Gimnastică teologică

Cum Duhul, inclusiv ca Zeitgeist, e impredictibil, iată că ultimele decenii au pus noi accente în hristologie. Teologi cu sau fără muscă pe căciulă, reacționînd poate sănătos, poate discutabil la scandalurile vremii, îl redescoperă pe Isus ca victimă de abuz sexual. Iată un exemplu. Altul. Încă altul.

E foarte bine că, amendînd o tradiție iconografică mincinoasă, teologia creștină redescoperă trupul gol al lui Isus pe cruce. Dar n-ar trebui să ne întrebăm pînă cînd vom mînca trupul victimei pe care am abuzat-o? Pînă cînd îi vom bea sîngele, pretinzînd că în el ne găsim viața?

De altfel, Isus n-a fost gol doar pe cruce. De la cupolele baptisteriilor din Ravenna pînă la unii autori asexuali ai Renașterii, am știut că botezul era în nud – așa cum știu și părinții de prunci ortodocși. Cumva, mîntuirea sufletului nu se poate lipsi de gloria trupului. Psihologia regresivă a nașterii din nou, a edificării omului nou, presupune totalitarismul confiscării oricărei intimități. Iar bisericile reușesc performanța asta și botezînd țoale.

Luați, mîncați!

Decalotînd chivotul lui Cărtărescu

Auzind că Solenoidul m-a lăsat rece, dacă nu cumva m-a enervat, Mircea Cărtărescu a scris carte nouă – despre mine, pentru mine, întru mine. Ba chiar i-a pus ca titlu numele meu, Theodoros. Pentru că eu sînt buricul pe care-l iscodise fără să-l dibuie pînă acum.

Theodoros este un caleidoscop de povești. Nu un basm, ci o apocalipsă care devorează suluri vechi și noi, un text întretăiat cu alte texte, ca un dosar borțos de Securitate, numai bun de pus pe masa Comandantului Suprem. Un colaj vîscos, în care marginile se șterg, lumile se suprapun, timpul e labil, detaliile se știrbesc și se contaminează, toți mint și toate juisează. O polihronie. Zmeiele, velele, unghiile sînt încondeiate, smalțurile sînt sculptate, iar corăbiile cîntă. Nu, faptul că zugravul de subțire apare în carte sub două nume nu e o eroare. Ca orice Dumnezeu serios, scăderile, cu voia sau fără voia, sînt în însuși planul de-a pururea al celui ce adună toate șfarele. Anacolutul e acolit. Totu-i vis și parodie.

Cărtărescu a priceput în sfîrșit că romanul nu-i de pus pe foc, ci sub ochii Celui care, închis în propria poveste, Se citește amuzat pe Sine, potrivindu-le pe toate. Disraeli a scris Lothair în ’69, nu ’68. Împăratul Norton sigur n-a fost blițuit cu flamă de magneziu la urcarea lui pe tron. Bețaleel n-a zidit Templul de la Ierusalim. Eleanor Creesy a ajuns în ’51, nu ’61 la Frisco. Kunsthistorisches Museum nu exista încă pe vremea ispitirii lui Sisoe. Cișmigiul nu fusese încă amenajat la 1830. Epistolele lui Pavel nu-s în Evangheliar. Israel și Iuda nu s-au scindat sub David. Genitivul radicalilor greci e rizospaston. Dhu al-hijja nu-i decembrie. Kurban bairam e turcesc și nu-i pe 8. Ion Ghica s-a născut înaintea lui Tudor și a ajuns în Samos după ce a trecut Theodoros pe-acolo. Menorchinul nu e niciodată cafeniu. Femeile-s la moară în Evanghelii, nu bărbații. Etc etc. But that’s the point. Contează rotunjimea poveștii, nu reflexul autist al știutorului de carte. Însuși copacul istoriei își are rădăcinile în marea învolburată din tocul scriitorului.

