Neputinta povestii

Nu, nici macar in povestea evangheliei profetiile nu se implinesc. Inaintea lui Pilat, Isus e nevoit sa recunoasca: „Imparatia Mea nu e din lumea aceasta”. Imparatia a venit, dar trebuie sa mai vina o data. Eschaton-ul e doar „inaugurat”, adica traim de 2000 de ani intr-un sfirsit fara sfirsit. Profetiile se implinesc inca zi de zi, pentru ca nu s-au implinit niciodata. Isus e Domn – dar pina una-alta aparatorii credintei sint Trump si Putin. Nu mai vorbim ca, tot in marginea povestii, unii vor sa reconstruiasca templul de la Ierusalim.

Povestea evangheliei e complet neputincioasa si in confruntarea cu fanii ei. Crestinul nu are niciun avantaj moral fata de alti credinciosi sau fata de necredincios. E la fel de lacom, de prost, de nesimtit. Sau de bun, umil, destupat. Isi bate nevasta la fel de mult. Isi fute copiii – macar metaforic, daca nu si pe bune – la fel de mult. Minte si copiaza la examen cot la cot cu restul lumii. Mai rau, tradeaza chiar in biserica invatamintele povestii – reface ziduri de despartire, inventeaza noi jertfe si fabrica noi masti in dosul carora sa piteasca, fara prea mult succes, coltii si coarnele fiarei.

A, si vine ca boul pe O2 sa arate cu degetul sloganuri pe care le-am imprumutat din evanghelie („adevarul va va face liberi”) sub steagul unui slogan pe care nici macar nu l-a gasit in Biblie – sola scriptura.

Puterea povestii

Cind spun ca evanghelia e doar o poveste nu inseamna ca incerc sa fug de tilcul povestii. Dimpotriva. Povestea evangheliei e plina de invataminte pentru cel care o citeste corect, fara prejudecatile credintei.

Prima si cea mai importanta morala a povestii evangheliei e ca nicio jertfa de animal nu te poate „apropia de Dumnezeu” – adica nu te poate face mai sfint decit esti deja. Daca punem la socoteala si ca, in poveste, Isus inviaza, adica nu e deloc o jertfa pe care te poti baza, pricepem ca evanghelia e chiar mai categorica: NICIO JERTFA nu te poate face mai sfint decit esti deja. Poate sa coboare Dumnezeu insusi din cerul povestii, nu are cum sa adauge vreun dram de sacru vietii tale. Esti sfint, asa cum Dumnezeul pe care ti-l imaginezi e sfint (sau nu). Apropo, Isus moare ca Dumnezeu. De inviat, invie doar Omul. Povestitorul.

A doua morala a povestii evangheliei, strins legata de prima si deloc mai putin importanta, e ca centrul e pretutindeni, mai ales la periferie. Templul e irelevant, pentru ca tu esti templul. Niciunde nu e mai prezenta „slava Domnului” decit in pleava societatii. Oamenii de nimic sint tot ce avem mai de pret – axa lumii, pomul vietii, muntele sfint. Prostituata in ochii careia ejaculezi victorios e Dumnezeu.

A treia si deloc ultima lectie a evangheliei e ca a trage de profetii esuate pentru ca sa le asiguri, intr-un miine mereu aminat, implinirea e un joc mizerabil. Mizerabil moral – pentru ca, in cioburile inevitabile ale oricarei apocalipse, Unsul e Fiara.

Haznaua hermeneutica

Când vrem să înțelegem corect Scriptura, în primul rând trebuie să ținem seama de modul de interpretare pe care îl găsim chiar în ea. Nu putem studia matematica cu ajutorul metodelor empirice folosite în biologie sau sociologie. Nu putem studia fizica folosind aceleași instrumente ca pentru istorie. Nici adevărurile spirituale ale Bibliei nu vor fi cunoscute și înțelese corect prin metodele ateiste care abordează Biblia ca și cum Dumnezeu nu ar exista, ci modul în care interpretăm Scriptura trebuie să ia în serios dimensiunea divino-­umană a Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, ca să putem să o interpretăm corect, noi trebuie să abordăm Biblia cu credință, nu cu scepticism sau îndoieli metodologice. 

De pe undeva, de prin lectiile SS din primavara asta.

