Sabatul vrajitoarelor

In vara lui 1979, polonezii strigau in strada, sub comunism, la vizita polonezului ajuns papa, “il vrem pe Dumnezeu!”. In vara lui 2017, niste polonezi adusi cu autobuzul de partidul de guvernamint (cum se obisnuieste) striga in strada, intr-o democratie subrezita de nationalism crestin, “Donald Trump!” (apropo, gasiti un raport jurnalistic excelent in… da, da – Semnele Timpului). Ateul de mine nu poate decit sa zimbeasca satisfacut.

Asa cum sint de-a dreptul orgasmic cind vad cum marii ‘detractori’ ai corectitudinii politice au preferat un presedinte care nu poate iesi in lume decit daca i se asigura un public aplaudac. Si care se ingroapa cu voluptate in ‘post-adevar’. Nu se putea presedintie mai marxista (in tot ce are ‘marxismul cultural’ mai jegos – inclusiv politicile identitare si auto-victimizarea) decit cea a lui Trump. Si nu e „razboiul civilizatiilor” mai ieftin decit unul cald?

La fel, jubilez constatind ca cei care-i reprosau democratei siajul plutocratilor au preferat eliminarea middle-(wo)man-ului. Acum bogatii sint la butoane pe fata, in osanalele turmelor din biserici. America lui Trump (in masura in care America este a lui Trump) este Rusia lui Putin – capitalism orgiastic blagoslovit de bunul Dumnezeu. Iar asta e, intr-adevar, adevaratul scandal al momentului. Pentru ca nimeni nu e mai capabil sa-i faca pe oameni sa voteze impotriva lor insisi decit Dumnezeu.

Happy Sabbath, motherfuckers!

Dezgropind mortii

E de un comic absurd sa deplingi “teroarea morala” (Patapievici) a corectitudinii politice de la acelasi amvon de unde predici despre radacinile crestine ale modernitatii occidentale. In primul rind ca tertipul e perfect transparent pentru mai toata lumea – ce faci tu nu e sa ne predai o lectie de istorie, ci propaganda pentru crestinism azi (desi modernitatea ii reproseaza chiar mai multe decit ii datoreaza). Apoi, pentru ca religia este inevitabil intemeiata pe o forma de corectitudine politica. Zeul se naste si se nutreste din controlul drastic al limbajului si al imaginii (vezi decalogul). Iar monoteismele sint in mod expres opusul categoric al libertatii de constiinta, predicind fara menajamente ‘robia’ (pentru ca ‘legamintul’ e de vasalitate), ba chiar avind ’supunerea’ in nume (apropo, conceptul modern de ‘libertate de constiinta’ nu s-a nascut in crestinism, ci intre crestinisme). In fine, pentru ca zelatorii zeului, creatorul universului, nu pot face, pare-se, fata la un pic de „teroare morala”, desi n-au probleme sa ne mustruluiasca de cite ori se simt inspirati.

Face poate sa reiau aici un text pe care l-am scris acum doi ani si jumatate (pe care l-am postat atunci doar intr-un comentariu). Veti revedea cit de mica e dinstanta dintre dreapta crestina si terorismul islamic. Si cum e o nesimtire ipocrita ca un Patapievici (Baconschi, Neamtu, Plesu si cine mai vreti voi) sa denunte ‘corectitudinea politica’.

SATIRA SI DRUMUL CRUCII

Am fost dezamăgit să-l citesc pe Andrei Pleșu spunînd ieri, într-un interviu acordat RFI, că, „atunci când ştii că pe lume există asemenea fanatici, e lipsit de înţelepciune să îi provoci, jucându-te cu simbolurile lor… Nu-i normal să tratezi cu atâta frivolitate lucruri care adună în jurul lor respectul şi viaţa spirituală a unor întregi comunităţi.” Opinii asemănătoare au fost enunțate și de alții, neîncetînd să suscite, acolo unde am sperat la mai mult, un sentiment de jenă. Sînt, pentru mine, trei probleme în aceste luări de poziție.

În primul rînd, nu e nimic frivol sau nonșalant în satiră. A pune sub semnul întrebării, eventual în limbajul accesibil al imaginii, atașamente și solemnități de tot felul e terapeutic și, cu minimă inteligență, profund. Reacția violentă la virulența satirei arată tocmai cît de serios atinge aceasta. Iar spiritul se naște și din a face spirite.

