Primavara este vremea cea mai buna pentru aerisit scheletii din sifonier

2 aprilie 2021 de 28 comentarii

Zilele trecute, în Romania, niște indivizi s-au apucat să aprindă niște focuri de paie; mă refer la antisemitism.

Nu vreau sa discut despre implicațiile politice din spate, este evident că ridicarea unui partid naționalist – AUR, (de nedeclarată, dar ușor de dovedit, extrema dreaptă) nu putea să nu scoată la iveală tema universal favorită a urii față de străini, în mod special, fata de evrei.

Mă interesează un aspect special: antisemitismul creștin de sezon. În țările din vest este săptămâna Paștelui, ortodoxia va sărbători peste o luna. Ce treabă are Pastele creștin cu antisemitismul?

O mică incursiune în istoria creștinismului. Înainte de Conciliul de la Niceea, 325 AD, unii creștini din est sărbătoreau Pastele pe 14 Nisan, după calendarul evreiesc, indiferent în ce zi a săptămânii pica (quartodecimani). Alți creștini, în special în vest, serbau Paștele în prima duminică de după 14 Nisan. În fine, spre sfârșitul secolului II, papa Victor îi excomunică pe quartodecimani. La conciliul ecumenic care a urmat, celebrul Niceea, Canonul Paștelui tranșează definitiv problema:

Pastele se va sărbători în prima duminică după prima lună plină care cade după sau de echinocțiul de primăvară (21 martie). Canonul prevede ca, în cazul în care data calculată se potrivește cu Paștele evreiesc, sărbătoarea să fie mutată automat în duminica următoare.

Un mic exercițiu pentru 2021. Anul acesta luna plină a picat pe 28 martie. Din „nefericire” pe 27 martie a fost 14 Nisan, așadar este Paștele evreiesc.

După canonul de la Niceea, Paștele (catolic, protestant) ar fi trebuit să aibă loc pe 28 martie, conform primei reguli. A trebuit aplicată și partea a doua, altfel creștinii s-ar fi aflat în „nedorita” situație de a sărbători Paștele odată cu evreii.

(Ortodocșii au scăpat anul ăsta de dilema cu evreii: ei calculeaza pastele pornind de la echinocțiul după calendarul iulian, care are 13 zile diferență față de echinocțiul real, astronomic. Într-un fel, ei încearcă să sărbătoreasca pornind de la un ipotetic echinocțiu din vremea lui Isus. Pe o nota ironica, daca ortodoxia rămâne la calendarul iulian si peste 1000 de ani, o sa sărbătoreasca Pastele spre vară; căci, la fiecare sută de ani, se adaugă aproape cate o zi la diferență).

Canonul creat de părinții bisericești adunați la Niceea este actul de naștere al Paștelui, așa cum se sărbătorește astăzi. De la bun început, sărbătorii i-a fost atașată clauza anti-evreiasca: în niciun caz Pastele creștin nu se poate suprapune cu cel evreiesc (deși, paradoxal, Isus a murit de Paștele evreiesc). Aici este antisemitism explicit și implicit, în consonanță cu creștinismul primelor secole (și multe altele, după), care a produs canonul.

Într-un fel, Paștele este o celebrare a separării creștinilor de evrei. E nevoie doar de niște naționaliști (credincioși prin excelență) să transforme separarea aceasta în ceva radical.

P.S. Pentru cine se simte deranjat de forma de plural masculin „scheleți”, a se vedea aici.

Filed under Editorial Tagged with , ,

Ecleziologia dubioasă a unui tele-evanghelist marxist

2 februarie 2016 de 19 comentarii

Într-un dialog on-line, un cunoscut pastor adventist (cunoscut din fericire doar în mediul oxigenat şi cvasi-oxigenat) îi sugerează unui preopinent că dacă nu-i convin mesajele livrate de la amvon atunci poate să-şi flegmeze cojile de seminţe pe covoarele altor biserici. Ce fel de viziune asupra bisericii are un asemenea om?

Ecleziologia prezintă un spectru cu variate opţiuni de la una mistic-sacramentală, la una  de tipul unei activităţi de grup în care unii prestează servicii ”divine” şi alţii le plătesc.

Este clar că în adventism, deşi optica este în general una de tipul asocierii libere a credincioşilor convertiţi – adică o poziţie tipic anabaptistă, această poziţie este în mod scârbos combinată cu accentele eshatologice care identifică acest grup cu o biserica a rămăşiţei, i.e. extra ecclesiam nulla salus. Însă pe ce considerente vizibile se identifică, în termenii marii lupte, biserica vizibilă? Pe unele legate de respectarea legii. Aspect care dacă nu ar fi atât de familiar, ar fi de-a dreptul de râs. Tot în registrul hilar al ecleziologiei adventiste este şi limbajul de obedienţă cazonă faţă de instituţiile adventiste – limbaj de care se face mişto şi în sovietica şi ilustra – Călăuza Ateului.

