Interludiul canonic

În povestea canonică a istoriei românilor, am fost mereu aici și-am fost mereu creștini. Nimeni nu se tulbură suficient cît să încerce să definească mai îndeaproape nici „aici”, nici „creștini”. În povestea extra-canonică a istoriei românilor, am fost o vreme la sud de Dunăre, ca să ne salvăm nu doar latinitatea, cît mai ales creștinismul. Asta e una dintre iluziile dragi tare röslerienilor – dăm o ortodoxie ca să ținem în brațe altă ortodoxie. E un mic cretinism de băieți luminați. În povestea anti-canonică a istoriei românilor, ne aducem aminte că ne-au plăcut codrii, nu orașele și imperiul, turmele, nu episcopii. Indiferent pe ce coordonate, ne-am găsit întotdeauna confortabila marginalitate (manioții încă erau păgîni pe vremea cînd apăreau prima dată vlahii în surse). Sigur, creștinismul poate lua și forme de „religie sălbatică” (mulțam Vali!). Mai mult, nu există progresie lineară în evoluția religioasă a unei comunități. Creștinismul crește și descrește, se metamorfozează mereu, fuzionînd, acomodînd, erodînd, făcîndu-și autocritica, fiind vulnerabil la viruși, imigrații și alte astre. Lexicul creștin latin din română nu e deloc garanție că am fost mereu (la fel de) creștini. Nu mai vorbim că același lexic prezervează păgînisme precum Rusaliile. În fine, dacă am acceptat din interes politic o biserică de altă limbă e și pentru că nu aveam la ora aia biserică în limba noastră (mă refer cel puțin la instituții, cu bagajul lor de birocrație și aspirații imperiale). Și, pentru că ne plăceau codrii și turmele, n-aveam nevoie de sfinți decît să ne țină izvorul curat și femelele borțoase (ăștia eram încă și-n secolul XIX).

Unul dintre lucrurile pe care Noul și Vechiul Testament le au în comun este redacția canonică. Deși evangheliile și Torah sînt mai tîrzii decît epistolele și profeții, ele sînt plasate la căpătîi, ca să controleze modul în care citim restul. Ca nu cumva să descoperim că Paulică nu dădea doi bani pe carnea lui Mesia, sau că Yahweh accepta sacrificii umane. Falsificarea istoriei e menirea oricărui canon.

Explozia rabinică

De la Jacob Neusner la Sarah Wolf, studiile rabinice au redescoperit Talmudul ca artefact literar. Talmud este ucenicia ebraică. Nu doar că talmidul este ucenic și rabinul e rabin, dar talmudul nu-i atît doctrină, cît o disciplină hermeneutică, un discipolat textual. Un nou legămînt întru împlinirea vechiului legămînt. Duhul suflă oriîncotro vrea.

Înțelegem de exemplu că există un paradox al canonizării: un corp de texte e delimitat și sacralizat doar atunci cînd practica adiacentă a interpretării a devenit suficient de puternică și autonomă încît să facă închiderea canonului irelevantă. Canonizarea e doar primul semn că Duhul își face de cap. Canonizarea e începutul anti-canonului.

E absolut fascinant ce fac evangheliile din canonul Noului Testament cu termenul rabin. Isusul matein refuză titlul (mai exact le refuză talmizilor accederea la titlul rezervat exclusiv lui Isus) și-l pune, cu desăvîrșită ironie, doar în gura lui Iuda (fix în momentul celebrului pupic). La Marcu, și Petru, și un orb devenit urmăritor îl numesc pe Isus rabin (nu doar Iuda). La Ioan, toată lumea îl rabinizează pe Uns – chiar și Magdalena după înviere. Creștinismul a ignorat, evident, recomandarea frăției hristice, pricopsindu-se cu tot felul de rabini – doctor angelicus, doctor seraphicus, doctor mirabilis et al. Pînă și eu sînt magister divinitatis. Ba chiar sînt cel mai rabin dintre rabini – urăsc pînă și ideea de a avea discipoli.

Textul închis în sul sau între coperți de codex devine un mediator de transcendență. Ucenicia nu-i decît inițiere în bibliomanție – te învață cum să dai dincolo de litere (grammata alea moarte, stoicheia începuturilor) de duhul care reconfigurează pentru vremuri noi, mereu profetice, piramida. E absolut irelevant dacă, precum Cicero sau Peterson, nu crezi nicio iotă. Duhul piramidei îți dibuie locul în schemă. E eternul cabalism al inevitabilei dezamăgiri. La vîrf, la bază, în tainice cămări sau în adevărata piramidă oglindită în cerul de deasupra piramidei nu-s decît cadavre.