Paragraful asta e rezumatul sublim al mizeriei intelectuale in care lincezeste putrid adventismul de ziua a saptea (impreuna cu – fiti pe pace – sumedenie de alte crestinisme). Credinta nu poate fi punctul de plecare al unei abordari oneste a Bibliei. Credinta e, in cazul bun, in care Biblia se dovedeste de incredere, rezultatul interpretarii ei atente. Acuza nerusinata potrivit careia ateismul e o optiune metodologica nu e decit frunza de smochin pe care o poarta tantos hermeneutica gaunoasa a celor care pun carul inaintea boilor – credinta inaintea interpretarii. Oricine iti cere sa crezi ca sa intelegi e un trisor. 

Aveti nevoie de vreo demonstratie sa vedeti ca asa stau lucrurile? Uitati-va numai cum citesc crestinii orice alta scriptura – cu scepticism, indoiala metodologica, ateism. 

Ellen White minte si cind spune adevarul

Când studiați, lăsați deoparte opiniile voastre preconcepute, precum și ideile moștenite și cultivate. Nu veți atinge niciodată adevărul dacă cercetați Scripturile pentru a vă justifica propriile idei. Lăsați-­le pe acestea la ușă… Dacă, pe măsură ce citiți, apare convingerea și realizați că părerile pe care le prețuiați atât de mult nu sunt în armonie cu Scriptura, nu încercați să o faceți să se potrivească cu aceste idei ale voastre. Nu permiteți ca ceea ce ați crezut sau practicat în trecut să vă controleze înțelegerea.

Solii pentru tineret 260 apud lectia SS de miine

Cind ai deschis Biblia azi, ai lasat deoparte prejudecata potrivit careia e o carte speciala care, pentru a fi inteleasa corect, trebuie interpretata cu reguli pe care nu le aplici niciunei alte carti? Ai abandonat ideea mostenita cum ca autorii ei nu se pot contrazice intre ei – idee care te face s-o fortezi sa spuna si ce nu spune sau mai putin decit spune? Te-ai dezbarat de prostul obicei de a-i impune sa-ti vorbeasca tie, in 2020, desi niciunul dintre autorii ei nu-si imagina un public dincolo de generatia lui?

Credinta in Dumnezeu nu este citusi de putin in armonie cu realitatea textuala a Bibliei, ci doar prima dintre multele prejudecati pe care ar trebui sa le abandonezi ca sa ajungi, citind si aceasta scriptura, la adevar.

M-a pus dracu’

Sa va spun o poveste. M-a pus dracu’ sa deschid azi cartea lui Laurentiu Mot Morphological and Syntactical Irregularities in the Book of Revelation. A Greek Hypothesis (Brill 2015) – versiunea lustruita a disertatiei lui doctorale. Am trecut cu succes peste pagina de dedicatie, unde autorul isi inchina opul nevestei si, modest, lui Dumnezeu. M-am impotmolit insa intr-o nota de subsol din pagina 3.  

Acolo, intr-o paranteza cu un citat latinesc [“Dionysius Graecae Dictionis in Evangelia & Epistolis Caftitatem Nimis Extulit” (sic)], trei lucruri mi-au aprins brusc toate beculetele: un f care tine gresit locul unui s lung din tipografia clasica (caftitatem in loc de normalizatul castitatem), majuscule folosite aberant la inceputul tuturor cuvintelor si, cel mai grav, evangelia in loc de ablativul neutru evangelio. Evident ca, pentru o lucrare de lingvistica in care se reface abundent si istoria cercetarii pe subiectul ales, apelindu-se si la surse fara versiuni moderne, constelatia asta de erori ridica imediat intrebari. 

Cartea din care provine citatul e disponibila gratuit si integral pe internet, chiar in editia consultata de domnul rector. E vorba de Curae philologicae et criticae a lui Johann Christoph Wolf. Referinta bibliografica din infranota noastra contine alte trei erori: cind mentioneaza editorul, include si latinescul sumtibus (care e echivalentul functional al lui “publicat de”) inaintea numelui care ar fi trebuit redat la nominativ (Johannes in loc de Johannis – apropo, bibliografia e plina de pacatul asta, nici el practicat macar consecvent) si, infinit mai grav, ne trimite la volumul 3, cind e de fapt vorba de volumul 5. Se inmultesc astfel semnele ca Laurentiu Mot nu stie latineste. Nici sa numere.