În al doilea rînd, libertatea de a rîde în fața zeului e sacră în “viața spirituală a unei întregi comunități”. Poate ar fi mai ușor pentru dl. Pleșu să-și înteleagă eroarea dacă ar privi caricaturile din CH ca pe niște icoane – obiecte de cult sfințite de o tradiție a rîsului caustic, înlesnind împărtășania din trupul fragil al libertății de conștiință (care e, înainte de toate, libertatea de a nu crede). Atacul criminal de la Paris a profanat un templu al negării echidistante a tuturor fidelităților transcendentale.

În al treilea rînd, colaboraționismul “înțelept” cu demența fanaticului e necreștin. Isus și Pavel n-au ezitat sa meargă pe drumuri despre care știau că duc la moarte. Și pentru ce? Pentru a contesta valori și simboluri religioase. Apostolul înfiera o intreagă tradiție identitară, recomandîndu-le celor care se taie puțin să taie mai mult. Iar Isus s-a specializat, în scurta lui carieră, în a scandaliza: “peșteră de tîlhari”, “morminte văruite”, “pui de năpîrci”, “aveți ca tată pe diavolul”, “înainte de Avraam sînt eu” etc. Ce altceva decît caricaturi sînt multe dintre pildele lui? Nu toți preoții trec nepăsători pe lîngă omul căzut între tîlhari, și nu toți samarinenii se opresc să acorde ajutor. Nu toți cerșetorii ajung în sînul lui Avraam, și nu toți bogații sfîrșesc în iad. Cît despre vicleanul care își ingroapă circumspect talantul, afară cu el!

Unora ne-a fost dat harul necredinței și lumina ironiei. N-o să le dezmințim nici măcar în umbra crucii.

Tragicomedia veacurilor

Schematizind, exista doua feluri de tragicomedie: cel in care personaje tragice sint confiscate de happy-end, de utopie (da, Tragedia veacurilor e, pe urma traducatorilor francezi, un titlu nefericit pentru tragicomedia care este The Great Controversy) si cel in care personaje comice se balacesc timp, adesea cu veleitati eroice, in nonsensul veacului (ca-n teatrul absurdului). In timp ce mitul fondator e tragicomedie de primul fel, adventismul e cel mai adesea tragicomic in al doilea sens. Cum e si firesc, de altfel – totul, sub soare, e tragicomic.

Intimplarea face ca ultima zi a lui 2013 sa fie a 1260-a de la aniversarea mea din 2010 – perioada in care am scris cele de sapte ori sapte „editoriale” pentru O2. Nici tapului din Daniel nu i-a fost dat sa-i impunga pe sfinti mai mult de trei ani si jumatate. Asa ca nu-mi ramine decit sa ma inchin adinc in fata domniilor voastre.

De acum mai bine de doua milenii, de cind tragedia a devenit imposibila, tapul ride. Dar numai unul dintre ei – cel care, dat dracului, scapa de flacara pofticioasa a lui Yahweh. Desertul e singurul paradis care ne e dat. Na paradox, na dialectica!

Eddie, you rule! 

Comédia XIII

The Holy Spirit is the Source of Scripture’s inspiration and speaks through it. Through the Spirit, the Written Word remains current and contemporary… The words of Scripture are “living” words. The Holy Spirit interprets Scriptures for today and enables us to walk in the new covenant.

Proscomídie

Am asistat ieri, impreuna cu un amic pianist, la o conferinta-recital sustinuta de András Schiff la Wigmore Hall, dedicata Variatiunilor pe o tema de Diabelli ale lui Beethoven. Am avut, timp de doua ore si jumatate, privilegiul bucuriilor unei exegeze informate si inteligente la un ópus fascinant (executia lucrarii a facut parte fireasca din actul interpretativ). Unde mai pui ca, in doua ore si jumatate, ai ragazul sa te gindesti la prostii.

