Republicată recent în România (uitați-vă și la oferta curentă a editurii în cauză), scrisă de arădeanul Ioan Slavici în 1878, în contextul Congresului de la Berlin, Soll & Haben (debit și credit) este o carte profetică. Este primul monument al naționalismului antisemit, vag creștin, care va bîntui Europa ultimelor două decenii ale secolului XIX și prima jumătate… Dar ce vorbim, e viu și azi. Am decupat cîteva pasaje ca să vedeți că nu glumesc. Le voi comenta minimal.
„Ciocoii… acea nenumărată ceată de oameni pretențioși, iviți ca din senin, care umplu toate locurile goale în statul român (funcționari, toptangii, avocați, contraccii, deputați, arendași etc.) – sînt înșiși un fel de ovrei.” Pentru că da, statul capitalist e gloria evreității. „De sus pînă jos viața noastră economică e atît de rău întemeiată, încît ovreiul e cuiul, pe care scoțîndu-l, întreaga alcătuire se desface și se prăbușește.” Zici că citează, precum Isus, din psalmul care zice: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii. Domnul a făcut lucrul acesta și este o minunăție înaintea ochilor noștri. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim în ea!” Doar că Slavici zîmbește cu jumătate de gură.
„Venind în România [încă mică], românul de peste Carpați află că frații săi de aici sînt niște români cam curioși [ciudați]; iară acești frați îl privesc pe dînsul ca pe un român cam original [ciudat], cam singur în felul său.” D-aia e românul o minunăție: tot românul găsește un român care se ciudește după el – ca lumea după fiară (Apocalipsa 13). „Societatea europeană ne-a trimis destule lepădături [etnii conlocuitoare]: le-am primit pe toate și din cele mai multe am și făcut elemente sănătoase [românizîndu-le, dacă nu cumva și civilizîndu-le]. Vom face și din celelalte, dar numai potrivit cu legile firești și cu măsura puterilor noastre. Cerem deocamdată răgaz ca numai după ce vom fi isprăvit o muncă să ne apucăm cu nouă puteri de cealaltă.” Eram încă ocupați cu românizarea grecilor și bulgarilor – ba chiar și a aromânilor. Evreii – deși coloana vertebrală a economiei și a statului – puteau să mai aștepte mîntuirea.
Slavici, cum bine știm, nu e un prost: „Pînă în ziua de astăzi prăpastia între noi [remarcați onestitatea auto-includerii] și popor e foarte mare. Întreaga noastră viață intelectuală și morală e streină de firea lui; cultura noastră, multă, puțină cîtă este, …pleacă din niște premise cu totul închipuite și stă oarecum atîrnată în văzduh. Într-un cuvînt, punctele de atingere între noi și dînsul [poporul] nu sînt decît foarte puține, și astfel îi facem impresia unei invaziuni ce-l jignește în dezvoltare”. Adevăratul corp străin în viața românilor era România, veche de nici două decenii. Ca să reducă distanța dintre elitele multiculti, cosmopolite și poporul inculti, împotmolit, era mai ușor ca elitele să se coboare la nivelul prejudecăților poporului (pe care poate chiar elitele le încurajaseră, dacă nu împărtășiseră) decît să-l ridice pe acesta în cine știe ce nou cer. Mai bine să urască dimpreună evreii. Altfel, „ovreii vor face deplină ruptură între noi și popor”.
„Și cine sînt acești oameni streini? Sînt ovreii, …nici de o rasă cu noi, dintre toate popoarele din Europa cel mai depărtat de firea noastră indo-germană și îndeosebi traco-latină. Starea de lucruri… fiind așa, noi ne aflăm în legitimă apărare.” Ne bîntuia încă ontologia. „Dacă principele Bismark are dreptul de a lua la goană pe iezuiți și pe socialiști, nu înțelegem cum nouă ni se tăgăduiește același drept față cu ovreii, care de asemenea sînt o conjurațiune contra societății moderne.” Necesitatea dușmanului comunitar ca bază a noii religii naționaliste – Germania abia emancipase evreii, începuse între timp, cum e firesc, a culture war. Antisemitismul românesc era doar vitala jertfă de ocazie a românismului.
