oxigen2

Noctambulație

Acum aproape un mileniu, la Kiev, Ilarion își începe omilia citînd din Luca 1:68: „Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său”. Sînt primele cuvinte ale lui Zaharia, preotul ierusalemitan părinte de baptist, la ieșirea din muțenie. Cu o mie de ani înaintea binemăritorului slav, Zaharia se gîndește la evrei și la dumnezeul lor pus pe fapte mari. Ilarion în schimb îl parafrazează ideologic – cuvintele rostite (și notate) de el fiind de fapt „binecuvîntat este Domnul Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul creștinilor, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său”. Cu o inocentă apoziție, Ilarion rescrie, și el „umplut de Duh Sfînt” (Luca 1:67), povestea. Dumnezeul pus pe fapte mari e de data asta cel bizantin, renăscut din apele Niprului la sfîrșitul secolului al X-lea, botezătorul este Vladimir (autenticul), iar poporul sînt slavii (etc. – fuck cares) scoși cu forcepsul din întuneric.

Omilia „Despre lege și har” a lui Ilarion e, în opinia multora, actul de întemeiere a culturii ruse. E de fapt un monument de eisegeză (cum le place seminariștilor din primul an să spună), în care Ismael sînt evreii legii, iar Isaac sînt creștinii harului, un eseu de filozofie politică în care încreștinarea kagan-ului (e termenul folosit de Ilarion) Vladimir și a supușilor lui e culminația apocaliptică a istoriei. Toate astea în buna tradiție a creștinismului imperial (care tocmai se rupea iremediabil între Constantinopol și Roma). Cu eterna diferență că ultimii veniți sînt ăi dintîi.

Istoria antisemitismului teologic (doctrina anticatastazei) e aproape perfect coextensivă cu istoria creștinismului. Sîmburii ei germinează deja în Noul Testament. Secolul II vede primele formulări în clar. Dacă pentru evreul Pavel neamurile sînt martori prinși în jocul salutar al dumnezeului lui Israel, pentru africanul Augustin evreii sînt martorii captivi ai mîntuirii lumești înfăptuite de dumnezeul creștinilor – noul Israel. Iar Augustin e eroul „filosemitismului” creștin! Un Ioan Zlatust l-ar fi înfierat ca eretic. În toată istoria asta ideologică mai nimeni nu simte nevoia de a umbla la litera vechilor scripturi. Acrobațiile Duhului sînt suficiente pentru a scoate din orice text și ce nu e de găsit în el. Printre excepții, Coresi al nostru.

Ceea ce la Teofilact din Ohrid era, în a doua jumătate a aceluiași secol XI, doar comentariu biblic – la Matei 2:6 („Poporul Meu Israel” se referă la cei ce au crezut, indiferent că dintre evrei sau dintre neamuri. „Israel” înseamnă „văzător de Dumnezeu”, drept pentru care toți cei care Îl văd pe Dumnezeu sînt israeliți, chiar dacă sînt dintre neamuri.), inclus pînă și de Toma de Aquino în Catena aurea – devine la Coresi text biblic: „cela ce va paște oamenii miei creștinii”. Nu am niciun motiv să cred că versiunea coresiană e rezultatul unei erori tehnice. Coresi e perfect capabil să citească corect sigla slavonă pentru „Israel” (o demonstrează repetat). Singura rațiune a acestei substituții este dogmatică. Călugării de limbă română au învățat de la maeștrii lor spirituali că se scrie „Israel”, dar se citește „creștini”.