Ajuns in sfirsit la adresa prost indicata, ce sa vezi? Nu doar ca domnul rector nu pricepe textul (confirmind fara drept de apel ignoranta lui in privinta limbii latine), dar nici macar nu sesizeaza ca nu e tocmai din Curae-le lui Wolf! Teologul german i-a jucat aici o festa: a inclus, ca extensie a introducerii sale la notele despre Apocalipsa, versiunea proprie (condensata si tradusa in latina) a volumului trei din A Critical Examination Of the late New Text and Version of the New Testament in Greek and English apartinind lui Leonard Twells – care, intimplarea face, a pastorit acum trei sute de ani o biserica pe linga care trec frecvent. Macar de-ar fi stiut domnul rector atita latina cit sa-si dea seama ca, macar in acest caz, nu trebuia sa-si bata capul cu latina! 

Semidoctismul asta impopotonat cu diplome si titluri academice m-a facut sa inchid cartea, sa-mi fac semnul crucii cu limba-n cerul gurii si sa admir tupeul celui care vine pe O2 sa se distreze („pentru relaxare”, ca sa fiu acribios).

Oameni de poveste

Pasajele veterotestamentare invocate ca profetii implinite de catre autorii Noului Legamint se impart in mare in doua categorii: predictii care nu au nimic de a face cu Isus si texte in general poetice care nu sint deloc predictii. Litera Legii spune x. Vine Duhul de viata si ne spune ca x e de fapt y. Sint posibile doar doua concluzii: ori Duhul minte, ori ateismul (alaturi de ortodoxie, catolicism, protestantism, evanghelism, islam, comunism, satanism, misefringism etc.) e si el o interpretare legitima a Bibliei, iar Nietzsche e profet inspirat. In ambele cazuri, Dumnezeu e literatura. 

Ca hermeneutica spiritualizanta a “implinirilor” NT anuleaza orice limita a interpretarii o stie pina si Duhul insusi. Tocmai d-aia, muscindu-se de coada, le da unora darul deosebirii duhurilor – adica un criteriu absolut arbitrar de stabilire a “adevarului”. Adevarul e redus la ce vrea episcopul sau conciliul sau coana Fana sau muschiu’ meu sa fie adevarat. Nu spunea insusi Johann Eck ca toti ereticii se bazeaza pe Biblie? Si nu cred adventistii in “ploaia tirzie” chiar si fara vreo baza biblica? 

Nu e absolut nicio diferenta epistemologica intre “Dumnezeu este iubire” si “Mos Craciun poarta barba” sau “Kama calareste un papagal”. Toate propozitiile astea se impartasesc din acelasi tip de adevar. Adevarul povestii. In lumea povestii, adevarul apartine celui care minte mai frumos. De aceea, cind Florin Laiu recunoaste ca nu are, pentru adevarul credintei lui, decit criteriu estetic, iar Laurentiu Mot se lauda cu libertatea alegerii de a crede, marturisesc amindoi ca traiesc intr-o lume de basm. E perfect sanatos sa vizitezi, din cind in cind, lumi de poveste. Dar sa confunzi adevarul povestii cu adevarul e fix de poveste.

Incertitudinea adevarului absolut

In prefata la Myths and Mistakes in New Testament Textual Criticism (IVP 2019 – o carte pe alocuri excelenta), Daniel B. Wallace scrie: „Teologii evanghelici din noua generatie… recunosc ca, desi imbratisam conceptul de adevar absolut, certitudinea absoluta e alta mincare de peste.” Pute.

Miasma asta nu e ceva nou in crestinism, ci tine de esenta lui. Crestinismul nu e decit un cerc vicios ferecat cu o proasta definitie a adevarului. Nu degeaba pacatul capital in crestinism nu e impotriva lui Hristos, ci impotriva Duhului – Duhul care e adevarul. Acel Duh care iti permite sa storci sulurile Vechiului Legamint pentru ca, miraculos, sa-ti iasa din el zemurile Noului.

Sa ne intelegem: cind spun ca evanghelia nu e decit o poveste nu emit o opinie. Nici nu pretind ca am „tot adevarul” – tocmai eu, care denunt insusi conceptul de „adevar absolut”. In mod sigur, nu hamletizez (/pilatizez). Enunt un adevar simplu, usor verificabil care, in lumea strimba a crestinismului, e hula impotriva Duhului. Nu e problema mea ca unii dintre voi inca hulesc impotriva adevarului, imbatati cu duh.