A sustine ca Noul Testament produce sensurile adevarate ale Vechiului e la fel de idiotic ca a pretinde ca adevaratul sens al temei din Capriciului 24 de Paganini e de gasit in a optsprezecea variatiune din Rapsodia lui Rachmaninov. Sau – doamne fereste! – in vreuna dintre variatiunile propuse de Lutosławski. Da, Apocalipsa e o bucata literara absolut fabuloasa, plina ochi de aluzii si imposibil de inteles fara o cultura textuala solida; dar asta nu inseamna ca profetii Vechiului Legamint au imaginat vreo clipa scenariile istorice sau eschatologice ale vizionarului de pe Patmos. La fel, Unsul crestin e o figura caleidoscopica, alcatuita din cioburile traditiei esuate a cultului si utopiei nationaliste evreiesti; dar nimic din Vechiul Legamint nu-l prevesteste. Isus e Templul, dar templul de la Ierusalim n-a fost niciodata o parabola crestina.

Nu mai vorbesc ca, din diferite pricini (de contaminare ideologica sau limite istorice, de pilda), nu avem acces nemijlocit la primii evrei si ideile lor religioase sau politice (o distinctie, de altfel, moderna). Si eu v-am trimis la un „original” al lui Paganini care nu e citusi de putin original (aveti aici intregul set de Capricii, in versiunea pentru vioara solo – doar una dintre posibilele interpretari ale textului lui Paganini). De altfel, prima inregristrare a integralei Capriciilor (1940, cu austriacul Ossy Renardy) a fost aranjamentul cu pian al lui Ferdinand David – se intimpla frecvent ca cea mai populara incarnare a unui text sa aiba foarte putin de a face cu „intentia autorului”. Pun pariu ca celor mai multi o sa va placa acest Paganini, singurul adevarat (care nu putea sa nu citeze si din Rachmaninov), al lui Denis Matsuev &co. Luati mincati!

PS Evident, i-am lasat deoparte pe multi (Brahms, Liszt, Fazıl Say, Nathan Milstein), dar nu pot sa nu va trimit si la adevaratul Paganini al Aurei Urziceanu.

Comédia XII

Despre timpenia de a-l inghesui pe dracu’ in Ezechiel 28 si Isaia 14 abia daca merita vorbit. Curiosii au la indemina tratamente juste ale pasajelor cu pricina precum cel din Yahweh and the Gods and Godesses of Canaan a lui John Day (p.166-184). Ajunge sa amintim ca doar intimplarea face ca astazi fosforul sa fie bun, ba chiar vital, si luciferul sa fie rau, ba chiar Ala Rau; ca aplicatia strict istorica, non-satanista a celor doua capitole din Isaia si Ezechiel nu e o inventie moderna, fiind sustinuta de crestini eminenti si premoderni ca Luther si Calvin; ca proliferatia demonica din Noul Testament vine tot din literatura enohica (a se vedea un titlu ca Fallen Angels and the History of Judaism and Christianity. The Reception of Enochic Literature). Face mai mult sa observam ca lectia asta SS ne spune deschis ca adventismul are nevoie de o satana literala, ca altfel se duce naibii „tema marii lupte”. Prin urmare, atasamentul doctrinar dicteaza interpretarea biblica. Asa, pe fata.

Am ris satisfacut, mefistofelic citind despre cum „lumile necazute” si ingerii – o gasca nesimtita sau oligofrena (la alegere) – au avut nevoie de moartea lui Isus sa se convinga ca dracu’ e-al dracu’. Si am inchis „lectiunea” ca sa caut doua capitole de carte pe care e musai sa le cititi: paginile 128-137 din The Old Testament in the New. An Introduction si 125-141 din Evoking Scripture. Seeing the Old Testament in the New, ambele ale lui Steve Moyise (nu se supara nimeni daca aveti chef si timp de lecturi integrale). Aici, in groapa cu lei a hermeneuticii vin sa moara iluziile credintei. Daca autorii Noului Testament folosesc in mod legitim scripturile Vechiului, atunci orice interpretare a Bibliei e justa – inclusiv lectura stiintifica a Genesei practicata de Edi (sau cea qumranica sau cea gnostica sau cea origenista etc.). A pretinde ca respingi traditia patristica a impatritului sens al textelor sacre in vreme ce accepti violul in grup practicat de Noul asupra Vechiului e o farsa penibila. Asa cum au evoluat si evolueaza standardele de admisibilitate a probelor in jurisprudenta, asa au evoluat si evolueaza limitele a ceea ce numim „exegeza legitima” (evident, tribunalul opiniei publice se poate multumi cu birfe si speculatii, asa cum eu pot citi Apocalipsa de pe Patmos ca pe un text marxist). La rigoare, nu avem in Biblie decit un munte de probe inadmisibile pe care o indelungata si degeaba pioasa traditie l-a transformat in muntele sfint al revelatiei – Tzaphon-ul pe care troneaza adevaratul Lucifer, Isus.

