Incertitudinea adevarului absolut

In prefata la Myths and Mistakes in New Testament Textual Criticism (IVP 2019 – o carte pe alocuri excelenta), Daniel B. Wallace scrie: „Teologii evanghelici din noua generatie… recunosc ca, desi imbratisam conceptul de adevar absolut, certitudinea absoluta e alta mincare de peste.” Pute.

Miasma asta nu e ceva nou in crestinism, ci tine de esenta lui. Crestinismul nu e decit un cerc vicios ferecat cu o proasta definitie a adevarului. Nu degeaba pacatul capital in crestinism nu e impotriva lui Hristos, ci impotriva Duhului – Duhul care e adevarul. Acel Duh care iti permite sa storci sulurile Vechiului Legamint pentru ca, miraculos, sa-ti iasa din el zemurile Noului.

Sa ne intelegem: cind spun ca evanghelia nu e decit o poveste nu emit o opinie. Nici nu pretind ca am „tot adevarul” – tocmai eu, care denunt insusi conceptul de „adevar absolut”. In mod sigur, nu hamletizez (/pilatizez). Enunt un adevar simplu, usor verificabil care, in lumea strimba a crestinismului, e hula impotriva Duhului. Nu e problema mea ca unii dintre voi inca hulesc impotriva adevarului, imbatati cu duh.

Povestea povestilor

Se implinesc primavara asta zece ani de cind am parasit oficial rindurile Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea. Nu stiu cite lucruri bune am facut in viata, dar acesta a fost sigur printre ele. Paradoxal, tocmai in BAZS am invatat ca adevarul merita pretuit mai mult decit orice. Iar adevarul e ca evanghelia e doar o poveste. Daca orbii vad, surzii aud si schiopii alearga iar, e pentru ca ingeniozitatea umana se ocupa si cu facerea de minuni, nu doar cu nemurirea povestilor.

Asa – Poveste – se chema si ultima bucata muzicala pe care am scris-o, tot acum un deceniu, in context religios (textul apartine logodnicei mele de atunci, iar inregistrarea e doar un brut de studio). Poate dau, in felul acesta, si startul celebrarii unui deceniu de O2. Asa cum am mai spus, Edi, you rule!

https://clyp.it/1ahvoh42/widget

Pacostea in vremea holerei

Mai tineti minte vorba aia, cum ca orice ateu e credincios pe patul de moarte? Uite c-a venit moartea la usa si toti credinciosii sint brusc atei.

Inconstientii practicanti ai inaltei critici

Mai aud inca, asa cum s-a intimplat si aici nu demult, ca “inalta critica” este o inventie ateista menita sa distruga increderea credinciosilor in textul Scripturii. “Exegeza istorico-critica” ar fi rezultatul blestemat, dar inevitabil al adoptarii unor presupozitii sceptice. Adevarul nu poate fi mai strain de aceasta marota a apologetilor de duzina ai crestinismului. 

Inalta critica nu este o inventie moderna, nici vreun stil aparte de lectura a textelor sacre. Ea face parte de mai bine de doua milenii (macar de pe vremea cind invatatii din Alexandria formulau problema homerica) din repertoriul hermeneutic. Daca critica textuala (mai umila) se ocupa de stabilirea filologica a textului, inalta critica pune in discutie elementele cadru ale interpretarii – autor, data, context istoric. Parintii bisericesti faceau critica inalta atunci cind redau traditiile cu privire la originile evangheliilor. Rabinii care au respins canonicitatea unor suluri, mai ales pe motive de pseudepigrafie, s-au dedat si ei la critica inalta. Inalta critica a facut si autorul lui Iuda cind a citat din Enoh. 

Majoritatea covirsitoare a interpretilor care au contrariat credinta naiva a crestinului traditional au fost ei insisi crestini, ba chiar oameni ai bisericii – preoti si teologi. Multe dintre inovatiile lor scandaloase au fost concepute in sprijinul ortodoxiei – Astruc, de pilda, a propus ipoteza documentara in apararea auctorialitatii mozaice. Iar unele dintre rezultatele inaltei critici sint astazi perfect acceptabile si celui mai fundamentalist crestin – nimeni nu-l mai faulteaza pe Casaubon pentru ca a demontat opinia medievala care facea din popularul corpus hermetic un produs contemporan lui Moise.

