oxigen2

Despre sacru, noi, profanii

Sacrul, draga Tabita, este un epifenomen al alteritatii. Iar cea mai intilnita sistematizare a lui este cea spatiala (vezi heterotopiile lui Foucault). Templul este sfint si greu sau deloc accesibil (vezi de exemplu postarea mea de aici); cel care sta in fata, in afara lui este pro-fanul. Tara mea este pamint sfint tocmai pentru ca are granite, fiind clar delimitata de tara ta, de tara lui. Nebunul sau leprosul este sacru pentru ca este altfel. Cerul este sfint pentru ca il imaginam dincolo. Sacerdotul este sfint pentru ca poarta toale si tichii fistichii si sade mereu pe un jilt mai inalt – este exceptional.

Asta ma aduce, pentru moment, inapoi la observatia pe care am mai facut-o (in contextul discursului teologic) cu privire la pluralitatea fundamentala a fiintei. Absolutul (Cel in afara oricarei relatii) nu poate fi sfint. Nu exista „inalt” decit daca exista „mai jos”. Nu exista „(Cel cu totul) altfel” decit daca exista „fel(uri)”. Nu exista „sacru” daca nu are cine sacraliza – „sfinteasca-se Numele Tau”.

Si, privind tot inapoi, trebuie sa-ti aduc aminte ca autorii Noului Testament au propus o revolutie prea adesea ignorata (din pacate, chiar in crestinism) – ruperea perdelei, darimarea „zidului de despartire”, inlaturarea oricarei bariere. Cel-cu-totul-altfel ne seamana deplin, inclusiv in suferinta si moarte. Iar spatiul sfint devine accesibil oricui. Apocalipsa inchipuie o lume fara templu; or, n-ai cum sa fii pro-fan daca a disparut fanum-ul. Si, din nou, nu exista sacru daca nu exista profan – nu mai exista un „afara” caruia sa i se opuna un „inauntru”.

Prin urmare, daca e sa fiu crestin, nu dau doi bani pe scufii si patrafire, pe titluri si strane. Ma lasa rece altarele (amvoanele) si sacristiile. Bunatatea este liturghia mea; iertarea sacrificiul meu. Nimic nu e prea sfint sa nu poata fi daruit, sa nu poata fi lasat in urma. Nimeni nu e prea departe sa nu-mi poata fi aproape. Sfintesc totul pentru ca sint un templu deschis.

In fine, mi-a placut incertitudinea lui NL in a ma trece printre teistii care scriu pe O2. Pentru ca ma lasa rece si categoriile ideologice „teist” si „ateu”. Ma intereseaza doar daca esti un templu deschis. Suficient de deschis cit sa se vada ca Sfinta Sfintelor e goala 🙂

Estul este rosu

Se spune ca Nicolae Iorga, enervat fiind de Armand Calinescu, politician de seama in perioada interbelica, ar fi spus ca nu va divulga numele celui care l-a enervat dar, daca se va supara, ii va scoate si celalalt ochi. Este genul de aluzie fara nume dar de care se prinde toata lumea. Iar asta pentru ca toti stiau ca Armand Calinescu avea doar un singur ochi! Nici eu n-am sa divulg numele celui care ne ataca saracia si nevoile si neamul ci doar am sa spun ca daca ma supar am sa-i revoc licenta de pilot!

In ultima vreme se tot profileaza la orizontul echatologiei noastre un nou tip de predicator al Evangheliei. A apus vremea vorbitorilor enigmatici si cuminti care “terminindu-si rostul lor, langa noi se sting si mor” (se pare ca si poetul insusi si-a terminat deja rostul!). Apare tipul revolutionarului ascet si dezinteresat care declara razboiul sfant si criza profana, vede conspiratii si seamana deznadejde, adulmeca duminica si adora persecutia. Transforma miracolul in fapt cotidian, rasul in plans iar plansul in disperare, demonizeaza lumea si idealizeaza enclava, masoara timpul si scurteaza vremea. Ii scoate ochiul diavolului pentru ca este suspect de verde si declara munca patriotica decupata din rai. Inchide si deschide poarta imparatiei pe criterii foarte culinare, vestimentare, muzicale sau literare si ii culpabilizeaza pe toti cei angrenati full time pe tarlaua Babilonului, si care nu mai inteleg nimic din desartaciunea maculaturii salariului lor, ca din cauza lor nu putem urmari sfarsitul in direct.

Aceasta icoana evlavioasa care se pretinde autentica in viata reala, cu privire scrutatoare, frunte libera si carticica rosie este noul simbol al luptei de clasa, religioasa si militanta, angrenata in plina revolutie eschatologica, si unde toti cei care continua sa traiasca mai departe in second life vor trebui sa plateasca scump pretul huzurelii lor: ori se vor inrola in detasamentele sfarsitului ori vor pieri ca tradatori in viitoarea scufundare. Noul model cultural, seducator prin aparenta dar autoamagitor prin esenta, reuseste sa picteze tabloul impresionist al unui inevitabil „Tea Party”, atat de necesar pentru provocarea unei bisericii prea birocrate si super centralizate, dar care pe plaiurile autohtone s-ar traduce mai degraba prin „Strawberry Fiesta”, unde fiecare culege ce-i place dar la sfarsit ramane cu ochii in soare!