Minciuna originară a primului legămînt a fost aceea că Yahweh, pitit într-un text care înfiera idolii, n-ar fi și el decît o făcătură. Profeții, cronicarii, legiuitorii vechii piramide au încercat să ne distragă de la a pricepe că Yahweh e manufactură, chit că mîna artizanului ține o pană, nu o daltă. Și nu, nu mă refer doar la acel Yahweh care se laudă că-și dă nevestele la futut în piața mare. Și Dumnezeul filozofilor, născut din spirit geometric și fior cosmic, e manufactură. Cicero n-are niciun reazem ontologic pentru interesul lui public. Nu doar Templul necredincioșilor de saduchei merita distrus. Iar dacă Cicero e ficțiune de stat, ce altceva e Ambrozie? Anticatastaza creștină nu vizează doar Ierusalimul, ci și Roma (cum Cicero îi înlocuia pe greci). Iar Tom Holland uită că e mai mult morav roman în creștinism decît ar sugera recente perversiuni precum drepturile omului, abolirea sclaviei și liberalismul politic. Toate literele sînt moarte, toate Duhurile sînt progresiste.

Tradiția trădării

O să ziceți bine bine, da’ prea știe Paulică detalii istorice, dă pildă în noaptea în care a fost vîndut… (1 Corinteni 11:23). Nicidecum! Căci și vîndut, și trădat, și orice mai găsiți prin infidele versiuni sînt echivalări post-evanghelice ale banalului predat (παραδίδωμι). Or, Paulică ne spune el cu gurița lui ce va să zică: Pe El, Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie… o jertfă de ispășire… Domnul nostru, care a fost dat (παραδίδωμι) din pricina fărădelegilor noastre… El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat (παραδίδωμι) pentru noi toți… Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat (παραδίδωμι) pe Sine Însuși pentru mine… Hristos ne-a iubit și S-a dat (παραδίδωμι) pe Sine pentru noi (Romani 3:25; 4:25; 8:32; Galateni 2:20; Efeseni 5:2). Pînă și imitatorul lui Paulică și-a făcut bine lecțiile: Dumnezeu se dă pe sine. Nici picior de iudă prin povestea paulină.

Bine bine, da’ de unde știe Paulică că era noapte? Păi, e la mintea cocoșului: noi nu sîntem ai nopții, nici ai întunericului… odinioară erați întuneric, dar acum sînteți lumină… împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac… El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului (1 Tesaloniceni 5:5; Efeseni 5:8; 6:12; Coloseni 1:13). Nadirul coborîrii din lumină e în noaptea predării de Sine (nu mai vorbim că Paștele se mănîncă noaptea – 1 Corinteni 5:7). Apropo, verbul din 1 Corinteni 11:23 e un imperfect, nu un aorist – traducerea hipercorectă ar fi în noaptea în care era predat, iar cea naturală pre rumînie în noaptea predării sale. Nu e vorba de un incident printre altele în noaptea cu pricina, ci de însăși totalitatea acțiunii nocturne, de natura însăși a întunericului. Din nou, nici urmă de iudă pupăcioasă.

Cicero are un paragraf delicios în De divinatione, discutînd ce sens ar fi avut ca primul JC să fi știut de la început cum avea să sfîrșească: Quid vero Caesarem putamus, si divinasset fore… quo cruciatu animi vitam acturum fuisse? Primul demnitar roman îndumnezeit murise rușinos, trădat și lăsat ore întregi sub statuia ginerelui devenit diavol, pînă s-au îndurat niște sclavi să-l adune de pe jos. Unsul Domnului avea să-i ia fața celui ce-a murit în binecuvîntată ignoranță. Al doilea JC avea să meargă la rușinoasă moarte pe-un drum deschis de profeție, în deplină beatitudine masochistă, iubindu-se cu trădătorul.

Faza doxologică

Strîns legat de discipol e verbul imperativului hristic „urmează-mă!” (ἀκολουθεῖν). Nici acesta nu apare în epistolele canonice decît o singură dată, cînd Mesia e Petra care îi secondează pe exodici cu cantina prin deșert (1 Corinteni 10:4). Îl avem însă și în Apocalipsa 14, unde faimoșii virginali se țin scai de Miel. Apocalipsa e încununarea creștinismului paulin, reunind colajul de texte cu extazul vizionar. Incelii celești nu fac ucenicie, ci defilează la pas prin Sionul strălumesc. E adevărat însă că germinează aici zelul martiric care va colora și discipolatul lui Ignațiu, cel care, deși episcop, știe că devine ucenic doar mucenicindu-se. Apropo, încă n-am găsit μαθητής mai devreme de epistolele antiohianului în literatura creștină extracanonică.