Cind un Florin Laiu incearca sa demonstreze ca Daniel a fost scrisa de Daniel in secolul VI i.e.n., el face inalta critica. Se chinuie degeaba, pentru ca nimeni nu poate trage in mod legitim de textul lui Daniel pentru a acoperi istorie post-macabeica, indiferent de data acceptata pentru originea lui. Iar cind cercetatorul onest sugereaza ca autorul danielic e de fapt de secol II, nu face asta din capriciu diabolic – textul insusi tradeaza familiaritatea lui cu epoca elenista, in detrimentul timpului diegetic (se pricepe mai bine la diadohi decit la mezi si persi). 

Istoria postrenascentista a hermeneuticii biblice constituie de altfel parte integranta, daca nu cumva decisiva, din aparitia si dezvoltarea metodei stiintifice. Asa cum Copernic lasa observatia sa-i modeleze presupozitiile, umanistul incearca sa dea tot mai bine seama de datele textului sacru. Iar cind teologii modernitatii timpurii incep sa explice posesiile demonice ca tulburari psihiatrice, racordind exegeza biblica la stiinta vremii, ei nu fac altceva decit facusera Parintii Bisericii cu un mileniu si mai bine inainte – care intelesesera ca nu e intelept sa te pui cu filozofii. In ambele cazuri, teologul sfirseste prin a contribui la avansarea scopurilor si metodei stiintifice. Care duce, la rindul ei, la moartea lui Dumnezeu. 

Da, ateismul e rezultatul, nu cauza lecturii critice a Bibliei.

Microbism metafizic

Sa vorbesti, mai ales de pe dreapta, despre “politicile identitare” ca epifenomen marxist, postmodernist sau pur si simplu ca inovatie a ultimei jumatati de secol e de un tembelism nesimtit. Totem inseamna, in limba de origine, “clan”. Iar “creaturile statutare” (“corporatiile-s si ele oameni”) sint dintotdeauna animalele de companie ale conservatorului.

Dar nu despre asta vreau sa vorbesc. M-a pufnit risul vazind azi internetul romanofon inundat de “sfintul Andrei, ocrotitorul Romaniei”. Mai rar absurditate mai crasa. In primul rind, sf. Andrei e de fapt ocrotitorul Scotiei – si nu de ieri, de-alaltaieri, ci macar de la 1300, cind scotii se credeau sciti. Unde mai pui ca scotienii au ziua nationala corect, pe 30 noiembrie, nu o zi mai tirziu. 

In al doilea rind, Andrei asta are, in cel mai bun caz, tot atit de a face cu Romania cit are Ioan Paul al II-lea cu geto-dacii – o aproximativa coincidenta geografica. Nu stim deloc daca crestinismul lui Andrei seamana vreun pic cu vreunul dintre crestinismele romanesti. Stim sigur, de pilda, ca Andrei era taiat imprejur. Si o lecuta ratacitor. 

In al treilea rind, Scitia nu coincide cu Romania, iar sursele timpurii ale legendei sint firave rau – un fragment atribuit lui Hipolit romanul, despre care unii zic ca era de fapt teban (si niste sute de ani mai tardiv), si un citat pe care Eusebiu, ideologul imperiului crestin, zice ca l-a luat din Origen. Ambele pretind, veacuri mai tirziu si pentru ca sa le iasa schema, ca stiu pe unde s-a plimbat un oarecare Andrei. 

Mai tare insa, sfinta Veronica e proteguitoarea fotografilor. Inclusiv a alora digitali. 

Binemeritatul exod

Scriu rindurile de mai jos pentru toti cei care, in pofida dezangajarii intelectuale fata de dogmele bisericii lor, isi mentin inca, dintr-un motiv sau altul, cel mai adesea „de dragul parintilor/copiilor”, adeziunea formala fata de adventismul de ziua a saptea.

