oxigen2

Hainele noi ale imparatului interstelar

Minciuna mare in era AI

Violenta care mantuieste

SETI: mit si realitate

Halal halenă

Puțin după moartea lui Antioh Epifanul, alți seleucizi omorau evrei. Un rabin a fost crucificat. Un nepot nătîng, elenizat, a venit să-și bată joc de el, călare: „Vezi ce cal mișto mi-a dat mie domnul, și ce cal nasol ți-a dat ție Domnul?” Unchiașul i-a răspuns de pe cruce: „Dacă asta dă Domnul celui care-L supără, cu atît mai mult celui care-L ascultă.” Netotul, obraznic încă: „Nu ești tu cel care L-a ascultat mai abitir decît oricine?” Rabinul: „Dacă asta dă Domnul celui care-L ascultă, cu atît mai mult celui care-L supără.” Nepotul a încasat din plin lovitura. S-a dus acasă și s-a sinucis în toate cele patru feluri de execuție prescrise de lege: lapidare, ardere, decapitare, spînzurare (pentru detalii tehnice, vezi Bereșit Raba 65:22). Înainte să-și dea duhul pe cruce, rabinul și-a văzut nepotul căit zburînd spre cer. „Na că mi-a luat-o înainte în paradis!”

Dincolo de imorala poveștii, interesant e faptul că, în realitate, nu știm dacă rabinul a fost crucificat sau tras în țeapă. Cu tot entuziasmul anticilor pentru spectacole macabre, detaliile tehnice sînt neclare. Egiptenii și asirienii ne-au lăsat poze – peste tot numa’ țepe. Romanii (cu ceva precedent persan/sirian) par să fi iubit crucea. Creștinii au preferat (cu valahe excepții) spînzurătoarea. A muri pe lemn e, pe cît de eficient, pe atît de ambiguu.

σταυρόω (de unde „stavrofor”) poate însemna și „a construi o palisadă”. צלב (ebraicul modern pentru „cruce”) provine dintr-un verb care înseamnă și „a trage în țeapă”. Echivalentul arab (صلب) înseamnă și horny. Englezescul stour/stower și islandezul staur înseamnă „țeapă”. Nu mai știe omul de ce să-și agațe speranțele. Sau Hamanul.

Primii creștini n-au avut probleme cu ceața asta. „(Atîrnat) pe lemn” era suficient (Fapte 5:30; 10:39; 13:29; Galateni 3:13; 1 Petru 2:24). Important era că blestemul morții lui Isus a fost infirmat de Înviere.

Cuvîntul aramaic folosit în Bereșit Raba pentru instrumentul execuției rabinului este שָׁרִיתָא (șarita) – stîlp, bîrnă. Abia m-am abținut să nu vă spun o poveste despre cum ar putea proveni din egipteanul nṯr. O poveste frumoasă, cu afereze și păsări de pradă.

Și Odiseu, în procesul de restabilire a ordinii la întoarcerea acasă, pare să spînzure niște șturlubatice. Apoi se pune, cum povesteam și altădată, pe fumigații. Cere, mai exact, foc și pucioasă (Odiseea 22:481). E specialitatea lui Yahweh – sodomizatorul, apocalipticul. De altfel, cuvîntul grecesc pentru pucioasă e θεῖον (theion), perfect încadrabil familiei de cuvinte a divinului. Nu mai vorbim că Isaia 30:33 ne spune pe șleau că duhul Domnului duhnește a sulf. Isus e balaurul.

Dacă scepticul Cicero scria De ira, încercînd să facă terapia mîniei omenești (călcîiul nostru ahilian), creștinul Lactanțiu scria De ira Dei, aducîndu-ne aminte că, pentru a fi buni, Dumnezeu trebuie să fie rău. Lactanțiu urăște alegoreza, e voios înainte-mergător al „teismului deschis” (nu doar al lui Jonathan Edwards) și se ia la trîntă (fără șansă de succes) cu Leucip, Democrit, Epicur, Lucrețiu. Scria fix la începutul imperiului creștin – vremea în care creștinii îmbrățișau și semnul crucii. Nu știm, apropo, de unde vine labarum. Poate de aici.

Calcidius îl traducea în aceeași perioadă în latină pe Platon. Echivala „trupul lumii” cu machina mundi. Versiunea lui avea să definească teologia creștină și nașterea modernității (vezi-l pe Cusanus aici). Cum se petrecuse tehnicizarea universului? Eu cred că răspunsul e, de pildă, în Lucrețiu. În superba carte a cincea a Poemului naturii, scrie:

Principio maria ac terras, caelumque tuere,
Horum naturam triplicem, tria corpora, Memmi,
Tres species tam similes, tria talia texta,
Una dies dabit exitio, multosque per annos
Sustentata ruet moles et machina mundi.

Marea, pămîntul și cerul sînt cele trei corpuri ale întreitei naturi. Cele trei specii (fețe, persoane). Cele trei texte (țesături, firmamente). Toate se vor nărui într-o zi. Toată „materia și mașina lumii”. Textualizarea veacului duce la revelația mașinii universale. Organul devine instrument. Apropo, tuere îmi aduce aminte de semiticul טוּר (tur) – a vedea, a inspecta, a augura.

Exitium. Anihilare. Antonim? Adventus. Poate asta e creștinismul – tentativa patetică de a imagina post-lumea.