Se prea poate să vă întrebați cum a rezistat atîta vreme (poate vreun secol) creștinismul fără poveștile și predicile din evanghelii. Foarte simplu: prin poezie. Recitiți vă rog Odele lui Solomon. Înainte să-i pută a staul și să aibă părinți cu buletin, Hristosul se știa deja prelins din sînul Tatălui într-o anonimă, ca toți pogorîtorii. Grăia în stilul psalmilor, făcea teologie paulină (minus alarma eschatologică) și scălda binemăritorii în ioanină (filonică vreau să zic) lumină. E Hristosul slavei, și e perfect de ajuns pentru o vreme.

Arcul istoricizant al mitului creștin se vădește mult dincolo de evangheliile Noului Testament. Detaliile pululează. Legenda explodează. Listele se dilată. Aflăm mai tîrziu cum îi chema și pe cei 70 de ucenici, nu doar pe cei 12. Aflăm ce visa nevasta lui Pilat. Aflăm cum le chema și pe cămilele magilor etc etc etc. În excrescența mea favorită, Pavel însuși botează un leu. Mă duc să-mi scald mîța.

S-a născut Mesia

Ați observat că în pasajul din 1 Corinteni 15 discutat anterior apar pe același palier ierarhic „cei doisprezece” și „apostolii”? Că limbajul epistolelor canonice mai cunoaște, un nivel mai jos, „frații” (ca în versetul 6 din același capitol) și „sfinții”? Dar că niciunde în afara evangheliilor și Faptelor creștinii de orice rang nu sînt numiți „ucenici”? Ce reflectă oare absența discipolatului din lexiconul creștinismului timpuriu?

Nici Vechiul Testament grecesc nu cunoaște figura școlerului. Și e normal să fie așa, de vreme ce primul rabin din tradiția ebraică e ben Zakkai, care se afirmă abia după distrugerea celui de-al doilea templu ierusalemitan. Evangheliile și Faptele sînt producții din jumătatea de secol de după 70 e.n. Ele apar în dialog și la concurență cu nascentul iudaism rabinic. La început n-a fost așa. Isus nu era rabin, nu ținea discursuri, nu rostea pilde, nu făcea minuni. Abia dacă se năștea sub lege, murea sub puterile veacului acestuia și învia întru gloria vieții eterne. Vorba apostolului: „n-am avut de gînd să știu între voi altceva decît pe Isus Hristos, și pe El răstignit”.

Tot ce pare să conteze în proclamația paulină e realizarea tipologiei mesianice sugerate de lecturile Duhului din vechile suluri. Hristosul lui Pavel nu e istoric, e viu. E mai ales întregibil în trupul mereu multiplicabil al îndumnezeiților. ”Hristos în voi, nădejdea slavei.” Marele eveniment care declanșează apocalipsa paulină nu e istoric, e hermeneutic. La plinirea vremii, mahrama a căzut de pe fața inspiraților cititori ai venerabilelor texte. Acestea prefiguraseră dintotdeauna un Israel resorbit în zeul său. Cartea bîntuită de vizionarul demistificator naște pe Mesia.

Tind să cred că sectanții Unsului și-au început într-adevăr cariera în intervalul dintre instaurarea controlului roman direct în Iudeea (6 e.n.) și distrugerea Templului. În loc ca lumii lui Alexandru să-i succeadă împărăția sfinților Celui Preaînalt, teologia Păcii Romane dicta sorții imperiului. Profeția lui Daniel nu se putea să fi fost o prostie. Se impunea deci revizuirea viziunii. Noroc că prorocii nu știu niciodată ce vorbesc. 1 Corinteni 15 este și capitolul din autenticele pauline cel mai impregnat de Daniel.

În acest prim moment al iudaismului cuceritor, misiunea paulină e perfect confortabilă cu persistența sacrificiilor de la Ierusalim. Unsul e spiritualizarea lor portabilă, adaptată la diaspora elenizată, unsă cu alifiile filozofilor și șprițurile misterelor. E victoria tainică a zeului singuratic și fără idol de la Templu, mediat de înscripturarea lui post-exilică. Unsul nu e încă preot. Epistola către Evrei e, precum Evangheliile, răspuns la catastrofa Templului.