A venit timpul sa parasiti biserica. Presedintele Conferintei Generale scria anul acesta: „Avem nevoie de sacrificiul de sine si umilinta autentica nascute din legatura cu Hristos, pentru a ne atenua tendinta de a opune propriile opinii si convingeri deciziilor bisericii, votate de catre ramasita lui Dumnezeu pe Pamint.” Nu e nicio noutate ca actuala conducere a bisericii e obsedata de promovarea supunerii prin orice mijloace – de la indoctrinarea islamista din studiile Scolii de Sabat pina la manipularea deciziilor institutionale pentru a suprima orice dezacord politic si doctrinar. Dar distinctia din finalul frazei de mai sus, intre biserica si ramasita votanta, m-a facut sa ciulesc urechile.

Urmatorul paragraf ne lamureste pe deplin: „Se pare ca nesupunerea pe motive de ‘constiinta’ fata de deciziile masei generale a bisericii, cum ar fi Conferinta Generala in sesiune sau Comitetul Executiv al Conferintei Generale functionind ca biserica a ramasitei lui Dumnezeu, are de confruntat un munte de dovezi biblice si din Spiritul Profetiei care arata ca gindirea independenta trebuie supusa hotaririlor comune.” Nu numai ca constiinta e buna doar atunci cind se opune, cu acordul bisericii, vreunei puteri din afara ei, dar e clar ca biserica, in intregimea ei multicolora, nu se mai poate confunda cu „biserica ramasitei”. Doar votantii bine struniti ai Conferintei Generale, ba chiar minoritatea minoritatii Comitetului Executiv, constituie „biserica ramasitei”.

Asadar, in viziunea Bisericii Adventiste, constiinta e musai de pus in ghilimele atunci cind incomodeaza conducatorii ei autoritari. Vi se spune asta pe sleau, ca sa nu mai aveti scuze pentru comoditatea de a nu va imbratisa binemeritatul exod. Daca nu v-au ajuns nesimtirile de pina acum ale „bisericii ramasitei”, poate va ajunge asta.

PS Profu’ de italiana (si, neoficial, japoneza) din liceu remarca acum un sfert de veac, cind a auzit carei denominatiuni apartineam, ca „adventistii urmeaza modelul catolic”. Am fost contrariat atunci, dar stiu astazi, mai bine decit oricind, ca avea dreptate.

’aḏ māṯāy?

Pina cind ne va imbrobodi Florin Laiu cu rusinoasa lui ipocrizie?

Intr-un recent articol publicat pe academia.edu, susnumitul peroreaza din nou in marginea delirului apocalipticii adventiste – intr-o catena de replici gazduite de Adventist Today si ocazionate, probabil, de revenirea subiectului in studiile SS. Sint in textul lui Florin mai toate vechile semne ale degradantei lui duplicitati intelectuale – de pilda ignorarea faptului ca Roma nu intra, decit in treacat si sub pseudonim, in orizontul autorului danielic, in timp ce babilonienii, mezii (umflati cu pompa in istoria alternativa a cartii), persanii si grecii sint cele patru puteri care bintuie insistent si explicit imaginatia vizionarului; sau obnubilarea realitatii simple ca bolovanul din capitolul doi si tipul cu infatisare omeneasca din capitolul 7 nu sint altceva decit o a cincea putere mondiala, niciodata adeverita, cea a “sfintilor celui preainalt”, adica a iudeilor fundamentalisti din Ierusalimul mijlocului de secol II a. Chr.; sau celebrul sting-in-dreptul al supralicitarii explicatiei angelice din capitolul 8, care vede in regele tare de figura si bine inzestrat la deznodat cimilituri din v. 23 un nou simbol profetic, numai bun de ticsit cu ‘impliniri’. Sa nu mai vorbim ca marele pirt din 1844 (debutul fantasmagoricei “judecati de cercetare”) nu e deloc un eveniment verificabil, ci o noua invitatie la a pune botul.