Nu importă cu cîți i scrii Isus – totu-i erezie. Așa cum sînt țestoase all the way down, așa sînt dumnezei all the way up. Infinit mai interesant e de ce colanul urmuzian din Antikythera provine din 1623. Să fie vina lui Wilhelm Schickard? Sau de ce tronul lui Solomon are cînd șase, cînd șapte trepte. Să atîrne asta subtil de grafia dubioasă a lui SAVAOTH? Cert e că scrisoarea lui Tewodros către Norton nu e singurul lucru care vine din viitor. Că îngerul e, firește, androgin. Și că osia lumii e-n fericită derivă.

Așa cum sigur cititorii vor găsi în Theodoros și lucruri pe care Cărtărescu nu le-a pus în carte. De pildă, pe ei înșiși.

O teorie corală

Etimologii încă nu știu exact de unde vine queer. Iar eu, și dacă ar ști, tot m-aș juca obraznic. Ca orice înger.

La Wycliffe, Psalmul 150:4 sună astfel: Herie ye hym in a tympane and queer; herie ye hym in strengis and orgun. Queer e corul / hora din LXX. Lancelot Andrewes, editorul de facto al KJV, comenta într-o predică Luca 2:12-14: Will yee now, to this inglorious Signe, heare a glorious Song; to this cratch of humilitie, a hymne of celestiall harmonie? If the Signe mislike you, ye cannot but like the Song, and the Queer that sing it. Creșa umilă a Încarnării ți se pare prea queer? Las’ că te unge la suflet hoarda de madrigaliști postsexuali a cerului. La mijlocul secolului al XIX-lea, Westcott și Hort, colegi la Cambridge, studiau fenomene paranormale – inclusiv queer feelings. Cînd te vizitează fluidele genii e normal să te simți straniu.

În secolul al XVIII-lea, queer desemna argotic tîlharul. Adunături de haimanale, corurile bisericești, mai mereu exclusiv bărbătești, au fost întotdeauna ambigue bands. Iar angelologia creștină numește rangurile de înaripate „coruri”.

Doi ghibarți și-un pumn de sămînță

Dacă Orosius, apărînd imperiul creștin de realitatea uluitoare a invaziei vizigote, susținea că superioritatea noului zeu se putea vedea în progresul istoric (înfrîngerile zeilor vechi fuseseră mai catastrofale, cică), Guibert de Nogent, pus pe transformat cruciada în ideologie, compară aventura orientală a cavalerilor cu poveștile naționaliste ale Vechiului Testament, de la exod la macabei, arătînd că suferința creștinilor pentru pămînt sfînt e mai mare decît a modelelor biblice, iar contribuția miraculoasă a lui Dumnezeu e mai mică (de vreme ce creștinii au mai puțină nevoie de cîrje divine). Dei gesta per Francos – frâncii înșiși sînt miracolul lui Dumnezeu în lume. Ce se schimbase între secolul V și secolul XII? Imperiul nu mai era la fel de vulnerabil. Încreștinase suficienți dintre invadatori. Creștinii se bătuseră deja destul între ei. Era momentul ca imperiul să devină expansionist. Bizanțul avea nevoie de armele occidentului. Iar călugării rămași la vatră aveau suficient timp liber să convertească războiul drept în război sfînt.

Creștinismul însuși avea nevoie de o perfuzie. Nu poți nutri la nesfîrșit un cult popular cu sînge de martiri vechi de sute și sute de ani. E nevoie de sînge nou. Sînge de cavaler, de cruciat. Numai că, din greșeală, în graba de a purcede către o moarte glorioasă, niște creștini au vărsat niște sînge de evreu. Mai rău, unii evrei au preferat să se sinucidă decît să treacă, sub amenințare, la creștinism. Martirii zeului vechi erau o jignire la adresa zeului nou. Pe de altă parte, de ce să te lupți cu musulmanii departe cînd evreii sînt mult mai periculoși și, slavă Domnului, mai aproape? Guibert însuși va contribui la nașterea medievală a antisemitismului (cu duium de accente freudiene).

