un „semn” care urma sa aiba loc la data Pastelui evreu, asa cum avusese loc in Ziua Ispasirii  la 1844. Drama de la Waco s-a consumat in acelasi sezon profetic. Koresh corectase doar greseala de calcul a lui Houteff. Diferenta este ca profetia lui Koresh s-a implinit.

Davidianismul este teologia conform careia Isus va reveni sa restabileasca regatul lui David. Ramura cea mai populara a Davidianismului este dispensationalismul evanghelic. Isus va reveni dupa rapirea bisericii si intoarcerea lui Israel. Adventismul, mai putin popular, sustine ca Isus va lua imparatia lui David dupa ce va dezbraca haina de mare preot si va parasi sanctuarul ceresc. Ambele cred ca evenimentul este prezis in Apocalipsa si ca implica Armaghedonul. Ambele cred ca US au un rol profetic.

Davidianismul este o functie cu un camp larg de distribuite a variabilelor, de la Casa Alba la Mt. Carmel, de la o familie de penticostali in California la pastorul adventist de alaturi. Adeptii lui cred in conspiratii sinistre, sunt obsedati de puritate doctrinara si separarea de lume, si asteapta o revarsare miraculoasa a Duhului. Uneori, cineva pune mana pe creionul rosul si face un cerc in mijlocul graficului: acestia sunt adevaratii reprezentanti ai credintei, ceilalti sunt impostori. Dar distinctia este falsa.  Variabilele difera. Functia eate aceiasi.

Nu in ultimul rand, revin la problema omiterii lui Harvey Weinstein din lista de credite. Numele lui ar fi spus un adevar despre fenomenul Waco pe care filmul a incercat sa ne faca sa il uitam. Ce este haremul lui David Koresh pe langa Hollywood?  Dar orice ideologie are ca scop camuflarea puterii.