„Întreaga individualitate a poporului ovreiesc e alcătuită din niște însușiri omenești care fac ordinea socială și buna înțelegere peste putință …cuib de disordine… niște oameni cărora le lipsesc cele mai de căpetenie calități cetățenești: curagiul, modestia și bunul cumpăt.” Zise Slavici cumpătat, modest și brav. „Pe fața pămîntului noi sîntem singurul popor care a știut să facă din o parte mare a țiganilor oameni cumsecade, singura țară în care țiganii ară, seamănă și seceră.” Sclavia e civilizatoare, nu? Mai ales cînd stăpînul de sclavi e biserica.
Savant: „Această izolare [genetică a evreilor] are motive poate chiar fiziologice… Îndată ce se încuscresc cu alții, ovreii, atît de productivi și de trainici, produc îndeobște urmași lipsiți de trăinicie… se stîrpesc cu a treia generație… În vecii vecilor [ovreii carantinați] vor rămîne în mijlocul nostru un element străin, care ne turbură armonia socială. Nu-i vorbă! Îi privim ca pe o nevoie fatală de care nu putem scăpa.” Doar rușii nu ne sîcîiau cu rectitudini politice. Iar condițiile toleranței erau: „nu putem da ovreilor dreptul de a înrîuri asupra legislației, asupra mișcării literare, asupra culturei estetice și îndeobște asupra vieții noastre morale și intelectuale.” Evreii chiar voiau să se românizeze, dar noi nu eram încă destul de români ca să avem „timp să mai stăm de vorbă și cu dînșii”.
Nu doar evreii erau în chestiune în proza lui Slavici. Însuși imperialismul german ne sufla în ceafă: „Cît pentru nemți, îi primim bucuros în mijlocul nostru, deoarece sînt un element care ne aduce o cultură adevărată, iară nu coruptă ca aceea a ovreilor; îi primim însă în locul ovreilor, nu împreună cu dînșii. Dacă astăzi nemții sînt întîmpinați la noi cu oarecare răceală, cauza e numai fiindcă îi știm ca pe niște susțiitori ai ovreilor.” În avîntul lui patriotic, citează, via Bolliac, două „hrisoave Domnești” care vădesc rădăcinile naționalismului românesc în secolul XVII – al brîncovenilor care se dau basarabi și al ostreicultorilor greci care se dau boieri moldoveni (și care abia dacă vorbesc românește). Texte savuroase, pline de creștinești blesteme: „să se măture de pe pămînt pomana lui”; „și foc și spuză și vînt viforit să-i fie partea paharului lui împreună cu Iuda și Arie”. Iuda, adică evreii. Arie, adică (la grămadă), armenii.
Cu ce se lăudau domnitorii cu origini dubioase puși de turci la București în sec. XVII? Cu eliminarea mitocăniei (mitocan – „lit. călugăr locuitor de mitoc, deci extraurban, de unde sensul peiorativ”). De unde rezultă că secularizare averilor mănăstirești, deși deplînsă de Slavici, are temei istoric și politic. Dar: „Ați alungat pe fanarioți și pe călugării grecești ca să faceți loc ovreilor? Ați luat moșiile închinate sfintelor așezăminte de binefacere ca să le dați ovreilor? Neatîrnarea țării o ați cîștigat, pentru ca să vă sinucideți?”
„Dar nu avem unde să alungăm pe ovrei… nimeni nu vrea să-i primească. Nu ne-ar rămîne deci decît ca, la un semn dat, să închidem granițele și să îi tăiem și să îi aruncăm în Dunăre, pînă la cel din urmă om, încît să nu mai rămîie nici sămînță de dînșii. Aceasta e singura soluțiune ce după mintea sănătoasă îi poate rămîne unui popor trainic în niște împregiurări ca cele de astăzi… Dacă voim deci să mai trăim, trebuie ca, fără de ură și fără de mînie, să luăm mai curînd ori mai tîrziu o aspră hotărîre… Nu eu și nu oamenii de felul meu sînt aceia care vor sfătui pe români să ia o asemenea hotărîre aspră.” Slavici e antisemit doar pentru ca să stăvilească antisemitismul. Slavă Domnului! Soluția finală s-a născut pe-un picior de plai.
