oxigen2

Va deveni Europa fascista?

Artemis si viclenia istoriei

Doi ghibarți și-un pumn de sămînță

Dacă Orosius, apărînd imperiul creștin de realitatea uluitoare a invaziei vizigote, susținea că superioritatea noului zeu se putea vedea în progresul istoric (înfrîngerile zeilor vechi fuseseră mai catastrofale, cică), Guibert de Nogent, pus pe transformat cruciada în ideologie, compară aventura orientală a cavalerilor cu poveștile naționaliste ale Vechiului Testament, de la exod la macabei, arătînd că suferința creștinilor pentru pămînt sfînt e mai mare decît a modelelor biblice, iar contribuția miraculoasă a lui Dumnezeu e mai mică (de vreme ce creștinii au mai puțină nevoie de cîrje divine). Dei gesta per Francos – frâncii înșiși sînt miracolul lui Dumnezeu în lume. Ce se schimbase între secolul V și secolul XII? Imperiul nu mai era la fel de vulnerabil. Încreștinase suficienți dintre invadatori. Creștinii se bătuseră deja destul între ei. Era momentul ca imperiul să devină expansionist. Bizanțul avea nevoie de armele occidentului. Iar călugării rămași la vatră aveau suficient timp liber să convertească războiul drept în război sfînt.

Creștinismul însuși avea nevoie de o perfuzie. Nu poți nutri la nesfîrșit un cult popular cu sînge de martiri vechi de sute și sute de ani. E nevoie de sînge nou. Sînge de cavaler, de cruciat. Numai că, din greșeală, în graba de a purcede către o moarte glorioasă, niște creștini au vărsat niște sînge de evreu. Mai rău, unii evrei au preferat să se sinucidă decît să treacă, sub amenințare, la creștinism. Martirii zeului vechi erau o jignire la adresa zeului nou. Pe de altă parte, de ce să te lupți cu musulmanii departe cînd evreii sînt mult mai periculoși și, slavă Domnului, mai aproape? Guibert însuși va contribui la nașterea medievală a antisemitismului (cu duium de accente freudiene).

Un tiz contemporan mutat la Londra, Gilbert Crispin, lucrează și el la resurecția literaturii polemice anti-iudaice. E perfect conștient de adîncimea hermeneutică a conflictului, punînd în gura preopinentului evreu cuvinte polihronice: ”Violentiam Scriptur(a)e infers et at fidei vestr(a)e assertionem Scripturas intorques.” Cînd declari sensul literal al textului imposibil și sensul hristologic singurul intenționat de autor, „violentezi scriptura și o contorsionezi dogmatic”. E firesc: și litera trebuie să sîngereze.

Restanțe

În finalul discuției de acum un an și jumătate pe care am avut-o cu Edi am pomenit de Akhenaten și revoluția lui materialistă, umbrită de spectrul totalitarismului. Aveam atunci în minte, adînc și difuz, lectura pe care o face Jan Assmann literaturii ateniste. Iată ideile cheie (Moses the Egyptian. The Memory of Egypt in Western Monotheism, 188-190, cu sublinierile autorului):

We are now able to reconstruct the initial insight or ”revelation” which induced Akhenaten to abolish traditional polytheism and to found a new religion based on the idea of divine unity and uniqueness. It was the discovery that not only light, but also time is to be explained as manifestations of solar energy. With this discovery, everything could be explained as workings, ”emanations”, or ”becomings” of the sun. In this system, the concept of the ”One” has not a theological but a physical meaning: the One is the source of cosmic existence. There are no other sources besides this One, and everything can be reduced and related to it.

But a new concept of God, and a new religion, can never emerge as the result of explanation. What Akhenaten actually discovered, what he was probably the first to discover, and what he certainly experienced himself as a revelation, was a concept of nature. With regard to the Divine, his message is essentially negative: God is nothing else than the sun, and he is also nature…

The cosmic process is stripped of its anthropomorphic significance, but is nevertheless not indifferent to man. To the contrary: the less anthropomorphic its interpretation, the more anthropocentric its meaning. Man is intended or ”meant” by that cosmic performance and he may read the signs of parental love in the cosmos…

It is true that the Amarna hymns are obsessively repetitive in stating that all the sun does is ”for them”, but at the end of the ”Great Hymn” all this is related to the king as the ultimate goal of creation, so that the anthropocentric perspective is transformed into a pharaocentric one in the end. It is true that the sun rises to vivify the world, but it is for the sake of the king that the sun vivifies it. The king is the one who is ultimately ”meant” by the cosmic process and he is the only one for whom it has meaning. Meaning, in this world, is something between God and king, not anything shared by the people.

Yet meaning is a social phenomenon; so is religion, and so is God. Saying that meaning is only accessible to the understanding heart of the king amounts to saying that there is no meaning at all. Explanation replaces interpretation. The more there is that can be explained, the less there is to interpret. Thus we may perhaps say that, instead of founding a new religion, Akhenaten was the first to find a way out of religion… He rejected not only the polytheistic pantheon but even the theistic idea of a personal god. There is nothing but nature.

De 33 de veacuri și jumătate intuim că centrul lumii e privitorul și sîntem bîntuiți de ispita piramidei – credem că din vîrf se vede mai bine. Creștinismul a vrut să redea demnitatea vederii ultimului om. Dar istoria creștinismului (care e totuna cu istoria antisemitismului, a wokeismului duhovnicesc) e povestea interminabilă a constructorilor de piramide. Hristocentrismul nu e cu nimic mai bun decît faraonocentrismul. Elevarea centrului – alienarea lui liturgică, politică, metafizică, escatologică – face întotdeauna victime. Predicatorii ierarhiei sînt antihriști, chiar dacă în vîrful scării lui Iacov îl așază pe Tatăl. Ei uită că scara e-n vis.

Nu e al dracului de amuzant că printre cei mai aprigi apologeți ai meritocrației sînt azi adoratorii harului? Slăvit fie Domnul că unora ni s-a făcut harul să merităm mai mult! Tot harnicii socoteau că negrul e om fracționar.

Am pomenit, vorbind despre steag, de (de)ochi. Am uitat, vorbind despre humă, de mînă. Razele divine care înmuguresc în mîini, făcute celebre de iconografia lui Akhenaten, sînt omniprezente în imaginarul religios al monoteismelor. Le-am întîlnit și în muzeele din România. Pînă și Duhul se pogoară „alunecînd pe-o rază”.

Și, pentru că tot am început de la Augustin, să mai adăugăm la pomelnicul demeritelor lui faptul că a introdus (împreună cu discipolul său, istoricul partinic Orosius) noțiunea de „păgîn” în teologia creștină. Țăran e ăla care crede că numai locuitorii cetății lui Dumnezeu sînt de neînlocuit.