Gasim insa si semne noi ale devergondajului hermeneutic practicat de Florin. Unul e invocarea abracadabrantei sugestii ca anul 457 a. Chr. a vazut reluarea ciclului anului sabatic in Ierusalimul postexilic. Savantul Laiu nu da surse, dar internetul demonstreaza fara putinta de tagada (pentru ca se gasesc deja alti “savanti” crestini care s-o arate in cartile lor) ca autorul acestei timpenii e un diletant adventist – un oarecare domn Castravete Murat, care nu doar ca se ocupa cu comertul de praf miraculos, dar a si reusit performanta de a calcula circumferinta Pamintului plecind de la apocalipsele lui Ezechiel si Ioan. Sa te scremi niste decenii intr-un doctorat, ca Florin, pentru ca sa ajungi la mina tovarasului Murat e fabulos. Ce sa-i faci? Perversiunile exegetice te lasa uneori cu castravetele bine infipt in cur.

Un altul e invocarea fenomenului lingvistic al diglosiei (coexistenta a doua limbi sau a doua registre diferite ale aceleiasi limbi pentru uzuri distincte) pentru a combate, pe drept, un confrate adventist, numai pentru a arunca apoi la gunoi concluziile lingvistilor de la care a invatat Florin despre diglosie la evrei cu privire la datarea lui Daniel. Dar asta nu ne mai surprinde de mult. Stim atiti creationisti care citeaza evolutionisti in sprijinul obscurantismului lor arogant.

In fine, avem in articolul asta, anuntata inca din titlu, o excelenta formulare a ipocriziei pe care o deplingem la Florin. Scrie savantul nostru drag, referindu-se la interpretari adventiste clasice la care el strimba din nas: “We may need to get rid of some ‘astrologic’ naivetés in interpreting this crucial verse, yet we must follow trustfully and joyously our star, until we meet the King.” Delicios! Draga Florine, atita vreme cit iti urmezi steaua, faci astrologie si colportezi naivitati. Nu e nicio diferenta hermeneutica intre stingaciile pe care le critici tu la inaintasii adventisti si libertatile creative pe care si le-au luat autorii NT in lectura VT – pe care tu incerci sa le justifici cu “There are larger hermeneutic rules” (pe care nu le mentionezi, dar care nu pot fi decit rizibilul “criteriu estetic” despre care ne-ai mai povestit) “that can justify such unusual interpretations”.

Cind oare vor pricepe adventistii ca opera lui Ellen White nu e decit fan fiction? Cind vor intelege crestinii ca e totuna daca iti place Noul Testament sau Nostradamus (“Many of Nostradamus’s supporters believe that his prophecies are genuine. Due to the subjective nature of these interpretations, however, no two of them completely agree on exactly what Nostradamus predicted, whether for the past or for the future… Popular authors frequently claim that he predicted whatever major event had just happened at the time of each book’s publication… This ‘movable feast’ aspect appears to be characteristic of the genre.”)? Pina cind nu vom accepta ca Isus e un personaj literar, iar Duhul Sfint nu este decit pasiunea noastra intratabila pentru fantezie? Ca adevaratii hulitori ai Duhului sint cei care vor sa puna friu imaginatiei noastre literare? Ca alta soarta decit sa sfirsim de risul generatiilor care vin dupa noi nu avem – si de nimic nu vor ride mai tare decit de faptul ca ne-am inchipuit vreo secunda ‘generatie finala’? Daca Dumnezeu e viu, e pentru ca evolueaza odata cu textele noastre mereu noi, mereu mai mult sau mai putin inspirate. Iar daca e si personal (adica un individ viu), e pentru ca moare – si se bucura cind ne amuzam de cit de mic ni l-am putut vreodata imagina.

PS Florin e aici rezumatul tipologic al unei intregi categorii de oameni, dintre care multi admirabili, care insista sa rateze intilnirea cu umilinta adevarului. Pe Florin il iubesc cel mai tare, d-aia il chinui cel mai mult.