Nu trebuie să ne facem griji că marxistul nostru de la amvon ar fi avut conştiinţa că dă pe cineva afară din comunitatea rămăşiţei (deşi conform animus imponentis asta trebuia să creadă, ca unul aflat pe statul de plată al confesiunii sale), deoarece, ca orice bun progresist, el este anti-instituţionalist. Bine, acest anti-institutionalism ţine doar până la a accepta să fii remunerat. Ca şi în cazul lui Edi, biserica sunt doar unii – ăia care, cumlea, îşi vor biserica înapoi.

Well, în cazul omului deranjat de cojile de seminţe lucrurile sunt destul de simple: el nu îl predică pe Hristos, iar în cazul ăsta – cei care vin acolo sunt, chiar şi pentru el ca pastor, doar nişte societari care îl simpatizează personal sau cred că ce dă el pe plisc e al dracului (nu că ar crede în ucigă-l toaca) de adânc.

Şi ca să nu o ardem dilematic – articolul este despre Sorin Petrof.

Filed under Editorial Tagged with , ,

Via crucis

14 februarie 2013 de 89 comentarii

Intr-adevar (iata cum strajuiesc fantomele textul!), credinciosul naiv si necredinciosul dus pe la biserica rateaza in egala masura actul credintei, de vreme ce ambii nesocotesc mitul ca mit. Cel dintii tine mitul drept indice al realitatii, cel de pe urma detine mitul ca exercitiu de putere. Adevaratul (ptiu, drace!) credincios se simte acasa in mit ca mit. Mitul ii e singura realitate, gaseste in mit darul si prilejul de daruire. Adevaratul (iarasi zic, apage!) credincios a facut drumul lui Derrida de la „il n’y a pas de hors-texte” la „tout autre est tout autre”. Doar asa ramine credincios mitului (indiferent ca e credincios teist sau ateu).

Acum, nu stiu cum si la ce bun ar trebui luata biserica inapoi (expresia lui Edi). Biserica e de doua mii de ani, ba chiar dintotdeauna a necredinciosilor si a fundamentalistilor. Sociologia bisericii nu tolereaza decit necredinciosi si fundamentalisti. In biserica se reinventeaza la nesfirsit zidul de despartire si naivitatea. Credinciosul, „adevaratul credincios” de mai sus, sfirseste mereu pe cruce. Unde ii e locul. Si de unde rosteste impacat „acesta este trupul meu, luati, mincati!”.

Filed under Editorial Tagged with , ,

Biserica crestina, de la mitul lui Hristos la corporatie insolventa

20 ianuarie 2012 de 179 comentarii

Toate veacurile dovedesc cat de profitabil a fost acest mit al lui Hristos pentru noi si compania noastra, sunt cuvintele, inca disputate, ale lui Giovanni di Lorenzo de’ Medici, devenit papa in 1513, cunoscut si ca Leo X. Aceluiasi papa i se atribuie si cuvintele: Din moment ce Dumnezeu ne-a dat papalitatea, sa ne bucuram de ea, zicatoare de care nu prea a avut parte, ghinionul lui numindu-se Martin Luther si cosmarul numit Reforma. Daca darul profetic nu prea i-a functionat la ultima afirmatie, cel putin in prima se pare ca a fost bine inzestrat. In secolul XVI biserica era cu adevarat o corporatie multinationala, finantand regi si poeti.

Leo X probabil nu isi imagina ca biserica/companie al carei patron era, va avea o viata atat de lunga, cel putin in lumina noilor amenintari. Concurenta isi arata coltii la orizont, mai intai in Germania, apoi in Elvetia, extinzandu-se in Lumea Noua via Anglia si Tarile de Jos. SRL- urile exotice americane (fie ele de ziua a saptea ori propovaduind regate mileniale sau avand profeti pistolari, aparandu-si haremul) nu au pus prea mari probleme, mai degraba s-a vazut ca ciolanul era suficient de gras, putand inca sa hraneasca pe multi altii.

Imi vine in minte o alta apocrifa: Secolul XXI va fi religios/mistic/spiritual sau nu va fi deloc – Malraux. Din asta inteleg ca secolul XXI fie va avea suficienta carne de tun astfel incat afacerile Domnului sa prospere, fie se vor prabusi, varianta putin probabila pana la ora aceasta.

As vrea sa fac cateva conexiuni intre notiunea de biserica si cea de corporatie. Suntem invatati ca biserica nu este doar institutia ei ci, mai degraba, un trup spiritual, invizibil, sfant, universal (definitia teologica are ceva variatii, de la est la vest). La modul practic, definitia teologica e o fantezie: biserica se bazeaza pe un grup de persoane (actionari), care ii pun la dispozitie bani si resurse (capital), are nevoie de un grup de conducatori (management), se extinde folosind predicatori si evanghelizari (marketing), se multiplica prin nasterea de secte, organizate in jurul unui lider (transferarea capitalului de la o companie mare catre un investitor privat – privatizare), orice biserica noua se straduieste sa atraga membrii altei biserici (concurenta). Bisericile protestante au implementat, se pare, cel mai bine acest sistem. Citește mai mult din acest articol

Filed under Editorial Tagged with ,