Un tiz contemporan mutat la Londra, Gilbert Crispin, lucrează și el la resurecția literaturii polemice anti-iudaice. E perfect conștient de adîncimea hermeneutică a conflictului, punînd în gura preopinentului evreu cuvinte polihronice: ”Violentiam Scriptur(a)e infers et at fidei vestr(a)e assertionem Scripturas intorques.” Cînd declari sensul literal al textului imposibil și sensul hristologic singurul intenționat de autor, „violentezi scriptura și o contorsionezi dogmatic”. E firesc: și litera trebuie să sîngereze.

Restanțe

În finalul discuției de acum un an și jumătate pe care am avut-o cu Edi am pomenit de Akhenaten și revoluția lui materialistă, umbrită de spectrul totalitarismului. Aveam atunci în minte, adînc și difuz, lectura pe care o face Jan Assmann literaturii ateniste. Iată ideile cheie (Moses the Egyptian. The Memory of Egypt in Western Monotheism, 188-190, cu sublinierile autorului):

We are now able to reconstruct the initial insight or ”revelation” which induced Akhenaten to abolish traditional polytheism and to found a new religion based on the idea of divine unity and uniqueness. It was the discovery that not only light, but also time is to be explained as manifestations of solar energy. With this discovery, everything could be explained as workings, ”emanations”, or ”becomings” of the sun. In this system, the concept of the ”One” has not a theological but a physical meaning: the One is the source of cosmic existence. There are no other sources besides this One, and everything can be reduced and related to it.

But a new concept of God, and a new religion, can never emerge as the result of explanation. What Akhenaten actually discovered, what he was probably the first to discover, and what he certainly experienced himself as a revelation, was a concept of nature. With regard to the Divine, his message is essentially negative: God is nothing else than the sun, and he is also nature…

The cosmic process is stripped of its anthropomorphic significance, but is nevertheless not indifferent to man. To the contrary: the less anthropomorphic its interpretation, the more anthropocentric its meaning. Man is intended or ”meant” by that cosmic performance and he may read the signs of parental love in the cosmos…

It is true that the Amarna hymns are obsessively repetitive in stating that all the sun does is ”for them”, but at the end of the ”Great Hymn” all this is related to the king as the ultimate goal of creation, so that the anthropocentric perspective is transformed into a pharaocentric one in the end. It is true that the sun rises to vivify the world, but it is for the sake of the king that the sun vivifies it. The king is the one who is ultimately ”meant” by the cosmic process and he is the only one for whom it has meaning. Meaning, in this world, is something between God and king, not anything shared by the people.

Yet meaning is a social phenomenon; so is religion, and so is God. Saying that meaning is only accessible to the understanding heart of the king amounts to saying that there is no meaning at all. Explanation replaces interpretation. The more there is that can be explained, the less there is to interpret. Thus we may perhaps say that, instead of founding a new religion, Akhenaten was the first to find a way out of religion… He rejected not only the polytheistic pantheon but even the theistic idea of a personal god. There is nothing but nature.

De 33 de veacuri și jumătate intuim că centrul lumii e privitorul și sîntem bîntuiți de ispita piramidei – credem că din vîrf se vede mai bine. Creștinismul a vrut să redea demnitatea vederii ultimului om. Dar istoria creștinismului (care e totuna cu istoria antisemitismului, a wokeismului duhovnicesc) e povestea interminabilă a constructorilor de piramide. Hristocentrismul nu e cu nimic mai bun decît faraonocentrismul. Elevarea centrului – alienarea lui liturgică, politică, metafizică, escatologică – face întotdeauna victime. Predicatorii ierarhiei sînt antihriști, chiar dacă în vîrful scării lui Iacov îl așază pe Tatăl. Ei uită că scara e-n vis.

Nu e al dracului de amuzant că printre cei mai aprigi apologeți ai meritocrației sînt azi adoratorii harului? Slăvit fie Domnul că unora ni s-a făcut harul să merităm mai mult! Tot harnicii socoteau că negrul e om fracționar.