Atîta vreme cît a durat Templul, sulurile vechi (Septuaginta plus ceva enohice) au fost de ajuns. Epistolele nu se vor scriptură. Ele sînt doar lanțurile care încearcă să îmblînzească Duhul interpret. Odată distrus templul și cultul jertfelor, e nevoie nu doar de un substitut și o nouă Torah. E nevoie ca Duhul să se întrupeze în Magistru, ca victoria imaginației hermeneutice să-și capete eroul istoric. Doar așa se poate salvgarda evreitatea zeului biruitor. Doar așa Israelul e și vechi, și nou. Schema Mesianică începe să se scufunde în biografie, gesticulație și oracol. Și, pentru că apare Rabinul, apar discipolii.

Ăsta e frumosul paradox al creștinismului: nimic mai mitologic decît Isusul istoric. Acesta e doar soluția de avarie la succesul Hristosului paulin, încununat de catastrofa Templului.

Dumbrava minunată

Am întrebat o inteligență artificială care e, făcînd abstracție de orice ortodoxie, cel mai vechi text creștin, canonic au ba. Mi-a zis că 1 Corinteni 15:3-8. Nu-i un răspuns absurd, nici curajos, dar ne-am pus oricum pe descusut și deșirat și atomizat și aneantizat și spiritualizat.

Sînt trei chestii mari și late în această mărturisire de primitivă credință: insistența pe sursa scripturală a poveștii, unitatea confirmării ei extatice, și construirea piramidei noii autorități religioase. Măcar din cauza unui Richard Carrier, știți deja că Pavel îl întîlnește pe Uns întocmai ca toți ceilalți martori ai glorificării Sale – în trup pneumatic, umflat cu pompa Duhului. Că doară și Yahweh mîncase vițel cu Avraham. Pseudo-paulinul 1 Timotei 3:16 e și mai spectaculos – doar îngerii sînt martori ai glorificării, pămîntenilor nu le rămîne decît proclamația.

La fel, că evanghelia e colaj de răstălmăciri veterotestamentale știți deja prea bine. Important e să remarcăm cum croiește crezul citat de apostol piramida puterii. E un paralelism cu – nu importă – Petru și Iacov capi de serie. Apoi e nivelul intermediar al celor 12 / apostolii. În fine, la talpa împărăției sînt 500 / neamurile lui Pavel. M-am întrebat mereu ce caută ăia 500 aici și de unde vin. Nici geniul de siliciu n-a știut. Pun pariu că e doar o referință simbolică la Ezechiel 42:15-20. E numărul preaplin al curții de afară.

Schema asta simbolică conservă structura centripetă a sacrului din Vechiul Legămînt. Petru / Iacov – marele preot. Cei 12 / apostolii – aparatul levitic. Cei 500 / paulinii – restul lumii. Nimic nu s-a schimbat. Împărăție de preoți, dar unii sînt mai cu scufie decît alții. Apropo, regulile „noahice” din Fapte 15 țin și ele de însuși regimul sacrificial al vechii ordini rituale. Unsul n-a adus absolut nimic nou. Doar istoria forțează noi lecturi ale cadavrului puturos al literei. A căzut Templul, trăiască Unsul – care era oricum adevăratul înțeles al strugurelui.

Creștinismul a început fix cum a început adventismul – din cărți, din viziuni, și din eternul nesaț de piramidă. Ați băgat de seamă că, potrivit poveștii din Fapte 11, imediat cum s-au inventat creștinii, au apărut profeții de la Ierusalim să facă colecta? Pavel însuși ne spune pe șleau: dacă neamurile se înfruptă din binecuvîntările duhovnicești ale evreilor, e datoria lor să cotizeze pămîntește – pentru că Unsul e „slujitor al tăierii împrejur” (Romani 15:8.27).

Traducătorii Septuagintei știau ei ce fac cînd o echivalau, mai mult sau mai puțin pudic, pe Așera cu pîlcul sacru de copaci. Duhul are reședința la Holywood. Nevasta lui Yahweh țese încă.

Să vă aibă la nazar nazîrul!