„E în interesul ovreilor, al prietenilor lor și chiar în interesul poporului român ca chestiunea să se rezolve într-un timp cînd alte împregiurări și alte stări de lucruri vor face cu putință ca românii, fără de a comite un act de sinucidere, să deie chestiunii o altă soluție.” Printre condițiile necesare confortului dialogului cu „ovreii”: „după ce ciocoii noștri se vor fi făcut oameni mai cumsecade”. Hahahahaha! Slavici se întreabă: „Cînd are să fie aceasta? Nici noi nu știm. Peste cinci, peste opt, peste zece ani.” Realist, dom’le! Noroc că: „Atîrnă de la timp și împregiurări. Atîrnă mai ales de la ovreii înșiși.” Desigur.
„Dacă lucrul vine la cuțit, apoi Europa creștină și indo-germană e pentru noi, iară nu pentru semiții mozaici. Știm noi cît de mult ovreii prin țările apusene sînt iubiți! Să încerce și să ne aducă la deznădăjduire; dar apoi să nu ne învinovățească pe noi dacă focul aprins pe pămîntul românesc va trece cumva în Bucovina, în Ardeal și în banatul Timișorii, în Galiția și în Țara Ungurească, în Boemia și în Austria, ba chiar în Germania cea luminată.” Chiar anul următor (1879), Wilhelm Marr, inventatorul cuvîntului „antisemitism”, publica Der Weg zum Siege des Germanenthums über das Judenthum (în care reface mare parte din argumentația lui Slavici) – tren în care aveau să urce imediat von Treitschke și Stoecker.
„Dintre toate relele cari ne pot ajunge, nu e niciunul atît de mare ca și acela pe care ni-l fac ovreii [noii fanarioți]… Așa cred eu… Ce-i drept, eu sînt român de peste Carpați și așa, cu deosebire, în chestiunile de interes național mai stăruitor și mai consecvent decît frații mei din România.” Slavici. Soarele românismului. Dar ca să nu vă las cu un binemeritat gust amar, să mai aruncăm un ochi în parabola lui Baluschek – veți fi remarcat că stema editurii Vicovia e un soi de svastică, vechiul nostru simbol solar.
Sînt trei sori falși în tablou – doi expliciți, unul implicit (care luminează cele două fețe din dreapta, de dincolo de ramă). Ba chiar patru, dacă punem la socoteală ochiul aprins al trabucului. Scena poartă titlul ambiguu ”Morgengrauen” – adică „zorii / grozăviile dimineții”. E noaptea foarte tîrzie a prețurilor mici, a clientului crud. Peste drum, două firme. La parter, o mîncătorie cu numele idilic „La brazi”. Ne aduce aminte de O Tannenbaum – mereu virgonț, cu frunze / pagini mereu credincioase / adevărate. Mai adînc, pe aceeași melodie, versurile unui cîntec studențesc, în care, printre altele, tempus edax rerum. Și care celebrează dorul de oscula – nu, nu are nimic de a face cu cal-ul apocaliptic; e doar diminutivul de la os, „guriță”.
La etaj, nu știm exact ce se comercializează. Poate fi orice, de la Abhandlungen („tratate”) la Zweiteilungen („dihotomii”). Sigur sînt disponibile pe datorie (Teilzahlung), în rate. Deasupra femeii încolțite, iar nu știm pînă la capăt. Poate e o firmă de Autogenese – nume alternativ al abiogenezei. Sau, ambițios, o companie de transport aerian – Autogiro. După G pare să urmeze însă un alt A. Deci, mai bine, mai la subiect, Autogamie – pentru că orice client se caută pe sine. Spiritul se curbează în om pentru a se descoperi. Dumnezeu, în faza lui mistică, se transcende pe sine în carne.
În orice caz, singurii ochi pe care Baluschek ni-i arată întregi sînt cei ai curvei. Privita ne privește. Din ochiul clientului nu vedem decît sclera. Îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu din ochii prostituatei. De altfel, dacă e vreun soare în tablou, în afară de cel care amenință să răsară, e cel sugerat de bordura bonetei femeii. Femeia învăluită în soare (Apocalipsa 12). Magdalena e preasfînta maică și fecioară. Două curbe mai mult decît se ating. Sărutul.
oxigen2 
Comentarii recente