Am pomenit, vorbind despre steag, de (de)ochi. Am uitat, vorbind despre humă, de mînă. Razele divine care înmuguresc în mîini, făcute celebre de iconografia lui Akhenaten, sînt omniprezente în imaginarul religios al monoteismelor. Le-am întîlnit și în muzeele din România. Pînă și Duhul se pogoară „alunecînd pe-o rază”.

Și, pentru că tot am început de la Augustin, să mai adăugăm la pomelnicul demeritelor lui faptul că a introdus (împreună cu discipolul său, istoricul partinic Orosius) noțiunea de „păgîn” în teologia creștină. Țăran e ăla care crede că numai locuitorii cetății lui Dumnezeu sînt de neînlocuit.

Duhul, diadema literei

Moise e într-o bancă din fundul clasei. Rabbi Akiva, de la catedră, comentează Legea lui Moise. Și Moise nu pricepe nicio iotă.

Asta ne spune Talmudul (Menachot 29b) că se întîmplă cînd Dumnezeu scrie, avînd grijă ca fiecare coroniță să se umple de Duh. Legea lui Moise e pentru un cititor mai mare decît Moise. Fiecare iotă ascunde un morman de semnificații.

Nu doar evreii beți de mustul adevăratei Vițe știu să stoarcă litera de Duh. Rabbi Yeshua nu e singurul care se îngroapă sub un interminabil munte (תילין של הלכות) de litere. Legea lui Moise e pentru cititori mereu mai mari decît Moise.

Dacă credința ta e încă inteligibilă pentru Moise, ai ratat respirația Duhului. Dacă Isus e de acord cu tine, ții în brațe o literă moartă. Duhul zice că Akiva e perimat.

Așa se face că Israel e mereu altul. Litera știe să se reinventeze. Apropo, Moise n-a scris în niciun caz cu coronițe – folosea un cu totul alt alfabet decît cel pe care l-a ornat tradiția rabinică.

Dar Duhul găsește o cale. De-ul din diademă e același cu cel din deontologie. Orice literă care leagă e un duh care dezleagă.

Anodine

Firește că mai sînt. Luca 7:9 – „că nici întru creștini n-am aflat atîta credință” (spre deosebire de pasajul paralel din Matei 8). Luca 22:30 – iarăși, „12 semenții creștinești”. Luca 24:21 – „cela ce va să izbăvască creștinii”. Ioan 1:31 – „să se arate creștinilor”. Ioan 1:49 – „tu ești împărat creștinesc”, zice Natanael, profetic. Ioan 3:10 – „tu ești învățător creștinesc”, zice Isus despre Nicodim, fariseul. Ioan 12:13 – „împărat creștinesc”, zic ierusalemitanii fluturînd ramuri de palmier. De unde rezultă că, abandonînd abuzul doctrinar la jumătatea lui Matei, Coresi e mai luminat decît diverșii scriptori ai BAR 296.

Am recitit Cimitirul din Praga al lui Umberto Eco. Un roman cît un secol de istorie creștină europeană. Ah, vremurile bune în care creștinătatea încă nu se lăuda că a dat lumii modernitatea! În care drepturile omului, libertatea de conștiință, democrația, capitalismul, sionismul erau încă de la diavolul. Mai e de mirare că nu știm încă cine e Israel? Principala ocupație a lui Dumnezeu e răzgînditul.

Maimonides, într-un pasaj din Mișne tora, zice că mărturia celor care anunță luna nouă contrazicînd „cele știute prin socoteală” (שנודע בחשבון) trebuie respinsă. Astrologii – matematicienii cerului – sînt mai credibili decît martorii oculari. Astronomii știu mai bine decît evangheliștii. „Și întunericul n-a biruit-o”, pretinde văzătorul. La care calculistul (חשב dă azi numele ebraic al calculatorului) ridică din sprîncene și zice: într-un univers care se dilată, întunericul întotdeauna biruiește lumina. Acum 13,8 miliarde de ani, universul era de 1000 de ori mai luminos decît azi. Radiația cosmică de fundal va trece în spectrul radio și apoi va deveni nedetectabilă. Și ultimii sori se vor stinge.