Comédia XI

Incheiam ultima comédie cu o intrebare care isi primeste in lectia a unsprezecea un soi de raspuns. Tacerea cu pricina e intrerupta doar pentru a pomeni anul 1798 ca pe ceva de la sine inteles (fara vreo justificare istorica), si asta in aceeasi fraza care ar fi trebuit sa ne spuna ce e acel „chip al fiarei” devenit realitate doar in secolul al XIX-lea (probabil ca „ramine cum am stabilit”, doar n-o sa spunem pe sleau ca baptistii si penticostalii, de pilda, sint si ei prin profetie, de partea dracului, fireste). Daca e sa tinem cont si de pledoaria antievolutionista, lectia aceasta pare integral scrisa de Cliff Goldstein – Martin Pröbstle avea, cel putin acum un deceniu, cind asistam la cursul lui de Daniel, dubii serioase, pe urmele lui Samuele Bacchiocchi, cu privire la exegeza adventista traditionala a celor 1260 de zile (si nu m-as mira sa fie evolutionist).

Recititi, facind abstractie de indoctrinarea adventista, Apocalipsa 14:7-11. Despre ce e vorba? Despre judecata Babilonului si a adeptilor lui (nicidecum a celor care cinta „cintecul lui Moise”). Intocmai cum in Daniel 7 avem judecata cornului cel mic si a fiarei care il sustine (nicidecum a sfintilor). Numai ca, daca in Daniel 7 „cornul cel mic” il reprezinta pe Antioh Epifanul, Babilonul din Apocalipsa 14 e Roma imperiala (lucru care, daca nu era clar in capitolul 13, devine clar in capitolul 17). Cum transforma adventistii „intreita solie” intr-o prezentare despre sabat, neprihanirea prin credinta (care credinta e credinta oarba intr-o judecata nebiblica si anistorica) si, accidental, „starea omului in moarte” e unul dintre cele mai spectaculoase exercitii de alchimie hermeneutica.

Despre evanghelia celor trei ingeri confiscati de ideologia adventista, David Aune scrie in comentariul lui la Apocalipsa: „This is not the gospel of early Christianity but the message proclaimed by Hellenistic Judaism and taken over by early Christianity, reflections of which are found in the NT (1 Thess 1:9-10; Acts 14:15-17; 17:22-31)… The phrase [God fearers] is a technical term used in Luke-Acts of pagans who have become adherents to Judaism (Acts 10:2.22; 13:16.26).” Intregul pasaj din Apocalipsa 14 isi are radacinile, asa cum arata Willem Altink chiar intr-un numar al AUSS (Andrews University Seminary Studies) de acum aproape doua decenii, in 1 Cronici 16:8-36. Domeniile autoritatii divine enumerate in Apocalipsa 14:7 sint tocmai obiectivele primelor patru trimbite (8:6-12) si ale primelor patru potire de minie (cap. 16:2-9).

Cartea deschisa din Apocalipsa 10 nu are cum sa fie altceva decit e sulul devorat de Ezechiel in debutul propriei viziuni – insusi oracolul judecatii divine, care, la Ioan, se continua in capitolul 11. Nu exista nicio urma de sugestie ca ar fi vorba de un avatar al cartii lui Daniel (sau al „cartii vietii”, cum credea William Miller). Asa cum lipseste cu desavirsire vreo indicatie ca vizionarul ar fi el insusi simbol – pentru milleriti si experienta lor. Daca nu ma credeti pe mine, poate credeti niste teologi adventisti – iata ce scrie Hanz Gutierrez in acest articol:

The obsessive and omnipresent activism, praised as a key strategy for resolving all the deep problems and challenges Adventism is facing these days, is not the most problematic aspect of the first part of the “Address”. Rather it is the massive, self-referential idea of Adventism’s centrality in today’s historical scenario. Nobody among us doubts that Adventism is a beautiful, noble and enormously gifted church, charged with a particular mission. But to believe that Adventism and its actions are the central fact of today’s world history is just a pious illusion. Believing this will never make it true. We are almost completely invisible in today’s world, in every metric: sociological, anthropological, economic, political, and worst, in spiritual initiatives.