De ira Dei l-a făcut posibil pe Augustin. Eu îl prefer pe Aristofan tuturor serioșilor Domnului. În secolul V înainte de Țeapă, era perfect posibil să tragi un pîrț în fața zeului și să supraviețuiești (vezi splendidul episod din Belșugul). Vorba vorbelor lui Lucrețiu: verbis vexare dominos acris.

Caracatita savant si acvariul

Legea lustrației

Unul dintre fascinantele mistere etimologice ale latinei este dacă mundus care a dat „imund” și mundus care a dat „mondial” sînt unul și același cuvînt. Eu sînt printre cei – nu puțini de data asta – care cred că da. Nu știu dovadă mai bună decît cuvîntul „monden” – și curat, manierat, stilat, și umblat, la modă, în văzul lumii. E destul de clar o familie conceptuală care clasează lumea spălată, ordinea strivitoare a opulenței, atotcuprinderea puterii. Puterea atotcuprinderii, opulența strivitoare a ordinii, spălarea lumii.

Avem paralelă în evoluția grecescului kosmos – împărțit frățește între „cosmetic” și „cosmic”. Ambiguitatea e splendid surprinsă în trecerea de la textul Septuagintei pentru Genesa 2:1 (καὶ συνετελέσθησαν ὁ οὐρανὸς καὶ ἡ γῆ καὶ πᾶς ὁ κόσμος αὐτῶν) la cel al Vulgatei (igitur perfecti sunt caeli et terra et omnis ornatus eorum). Originalul ebraic are צבא (țavá) – mulțime, șleahtă, armată (ca în cărtărescianul SAVAOTH). Pentru că sensul de bază al lui kosmos e „ordine”. Iar oastea Domnului trebuia să fie și curată (Deuteronom 23:9-14).

Precedentul egiptean e însăși Ma’at. Lumea e frumoasă cînd se respectă ordinea. Ba chiar este doar pentru că cineva a făcut ordine în haos. Întemeierea lumii e impunerea ordinii. Cosmetizarea e cosmicizare. De aceea inaugurarea unui templu e purificarea unei noi lumi. Iar Creația e imposibilă fără sînge. Tiamat, Kingu, Isus – cineva trebuie să moară pentru ca lumea să existe (Apocalipsa 13:8 iluminat de/contaminat cu Evrei 9:26, Matei 25:34, 1 Petru 1:20, Efeseni 1:4, Evrei 1:2).

Bineînțeles că v-am mințit. E perfect posibil să mai fie un mundus care și-a vîrît coada în povestea nu tocmai curată a „lumii” – un radical indo-european care a dat în germana medievală Mund („căuș”, „protecție”), iar în engleza modernă mound („movilă”, „glob”). E aici poate ecoul lui mundus cerialis. Vorba lui Ovid: prima Ceres dedit leges, Cereris sunt omnia munus. Rotunjimile lumii, regula lor perfectă, cerul de deasupra și cerul de dedesubt. Închisoarea libertății noastre. Sanctuarul mizeriei noastre.

​Mai mare decât Dumnezeu e nevoia de dumnezeu

​Nu a fost bine ca omul să fie singur și Dumnezeu i-a dat un ajutor potrivit. O fantomă. În care se regăsește, din el dar nu e el.

Apoi li s-au deschis ochii și au văzut.
Din nou fantoma. Bântuiți de decizii care le aparțin. De incertitudine pentru că nu mai picură din Adevăr.

Suntem bântuiți de ceea ce nu suntem noi. Bântuiți de interpretare. A celorlalți și celorlalte lucruri.
Ce ne sperie nu e că nu conștientizăm asta ci că ne găsim copleșiți din a decide ceva singuri. Astfel e mai ușor cu existența pitiți în spatele lui Dumnezeu.

De când am deschis ochii că suntem dar nu suntem singuri, e complicat. Ușor era în pântecele Evei. Și mai ușor era una cu Dumnezeu, când nu eram.

Diavolul este în detalii și să ne păzească Dumnezeu să ne ferim de ele.
Și credincioșii plătesc bir postmodernismului când afirmă pe Dumnezeu de frica paraliziei incertitudinii în lipsa unui dumnezeu.

​Închinare la idoli e și că „mai mare decât dumnezeu e Nevoia de dumnezeu”.

Atunci li s-au deschis ochii

Căderea în păcat a presupus un exercițiu de reinterpretare. Ceea ce era natural a fost redescoperit ca rușinos. De atunci, tot păcătuim. Descoperim, de pildă, că ceea ce e păcat e natural (homosexualitatea, să zicem). Sau că ceea ce e natural e imoral (sclavia, să zicem). Sau că nu toți ochii deschiși văd (alegeți voi ce vreți, de la isihasm la sesiunile prelungite de redeșteptare la woke-ism).

Printre șerpii care ne-au dus în ispită a fost și evreul Isus. Cum? Nu v-ați prins că titlul acestui editorial e de fapt citat din Luca 24:31? Isus a avut însă geniul ca, imediat cum s-au deschis ochii, să se facă nevăzut.

N-avem nicio scuză. Nimeni nu ne picură în gură adevăruri mălăiețe. Vine doar din cînd în cînd cineva care ne întreabă pe ce lume trăim. Putin de exemplu: cîți oameni e acceptabil să omori pentru ca să-l scutești pe Dumnezeu de bătăi de cap?