Nodițe

Ați auzit cu siguranță de Cartea neagră a comunismului. E deja un sfert de secol de cînd e pe piață. Dar știți oare că există, aproape de tot atîta timp, mai multe cărți cu titlul Cartea neagră a capitalismului? Nu, să nu care cumva să credeți că Humanitas va publica vreodată versiunea românească a vreuneia dintre ele. Mîna invizibilă a pieței are grijă să nu apară chiar orice pe piață. Utopia predicată de Jordan Peterson încă nu s-a săturat de sînge. Sînt încă prea mulți oameni care se simt bine pe altar.

Așa cum mă așteptam, Grigore cel Mare nu e primul exeget care să interpreteze paralelismul Iacov/Israel în stilul lui Neofit Monac. O făcuse deja Ieronim, cu două veacuri mai devreme, în – probabil – siajul lui Origen. Discutînd Isaia 9:8 (care, dacă nu mă înșel, conține prima apariție a paralelismului la Isaia), celebrul biblist spune că juxta anagogen, adică doar în sens anagogic, Iacov reprezintă iudeii, iar Israel „poporul neamurilor”. Sau – pentru că sînt posibile și alte spiritualizări – că „Domnul și-a trimis Cuvîntul Bisericii, care a înlocuit poporul anterior (priorem populum), dar acesta a căzut în Israel, adică între eretici, care se laudă că-l văd pe Dumnezeu”. Din perspectiva asta, Yahweh e precum semănătorul din pildă – Cuvîntul cade și aiurea, în urechile unora care doar cred că pricep, de pildă. Israel a fost și Regatul de Nord, cel care a căzut primul sub povara falșilor zei. Samaria se laudă și ea că-l vede pe Dumnezeu. Cuvîntul cade victimă între eretici.

Sabia invizibilă a pieței știe să deosebească văzători de nevăzători.

Am avut răgazul să mai răsfoiesc paginile dificile ale BAR 296 (Evangheliarul de la Războieni). La Matei 10:23 are, în ambele variante de text, „cetățile creștinești”. La Matei 15:31, „și mărea pre d(u)mn(e)zăul creștinesc”. Că BAR 296 nu depinde de Coresi e însă dincolo de dubiu pentru următoarele: Mt 19:28 – „de veți judeca ceale 12 semenții creștinești” (halucinant, nu?); Matei 27:9 – „și luoară 30 de peanegi, prețul cel prețuit, ce prețuiră de fiul creștinesc” (citatul din Ieremia, care e de fapt din Zaharia, e făcut să vorbească-n șleau hristologic); Matei 27:42 – „împărat creștinesc”; Marcu 12:29 – „ascultă jidove / creștine”; Marcu 15:32 – „h(risto)s, împărat creștinesc”; Luca 2:25 – „de aștepta alinarea creștinească / de aștepta mîngîiarea creștinească”. Și or mai fi și altele.

Puține lucruri sînt mai absurde și mai amuzante pe lume decît să auzi creștini – mîndri uzurpatori – lăudînd virtuțile ierarhiilor naturale.

Holocaustul infinit și binefacerile pustiei

Hm. Ahile. Dar și Yahweh. „Căci Domnul este mîniat pe toate neamurile și plin de urgie…” Urgie. „El le nimicește cu desăvîrșire.” Știm deja ce hram poartă. „Se topesc munții de sîngele lor.” Peisajul începe să se dizolve. „Toată oștirea cerurilor piere.” Pentru că Yahweh domnește și sus, nu doar jos – peisajul are astrologica lui. „Cerurile sînt făcute sul ca o carte”. Toiagul lui Yahweh poate declanșa involuția. „Căci sabia mea s-a îmbătat în ceruri”. Momentul de autotranscendență divină. „Va coborî asupra Edomului.” Condescendența. D-aia e important să știm care e adevăratul Israel. Precum în cer, așa și pe pămînt.