Povestea povestilor

Se implinesc primavara asta zece ani de cind am parasit oficial rindurile Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea. Nu stiu cite lucruri bune am facut in viata, dar acesta a fost sigur printre ele. Paradoxal, tocmai in BAZS am invatat ca adevarul merita pretuit mai mult decit orice. Iar adevarul e ca evanghelia e doar o poveste. Daca orbii vad, surzii aud si schiopii alearga iar, e pentru ca ingeniozitatea umana se ocupa si cu facerea de minuni, nu doar cu nemurirea povestilor.

Asa – Poveste – se chema si ultima bucata muzicala pe care am scris-o, tot acum un deceniu, in context religios (textul apartine logodnicei mele de atunci, iar inregistrarea e doar un brut de studio). Poate dau, in felul acesta, si startul celebrarii unui deceniu de O2. Asa cum am mai spus, Edi, you rule!

https://clyp.it/1ahvoh42/widget

Pacostea in vremea holerei

Mai tineti minte vorba aia, cum ca orice ateu e credincios pe patul de moarte? Uite c-a venit moartea la usa si toti credinciosii sint brusc atei.

Inconstientii practicanti ai inaltei critici

Mai aud inca, asa cum s-a intimplat si aici nu demult, ca “inalta critica” este o inventie ateista menita sa distruga increderea credinciosilor in textul Scripturii. “Exegeza istorico-critica” ar fi rezultatul blestemat, dar inevitabil al adoptarii unor presupozitii sceptice. Adevarul nu poate fi mai strain de aceasta marota a apologetilor de duzina ai crestinismului. 

Inalta critica nu este o inventie moderna, nici vreun stil aparte de lectura a textelor sacre. Ea face parte de mai bine de doua milenii (macar de pe vremea cind invatatii din Alexandria formulau problema homerica) din repertoriul hermeneutic. Daca critica textuala (mai umila) se ocupa de stabilirea filologica a textului, inalta critica pune in discutie elementele cadru ale interpretarii – autor, data, context istoric. Parintii bisericesti faceau critica inalta atunci cind redau traditiile cu privire la originile evangheliilor. Rabinii care au respins canonicitatea unor suluri, mai ales pe motive de pseudepigrafie, s-au dedat si ei la critica inalta. Inalta critica a facut si autorul lui Iuda cind a citat din Enoh. 

Majoritatea covirsitoare a interpretilor care au contrariat credinta naiva a crestinului traditional au fost ei insisi crestini, ba chiar oameni ai bisericii – preoti si teologi. Multe dintre inovatiile lor scandaloase au fost concepute in sprijinul ortodoxiei – Astruc, de pilda, a propus ipoteza documentara in apararea auctorialitatii mozaice. Iar unele dintre rezultatele inaltei critici sint astazi perfect acceptabile si celui mai fundamentalist crestin – nimeni nu-l mai faulteaza pe Casaubon pentru ca a demontat opinia medievala care facea din popularul corpus hermetic un produs contemporan lui Moise.

Cind un Florin Laiu incearca sa demonstreze ca Daniel a fost scrisa de Daniel in secolul VI i.e.n., el face inalta critica. Se chinuie degeaba, pentru ca nimeni nu poate trage in mod legitim de textul lui Daniel pentru a acoperi istorie post-macabeica, indiferent de data acceptata pentru originea lui. Iar cind cercetatorul onest sugereaza ca autorul danielic e de fapt de secol II, nu face asta din capriciu diabolic – textul insusi tradeaza familiaritatea lui cu epoca elenista, in detrimentul timpului diegetic (se pricepe mai bine la diadohi decit la mezi si persi). 

Istoria postrenascentista a hermeneuticii biblice constituie de altfel parte integranta, daca nu cumva decisiva, din aparitia si dezvoltarea metodei stiintifice. Asa cum Copernic lasa observatia sa-i modeleze presupozitiile, umanistul incearca sa dea tot mai bine seama de datele textului sacru. Iar cind teologii modernitatii timpurii incep sa explice posesiile demonice ca tulburari psihiatrice, racordind exegeza biblica la stiinta vremii, ei nu fac altceva decit facusera Parintii Bisericii cu un mileniu si mai bine inainte – care intelesesera ca nu e intelept sa te pui cu filozofii. In ambele cazuri, teologul sfirseste prin a contribui la avansarea scopurilor si metodei stiintifice. Care duce, la rindul ei, la moartea lui Dumnezeu. 

Da, ateismul e rezultatul, nu cauza lecturii critice a Bibliei.