Am fost curios să aflu ce știm exact despre Nazaretul primului secol. Concluzia? Nimic. Nazaretul nu e atestat niciunde înaintea evangheliilor. Primii creștini nu par să se fi dat în vînt după rădăcinile pămîntești ale noului lor zeu. Abia Eusebiu, citînd o sursă de secol III, face din Nazaret subiect de istoriografie creștină. E epistola lui Iuliu Africanul care propune o soluție fantezistă la problema genealogiilor divergente din Luca și Matei, care inventează istorie ca să-și argumenteze explicația (arhive arse de Irod, de exemplu), care zice că Isus era de neam din Nazara și Cohava (nimănui nu-i pasă de Cohava), și care încheie spunînd: dacă-i așa au ba, nimeni nu știe, e de ajuns că explicația, fără pic de dovezi, e adevărată, de vreme ce evangheliile îs adevărate. Deci fantezii biografice reclamă fantezii istorice și geografice ca să dovedească veridicitatea unor fantezii metafizice. Toate adevăr pur.

Din aceeași perioadă avem (cică) și o inscripție evreiască de la Caesarea. E un fragment dintr-o listă de familii preoțești plus diversele locuri din Galileea unde s-au retras după distrugerea romană a Ierusalimului. E o legendă a continuității iudaice construită pe legenda celor 24 de mișmarot din 1 Cronici 24, și ea generată probabil de practica cultică babiloniană. Apropo, manzaltu e terminologie astrologică (apare și în Iov 38:32 sau 2 Regi 23:5), iar maṣṣartu e din aceeași rădăcină (națaru) din care probabil că vine și Nazaretul („a păzi”, „a veghea” – lupta cosmică e, începînd cu Daniel 4, între diferitele tipuri de woke, și sîntem toți prizonieri în turnul de veghere, cîntînd imnuri gregoriene).

Avem deci două tradiții de speculație istorică născute cel mai probabil dintr-o speculație de hermeneutică profetică. Nimeni nu știe de unde „citează” Matei 2:23 – e doar o joacă pe diferitele accepțiuni ale unui cuvînt ebraic (nețer / națar / nazir). Nimeni nu știe unde e sinagoga în care a citit Isus din Isaia, nici muntele sprîncenat de pe care era să fie aruncat (Nazaretul istoricizat începînd cu secolul IV e mic și-n vale). Nimănui nu-i pasă că, la origini, creștinii (FA 24:5) erau preoți însărcinați cu cîte-o nazirie – o preoție surogat, o fantezie de supraviețuire a zeului. Abia apoi, cînd împărăția a coborît pe pămînt, s-a împămîntenit oleacă și mitul.

Știți, profeți cum sînteți, ce urmează. Nu tocmai demult, un prof de limbi moarte a sugerat că Isaia era la curent cu egipteanul nṯr, devenit între timp numele mumiei. Între cîrja preoțească și cadavrul nemuritor al zeului, creștinismul.

Cu curu-n Isus

Iar și-a băgat dracu’ coada-n vagabondajul meu internautic de mi-a căzut sub ochi acest splendid articol, cu antologic titlu, din revista rugăciosului Pavel Goia. Nu, pastorii nu suferă de schimbări ale ritmului circadian după mijlocul vieții, de apnee de somn sau depresii, de stres sau insomnie. Nuuu. Pe ei îi trezește Îngerul Domnului dimineața (că deșteptătorul e prea calvinist) să-și reclame tronurile cerești (bazați băieți) ca să salubrizeze văzduhul. Și nu, asta n-are nimic a face cu Brahmamuhurta. Aia e pe alt fus orar. Sau în altă cosmică luptă.

Pătratul distanței

Am și eu o curiozitate de outsider: mai este subiectul colaborării cu Securitatea de actualitate în adventismul românesc? Mai scrie cineva despre asta, măcar cît să recenzeze și ultimele volume din Pustiul lui Modoran? Sau descrește geometric interesul pentru temă cu fiecare zi ce trece?

Oare dosarele Securității intră și ele la Judecata de Cercetare?

Nartex

În seminarele teologice, zice papa Francisc, c’é gia troppa frociaggine. Știe el ce spune.

Frocio vine cel mai probabil dintr-un fenocio rotacizat, adică din fenicul. Adică din tîrșul lui Dionis.

Secolul V înainte de Gezu Crișt e și secolul apariției thyrsos-ului în arta și literatura grecești.

În grecește, feniculul e narthex. Eu zic – nicio surpriză – că vine, cu metateză, din egipteanul nṯr.

Și că e fix tîrnul din tîrnaț (nartex) și tîrnosit. A face gard e a ridica steagul. A face curte.

Sînt pline seminarele teologice de masculi care fac curte zeului. În secolul V era treabă de femei.

Contează cine cum face Duhul să fluture? Scoală vînt, vino vînt, suflați! (Cîntarea cîntărilor 4:16)