PPS E musai sa-l ascultati pe Edi si aici.

Maimuta contraataca

Nimic nu dispretuiesc mai mult decit pusilanimitatea fandosita a preopinentului care se iluzioneaza ca, daca nu injura, e destept sau moral. Nici bunatatea, nici inteligenta nu au vreun raport de exclusivitate cu limbajul aseptic. Sint oameni carora eleganta si rafinamentul, ba chiar rationamentul corect, le ramin etern inaccesibile, oricit de dus pe la biserica e discursul lor. Altii injura cu stil si gasesc in (auto)ironie rudimentele libertatii interioare si ale dreptei socoteli. Ii prefer pe acestia din urma insipizilor dintii.

Mai scirbos inca e cel care, in timp ce face caz de corectitudinea lui politica (menajind din virful limbii etern victimizabile iluzii precum respectul de sine, de muma sau de Dumnezeu), isi trinteste fundul puturos pe catedra vreunei specii sau alta de argument al autoritatii (dublat aproape obligatoriu de atacuri la persoana). Autoritate de scolit, popit, minoritar, vizionar, antreprenor sau, mai nou, proprietar. Da, am trait s-o aud si p-asta: nu poti avea dreptate decit daca ai casa pe numele tau.

Sa ne-ntelegem: n-am adoptat vitriolul doar ca optiune stilistica, ci in primul rind ca manifest impotriva deghizamentului de respectabilitate al prostiei si ca devoalare a golului pe care-l umplem cu cuvinte si-i spunem Dumnezeu. Nu stiu echo chamber mai sinistra decit biserica. Si dictatura mai tiranica decit a Cuvintului. ‘Zda ma-sii.

Dileme polare

Acum trei saptamini lasam un mic comentariu, ba retoric, ba sarcastic, la un articol din Dilema Veche in care dna. Anca Manolescu lua la refec niste politicieni preadimboviteni care se dadusera in spectacol cu nu-stiu-ce briu grabnic facatoriu de minuni. Doua numere de revista mai tirziu, ma trezesc citat si combatut de autoare, la aceeasi rubrica „din polul plus”. Cum fiara sint si in viata ‘reala’, nu doar pe coclauri oxigeniste, am ridicat manusa cu textul de mai jos. Nu am cerut un ‘drept la replica’, pentru ca sint curios de amploarea disponibilitatii dialogale a distinsei dilematice. Deci.

Că „Biblia nu e coregrafie roză” era temeiul reacției mele la textul doamnei Manolescu (a cărei disponibilitate pentru dialog surprinde plăcut). Orice scriptură aspiră să fie un text totalitar, o carte a „întregului real”. Iar principalul motor al acestei aspirații e tocmai promiscuitatea hermeneutică a receptării textului sacru – lucru care se poate vedea deja în relația dintre cele două testamente ale Bibliei creștine. Secretul deschis al multiplicării imposibil de îngrădit a interpretărilor este prejudecata potrivit căreia a rămîne la „intenția textului” e de fapt „a-i distorsiona mesajul”. Vorbește Isaia 7 despre un prinț ierusalemitan de secol VIII precreștin, născut pe cale naturală? Vorbește. Ne spune evanghelistul că de fapt „sensul lui orientat transcendent” vizează un nazarinean partenogenetic din zorii Imperiului Roman? Ne spune. De ce să nu pretind și eu că Isus al lui Matei e doar schema tipologică a unei noi umanități? Sîntem doară „mereu mai departe pe drumul sensului”, nu? Nu spunea Tertulian că Pavel e haereticorum apostolus? Și cîți creștini sînt oare conștienți că teologia paulină nu are nici cunoștință, nici trebuință de nașterea din fecioară? Să te smintești, nu alta!