„Căci Domnul ține un praznic de jertfe… un mare măcel…” Templul și cîmpul de luptă una sînt. Al Domnului e sîngele jerfelor pentru că al Domnului e sîngele tău. Mă rog, al dușmanilor tăi. Și al tău – dacă n-ai grijă să-ți omori dușmanii. Pînă la ultimul. „Căci este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire…” Principiul zi/an. Hehe! „Răsplătire” e shillum. Pentru că pacea (shalom) unora e rodul pacificării altora. „Smoală… pucioasă… și fumul lui se va înălța în veci.” Amin! Iadul e altarul din care se înfruptă Yahweh, sodomizatorul. „Funia pustiirii și cumpăna nimicirii.” Arhitectura somptuoasă a lui tohu și bohu. Yahweh e-n recreație. Și, de data asta, povestea se va opri la Genesa 1:2.

După ce se satură Yahweh, se înstăpînesc necuratele. „Acolo își va avea locuința năluca nopții…” Lilith. Femeia nesupusă. Cea care îi face pe bărbați să viseze umed. Și fură copii. Neofit Monac vă explică ce și cum (probabil primul în cultura română). Și sfîntul Sisoe. (Iar, pentru sofisticați, Jordan Peterson – haosul e femininul care n-a cunoscut încă ierarhia luminoasă a toiegelor.) „Căutați în cartea Domnului și citiți!” Să desfășurăm steagul, ne ispitește Yahweh. „Duhul lui va strînge acele sălbăticiuni.” Ca-ntr-o arcă a lui Noe pe dos. Căci țapul pentru Azazel va moșteni pămîntul.

Hamadă

Promit că e ultima pentru o vreme.

Ca să vedeți cît de adîncă e istoria steagului / conducătorului / zeului, să adăugăm niște inele în lanț. Numele hieroglific al faraonului era nswt. Eu înclin să le dau dreptate celor care îl pun în legătură cu sumerianul ensi. Și da, unul dintre numele sanscrite ale conducătorului era netra. „Yahweh este faraonul meu”. Nu, nu militez pentru nostratism aici. Mă mulțumesc să sugerez că, atunci cînd vine vorba de arhitecturi sociale, deci de ideologii, civilizațiile antice au avut mai multe în comun decît se crede îndeobște. Măcar niște Wanderwörter.

Dumnezeul evreilor bagă în presă toți bîntuitorii cerului antic. Vechile imnuri și legende sînt stoarse de simbolistică. Yahweh e un cocteil de esențe tari. Superzeul face cumul de funcții. Se abstractizează, se apocalipticizează – devine polul contrapus lumii, materiei, colcăielii. Geniul iudaismului lui Isus e că îl aduce pe Yahweh, ontologul, cu picioarele pe pămînt – reînnobilînd lumea, materia, șerpăria. Centrul însuși trebuie jertfit. Fiecare dintre noi e stea(g). Problema iudaismului lui Isus e că nu a acceptat niciodată vestea bună a morții lui Dumnezeu.

Celălalt nume hieroglific al faraonului era ḥm. Numele întrupării zeului. E pur și simplu numele omului, al individului – de la faraon la servitor (ḥmt e femeia, ḥm-nṯr e preotul). În limbile semitice, aceeași rădăcină înseamnă „cald”, „inflamabil”. Generează o familie de cuvinte ce include concepte precum: roșu, furie, lavă, saună, zel, febră, fanatism, jar, dorință, violență, leșin, venin. Toată gama de pasionalitate a vieții – de la plăcere la suferință, trecînd prin mînia lui Ahile, e-n numele omului.

Cînd zic că împărăția nu-i a misionarilor, zic că împărăția e a misionatului. Dacă misionarul vrea să intre în împărăție, trebuie să învețe că are ce învăța de la misionat. Doar contribuindu-și amîndoi zestrea de poveste se poate naște un soare nou.

Hematii. Himie. Human. Humor. Homer. Ham-ham. Haoma. Huma. Scepticul Hume. Hm.