Asa cum sugeram si eu aici. Sau, la obiect, Alden Thompson in acest articol:

In Adventist history, seeing Jesus as the once-for-all antitypical lamb suggested to our forebears the possibility of seeing a once-for-all antitypical day of atonement as the ultimate fulfillment of the annual Day of Atonement. The fact that such an antitypical application was developed in the light of the Disappointment without direct exegetical “proof” from Scripture correlates with the “late” parallel development of the idea that Jesus was the once-for-all Passover lamb.

Adventismul e, precum Noul Testament insusi, o interpretare „creativa” a unor texte fetisizate pina la incomprehensiune. Cel mai tare am ris insa citind despre cum e preferabil ca lumea sa fie speriata intru iubire decit „pierduta”. Si despre cum, in cea mai infantila forma de moralitate, „we keep it only because God has commanded us to do so.” Islamul de ziua a saptea.

PS Da, am scris dezlinat de data asta, si cu citate copioase din altii. Dezgustul pentru „lectiuni” si timpeniile lor devine plictis. Slava domnului ca se termina curind. Daca imi impartasiti fie dezgustul, fie plictisul, rugati-l pe Google sa va povesteasca despre cum parintii apostolici si altii dupa ei considerau oracolele sibilinice sau pe cele ale lui Hystaspes autentice profetii eschatologice. Sau, si mai util, despre originile si dimensiunile cultului imperial roman in Asia Mica (puteti incepe aici, fara sa neglijati cele doua articole indicate in josul paginii, sau cu o lucrare clasica pe tema).

Comédia X

Bullshit. Acesta este terminus technicus care descrie aproape in intregime continutul celei de-a zecea lectii SS. Sa le luam pe rind. Autorul insista, de exemplu, sa ne arunce praf in ochi, folosind expresia „horn power” acolo unde Daniel 8:23 (in explicatia viziunii celor doua cornute) vorbeste in mod clar despre un rege – nu un nou simbol, ci un cap incoronat cit se poate de literal din perioada de declin a imperiilor diadohilor (secolul II i.e.n.). Acest potentat in carne si oase nu are nicio rafuiala cu vreun sanctuar pitit in nori, ci cu templul de la Ierusalim, preotia acestuia si cultul fervent pe care unii iudei i-l dedica. Daniel 7 si 8 sint alegorii cu privire la istorie absolut terestra.

Expresia (u)vacharíth malkhutám (sintem tot in Daniel 8:23) inseamna fix „spre finalul regatelor lor” (ale celor patru diadohi), nicidecum „dupa…” – compara cu 8:19 („la vremea de apoi a miniei”, inutil de poetic, dar in niciun caz „dupa minie”), si mai ales 10:14 („in vremurile de apoi”, in original „in ultimele zile”, „in zilele din urma”). Cornilescu e usor ambiguu (in 8:23), avind „la sfirsitul stapinirii lor” – mai clar ar fi fost „spre sfirsitul…”. In orice caz, „cornul cel mic” nu este antagonic tapului, ci continuare si incununare malefica a acestuia. Chiar si acceptind aberatia istoricista promovata de adventisti, sa fie atit de usor sa dosesti cinci secole de „Roma imperiala”, pentru a sari direct la „Roma papala”? Si nu sint eu insumi mai antihrist decit papa? Vreau si eu in profetie, ce naiba!

Perioada din Daniel 8:13-14 e strict cea a suprimarii sacrificiului levitic in templul de la Ierusalim, suprimare atribuita exclusiv „cornului cel mic” (nu si medo-persanilor sau primilor „greci”). Si, dupa cum am tot spus, „sfirsitul” inchipuit de Daniel trebuia sa aiba loc prin secolul II i.e.n. (un sfirsit care nu semana deloc cu apocalipsele ce mobileaza creierele incinse ale milenaristilor de azi – nu tu ciuperci atomice, nu tu crahuri globale, nici urma de antihristi sau „ingeri de lumina” care sa bintuie lumea sa-i infulece pe cei alesi, ci doar un nou imperiu pe harta strimta a vechii lumi, atins de nefireasca bunastare si incununat cu imperisabila glorie). Prin urmare, NU avem nevoie sa interpretam alegoric perioada indicata in viziune (de maxim sase ani si jumatate, mult mai probabil doar de 3 si-un pic). Iar „principiul zi-an” e o prostie (vezi aici si aici).