Jertfele din Legea lui Moise sînt totuși circumscrise unor „interese prea umane” – preoția, adică administrația de stat (în teocrație), trebuie să aibă ce mînca. Ba chiar dijmuiește prizoniere de război. Și templul, și tabernacolul sînt guvernate de aceeași topologie religioasă a centrului greu accesibil – căci orice jertfă e qorban, adică „(mijloc de) apropiere”. În Sfînta Sfintelor intră doar un om, doar o singură dată pe an. Crucea aruncă în aer această paradigmă a sacrului, deschizînd în Hristos un drum liber, accesibil oricui, oricînd, oriunde, către focul îmblînzit al slavei Tatălui (a se revedea teologia Epistolei către Evrei, cu accentul ei obstinat asupra discontinuității legămintelor). Cheia simbolică a acestei rupturi e sfîșierea catapetesmei. Iar a spulbera paradigme ale sacrului într-o teocrație este, evident, a face politică. Vameșul, curva și samarineanul intră mai degrabă în Împărăție decît preotul, levitul și fariseul. Pentru că Împărăția a și venit, e „în(tre) voi”. „Glasul inspirat” al Noului Legămînt a „dinamitat închiderile”.

Istoria creștinismului este însă prea adesea povestea „insensibilității față de noutatea cu care divinul se adresează omului”. Biserica redevine prea ușor „instituție-închidere” – de la reinventarea catapetesmei ca iconostas la excluderea femeilor de la altar. Nu e o coincidență că țările cele mai religioase ale Europei creștine sînt și cele mai antisemite. N-au trecut nici două veacuri de cînd papa numea libertatea de conștiință “absurda illa ac erronea sententia, seu potius deliramentum”. Creștinii ardeau cărți în Fapte 19, iar monumentele intelectuale ale modernității sînt mai toate la Index. Apropo, nu și cărțile lui Darwin, pe care însă le digeră greu creștinismul răsăritean. Să recapitulăm și celelalte orori, mai vechi sau mai noi, ale Europei creștine? Nu e cazul. Ajunge să ne amintim că mulți europeni se întreabă de ce există și azi, încă, un stat teocratic pe continent. Stat a cărui conducere tocmai a decis că anafora nu poate fi gluten-free. Suferă greu Europa că nu se laudă cu creștinismul! Lucru cît se poate de fals, de altfel. E la modă de cîteva decenii ca filozofi atei să-l redescopere pe Pavel, apostolul. Duhul încă înmulțește sensurile, iar noi, europenii ambivalenți față de creștinism, încă ne numărăm anii de la Hristos.

Sabatul vrajitoarelor

In vara lui 1979, polonezii strigau in strada, sub comunism, la vizita polonezului ajuns papa, “il vrem pe Dumnezeu!”. In vara lui 2017, niste polonezi adusi cu autobuzul de partidul de guvernamint (cum se obisnuieste) striga in strada, intr-o democratie subrezita de nationalism crestin, “Donald Trump!” (apropo, gasiti un raport jurnalistic excelent in… da, da – Semnele Timpului). Ateul de mine nu poate decit sa zimbeasca satisfacut.

Asa cum sint de-a dreptul orgasmic cind vad cum marii ‘detractori’ ai corectitudinii politice au preferat un presedinte care nu poate iesi in lume decit daca i se asigura un public aplaudac. Si care se ingroapa cu voluptate in ‘post-adevar’. Nu se putea presedintie mai marxista (in tot ce are ‘marxismul cultural’ mai jegos – inclusiv politicile identitare si auto-victimizarea) decit cea a lui Trump. Si nu e „razboiul civilizatiilor” mai ieftin decit unul cald?

La fel, jubilez constatind ca cei care-i reprosau democratei siajul plutocratilor au preferat eliminarea middle-(wo)man-ului. Acum bogatii sint la butoane pe fata, in osanalele turmelor din biserici. America lui Trump (in masura in care America este a lui Trump) este Rusia lui Putin – capitalism orgiastic blagoslovit de bunul Dumnezeu. Iar asta e, intr-adevar, adevaratul scandal al momentului. Pentru ca nimeni nu e mai capabil sa-i faca pe oameni sa voteze impotriva lor insisi decit Dumnezeu.

Happy Sabbath, motherfuckers!