Toate revolutiile incep cu o carticica si cu intrebarea fundamentala, “Ce-i de facut?” Marca distinctiva a noi revolutii culturale este aceiasi carticica rosie. Nu e obligatoriu sa fie rosul tipografic dar este inevitabil rosul mistico-fantastic. E vorba de manualul revolutionarului grabit si necajit care are nevoie de ghid in jungla de nedescris in care se ascunde. Carticica iti spune totul si de toate: mancare, bautura, muzica, literatura, vestimentatie, educatie, viitor, familie, cariera, finante. Mai ales finante! Este noul oracol portabil in care doar daca esti razvratit nu ai cum sa nu afli raspunsuri precise la probleme si mai exacte ale vietii. Asa ca nu mai e cazul sa gandesti, sa intrebi, sa comentezi, lamentezi, ingrijorezi sau sa te indoiesti. Nici nu mai e timp de asa ceva ci doar de reactia soldatului perfect: “Yes, sir! No, sir!”

Paradoxul este ca la inceput carticica n-a fost rosie si nici nu si-a propus sa poarte culori stridente. A fost doar o serie de sfaturi bune si relevenate pentru cei care nu prea intelegeau ce scria in Carte. Insa aici este geniul revolutionarului sacerdot, ca printr-o transubstantatiune mistico-ideologica sa reuseasca sa tranforme orice carticica buna de citit intr-una rosie de urmat si orice imn protestant in „Estul este rosu”! Iar dupa savarsirea minunii cu metamorfoza culorilor, toate celelalte elemente ale vietii se vor imparti obligatoriu si inevitabil, doar in alb si negru.

Dar despre povestea lui alb si negru alta data. Pana atunci paziti-va de cei care vor sa va fure culorile si care vor sa confiste Cartea in numele unui manual rosu. Intrebati-l pe Mao daca nu ma credeti pe mine. Doar revolutionarii stiu de ce!

Dacă măcăne ca un mit…

Edi trebuie să-și ducă gîndul pînă la capăt. Interpretarea – doar aparent concordistă – pe care o dă primelor 11 capitole ale Genezei este construită pe realizarea fundamentală a caracterului lor mitic. Faptul că refuză încă să le numească „mituri” este singurul lucru care îl mai leagă de concordism. Acum, că mitul poate avea rădăcini istorice (sau științifice, într-un sens primitiv) este un fapt indisputabil. Numele trandafirului al lui Umberto Eco, de exemplu, are certe și, uneori, explicite raporturi cu realitatea istorică – religioasă, culturală, socială – a sfîrșitului de secol XIII, începutului de secol XIV. Dar este totuși operă de ficțiune, cu pretenții mitice în măsura în care vorbește despre chestiuni perene ale existenței umane, ba chiar oferind o etiologie pentru dispariția unui text aristotelian. Știm că există în Austria un vechi oraș medieval numit Melk, cu o abație întemeiată undeva spre sfîrșitul secolului al XI-lea, renumită pentru scriptoriul și biblioteca ei. Dar nu mă apuc să-l caut pe Adso.

Daca religiile (nu, nu doar creștinismul) dau sens vieții este doar pentru că ele oferă o poveste ale cărei personaje putem deveni și noi. Aceste povești, mai ales cînd au puternice accente eschatologice, pretinzînd că dezleagă și viitorul nostru, nu doar trecutul, răspund nevoii noastre de vector, de direcționalitate, de deznodămînt. Iar nevoia aceasta e mai veche și mai profundă decît aceea de a înțelege lumea în care trăim. Eclesiastul e minoritar. Țesătorii de povești au avut mereu cîștig de cauză. Dacă Dumnezeu există, ne seamănă teribil – pentru că ne spune dintotdeauna povești, lăsîndu-ne să ne batem de unii singuri capul cu dezvrăjirea științifică a lumii.

Geniul creștinismului, subminat în varii moduri (încă din teologia NT) de creștinismul însuși, a constat în umanizarea totală și ireversibilă a lui Dumnezeu. Divinul încape fără probleme în pielea omenescului – în paharul întins celui însetat, în copilul strîns în brațe proteguitor și drăgăstos, în grija pentru aici și acum, nu pentru sînul lui Avraam. Descoperindu-l pe Dumnezeu, Isus ne-a arătat cum să fim oameni. Și că a fi om este suficient. Ați observat că dacă stai la masă și frîngi pîinea, împarți paharul și spui povești, nu există erezii?