Penibila este incercarea autorului de a ne convinge, pe baza a doar doua-trei pasaje poetice din Iov (4:17; 15:14; 25:4), ca verbul cheie din Daniel 8:14 (pasivul nitsdáq) poate avea si sensul de „a curata”. Inainte de orice, avem ioc context cultic in respectivele fragmente din Iov, iar paralelismul nu e musai sinonimic (pina nici ereticul Florin Laiu nu e convins). Dar sa admitem ca avem „a curata” in Daniel 8:14. Asta nu ne impiedica sa remarcam ca razbunarea / purificarea templului din Daniel 8 nu are nimic de a face cu functionarea normala a templului levitic (deci cu vreo ceremonie din calendarul ritual prescris in Pentateuh), ci constituie remedierea unei anomalii cultice. Daniel 8:14 NU poate fi despre Yom Kippur (de altfel evreii au inventat Hanukkah, a carei editie de anul acesta s-a incheiat ieri, pentru a sarbatori evenimentul istoric oglindit in Daniel 8). In plus, nu uitati ca Yom Kippur nu era singura zi din an in care templul si natiunea erau in „their rightful state” – ispasirea, scopul permanent al ritualului, nu era altceva decit inaugurarea si intretinerea in „stare justa” a mariajului periculos dintre templu si natiune.

Judecata anuntata de primul inger din Apocalipsa 14 e tocmai „caderea Babilonului” proclamata de cel de-al doilea, adica dublul seceris descris in vv.14-20. Dar vom refuta pe indelete, in urmatoarea comédie, delirul adventist din marginea celebrului capitol de Apocalipsa. Sa raminem in Daniel. Singurul motiv pentru care sa’ír (cuvintul pentru „tap” in Leviticul – tot Leviticul, nu doar capitolul 16) apare (apozitiv) in Daniel 8:21 este acela ca termenul utilizat in restul viziunii (tsafír – cf. vv. 5 si 8) e un neologism (in epoca) de gasit doar in Ezra 8:35 si 2 Cronici 29:21. Nu mai vorbesc ca imperiile lui Cirus si Alexandru nu-s citusi de putin jertfe inocente de adus la templu. Apropo, asa cum aratam in prima parte a paragrafului de mijloc al acestei postari, pesha’ pur si simplu NU este un terminus technicus care sa numeasca o anumita specie de pacat (de care sa se ocupe in mod specific ritualul de Yom Kippurim); iar „cornul cel mic” nu a fost niciodata parte in legamintul levitic, neputindu-i-se imputa vinovatii prescrise de acesta.

Tot Florin Laiu a demonstrat – e drept, din greseala – ca hapax-ul nechtákh din Daniel 9:24 inseamna cel mai probabil, intocmai ca la Cornilescu, „au fost hotarite” (detalii aici – e vorba de o atestare timpurie, de la Qumran, a sensului figurat al verbului chatákh; nu ca marturia traducatorilor LXX ar fi fost de neglijat). Ca viziunea pomenita in Daniel 9:23 (pe care ingerul incepe s-o explice in 9:24) ar fi cea din capitolul 8 e o timpenie. Insusi „omul Gabriel” spune ca mesajul pe care il poarta vine ca raspuns la suplicatiile formulate de profet plecind de la profetia lui Ieremia. Aceasta constituie contextul explicatiilor angelice. Iar maréh din 9:23 e, in paralelism (daca nu hendiada) cu davár, o referinta fix la mesajul dezvaluit in versetele 24-27. De altfel, in Daniel 8:15-16 maréh e folosit in alternanta cu chazón, in legatura cu unul si acelasi lucru. Ca primul cuvint s-ar referi doar la o anumita portiune din obiectul numit de cel de-al doilea e un scremet infructuos.

Trebuie ca ati citit deja ce spuneam, in ultimul paragraf, aici. Si daca Daniel 9 ar putea fi racordat in mod legitim la Daniel 8 (ceea ce nu e cazul), nu ar ajuta cu nimic, de vreme ce nu avem date de incredere pentru reconstructia postexilica a Ierusalimului (cum nu stim in ce an a fost crucificat Isus, potrivit evangheliilor). Unde mai pui ca realitatea literara si istorica a textelor din Daniel sugereaza mai curind ca perioada din capitolul 8 e cuprinsa in cea din capitolul 9 decit invers (cele 2300 de jertfe suprimate se regasesc in a doua jumatate a ultimului septenal). In fine, nu vi se pare suspecta tacerea mormintala a acestor lectii cind vine vorba de aplicatia „istoricista” a celor 1260 de zile de aroganta parvocornuta?

Comédia IX

Despre apocaliptica din Daniel am combatut pe indelete acum doi ani, mai ales in dialog cu Florin Laiu – daca nu sinteti la curent, incepeti de aici si parcurgeti musai asta si asta si asta. Nu o sa reiau decit chestiuni strict pertinente studiului SS in discutie. Si, pentru ca tot sintem la capitolul link-uri, sa vi-l dau si pe acesta, unde, in antepenultimul paragraf, aratam ca intelegerea corecta (ce tine cont de sintaxa) a pasajului din Ioan 5:24 implica evitarea judecatii (nu doar a condamnarii) pentru cei care sint „in Hristos”. Anyway.

Secventa de fiare din Daniel 7, din care rasare „cornul cel mic”, nu se poate termina decit, ca in capitolul 8, cu „Grecia” (deci in secolul II i.e.n.). „Fiul omului” e, precum monstrii din prima parte a viziunii, simbolic, reprezentind sfintii lui Israel (numiti ca atare in explicatia viziunii – Vern Poythress si Gerhard Hasel argumentau convingator, acum aproape patru decenii, ca „sfintii celui preainalt” sint iudeii postexilici). „S-au deschis carti” (nearticulat) nu e o referinta la vreo carte anume (dintre celestele, metaforicele volume pomenite altundeva in Tanakh) sau la probatoriile din tribunalele moderne. In antichitate, procesul se desfasura eminamente oral, singurele carti ce se deschideau fiind codurile de lege care trebuiau consultate pentru incadrarea faptei si formularea sentintei.

Daniel 7 e exclusiv despre judecarea fiarelor (mai precis a ultimei fiare – v.12), nu a sfintilor lui Israel – „fiul omului” nu intra in scena decit dupa pronuntarea verdictului si executarea sentintei. Israel fusese deja judecat prin exil, era rindul asupritorilor lui Israel sa-si primeasca dreptul – sfintii fiind mai degraba, precum spiritele de sub altar, cei care depun plingere impotriva fiarelor (Apocalipsa 6:10). Apropo, Moskala recunoaste asta in comentariile pentru instructori (procesul si condamnarea adversarilor sfintilor e mintuirea pe care o asteapta sfintii), nereusind sa priceapa insa consecintele pentru doctrina adventista a „judecatii de cercetare”.

Daniel (ca oricare alt profet veterotestamentar) nu e preocupat decit de soarta Ierusalimului cit se poate de terestru, iar orizontul asteptarilor lui eschatologice nu depaseste epoca macabeilor. Si daca ar fi loc pentru Roma in schemele lui apocaliptice, unde e Bizantul, unde-s sasanizii, unde-i Califatul (umayazii, abasizii, fatimizii, ayyubizii, mamelucii, otomanii), unde-i Richard Inima de Leu, unde-i Imperiul Britanic (cel mai mare din istorie), unde-i statul evreu? Daniel n-a anticipat un sfirsit al lumii care sa astepte aparitia tuturor acestora. Sfirsitul inchipuit de el era imperiul davidic, cu centrul la Ierusalim – n-a venit niciodata, nici n-a fost vreodata altceva decit o utopie. Orice dilatare „istoricista” a profetiilor Vechiului Testament e o timpenie megalomana (cum megalomane, e drept, sint profetiile insele).

In fine, m-am prapadit de ris citind cum „judecata de cercetare” are menirea de a demonstra, in beneficiul exclusiv al restului (extrem de ipotetic) al universului, ca adevaratii crestini sint „safe to save„. Eu prefer sa fiu unsafe to save. A elimina posibilitatea raului din om reduce drastic demnitatea si farmecul speciei.