Nu este singurul loc în care apare în text această opțiune hermeneutică. „Israel” e convertit în „creștini”, uneori cu rezultate ilare, și în Matei 2:20 („pasă în țara creștinilor”), 2:21 („și se duse în țara creștinilor”), 8:10 („nece în creștini atăta credință nu aflai”), 9:33 („nece dinioară nu se-au ivit așa în creștini”), 10:6 („păsați mai vrîtos cătră oile ce-s perite în casele creștinilor”), 10:23 („nu veți avea a sfrîși cetățile creștinilor”), 15:31 („și slăvia dumnezeul creștinilor”). Nici singurul semn de deiudaizare, intenționată au ba, a evangheliilor la Coresi. În plin secol XVI, cînd Renașterea întorsese savanții ad fontes, apăruseră deja primele ediții critice ale Bibliei, iar Luther și Calvin se certaseră pe cîtă ebraică trebuie să știe teologul creștin, Coresi nu are noțiuni elementare de realia biblice și traduce texte vechi de un mileniu și jumătate de parcă ar picta iconițe pentru localnici (în tradiția anacronică și autohtonizantă a multor maeștri ai aceleiași Renașteri).

Nu pot face aici catalogul complet al acestor nostimade. Dar aleg, aproape la întîmplare, cîteva. În Ioan 7:2, Coresi îl aduce pe Isus la „praznicul ovreesc cursură în besearecă”. Ce dracu’?! Traducînd o traducere, Coresi e trădat de intermediarul slavon, care calchiase σκηνοπηγία (construcția de corturi) interpretînd însă greșit a doua parte a compusului grecesc drept πηγή („izvor”, „fîntînă”). Coresi amplifică prostia, luînd cortul (coliba de Sukkot) ca nume veterotestamentar al templului. Pentru că da, la Coresi, ca oriunde în românește pînă în secolul al XIX-lea, templul de la Ierusalim era „biserica” Ierusalimului (vezi de pildă cum îl traduce Ioan Barac pe Iosif Flavie la 1821).

În toate cele patru evanghelii, Isus învie la Coresi „întru una den sîmbete”. Din nou, e vina lu’ Chiril și Metodie, care se pare că n-au știut evreiește cît să nu cadă în capcana calcului din originalul grecesc. Sinagogile sînt în general, imprecis, „gloate” – sau „soboare” (ca în lexiconul lui Mardarie de la Cozia de-un veac și jumătate mai apoi), deși în Marcu 5 apare din senin „arhisinagog”-ul. Unitățile de măsură, de monedă sau de grad militar fac arareori sens (valurile din Ioan 6, de pildă, sînt înalte de zeci de mile). În Ioan 8:20, Isus predică „în gazo filachiei”. Iar în Luca 12:55, „bate crivăț” și „ger va fi” – că doar Isus a evanghelizat și-n Bărăgan.

Așa se face că Isus iese din paginile lui Coresi complet nostrificat. E de-al nostru – creștin aproximativ, plătind cu banii noștri („florintul dăjdiei” – Matei 22:19), debitînd prejudecățile noastre, suferind de aceleași aere hiperboreene. Și împărtășindu-se din ignoranța noastră șoadă: susține, în Ioan 7:22, că circumcizia mozaică e „de la părintele” – ceea ce, ca peste tot altundeva la Coresi, înseamnă „de la Tatăl” (Coresi citește, iată, o siglă prost). La intersecția dogmatismului anticatastatic cu erudiția precară a călugărilor de limbă română (și slavonă) stă Isus-ul confuz, ectopic și antisemitic al lui Coresi.

Și nu doar al lui Coresi. Radu de la Mănicești n-are nicio problemă să-i copieze de mînă toate tîmpeniile (Harley 6311b de la British Library). Într-un exemplar incomplet al „Lucrului apostolesc” coresian conservat la Biblioteca Academiei e de găsit o pagină manuscrisă în care Fapte 1:6 e redat, nu știm de cine, astfel: „Doamne, au într-acesta an vei să tocmești împărățiia creștinească?” Aceeași aneantizare a Israelului din original. Evangheliarul de la Războieni, un manuscris de pe la mijlocul secolului al XVII-lea (BAR 296 – înțeleg că Anca Mihaela Antip i-a făcut o ediție într-o disertație coordonată de Alexandru Gafton) care include, înseriate, multiple variante de traducere, are „oamenii miei i(zra)ilteanii / creștinii” la Matei 2:6 (și „țara creștinească” în 2:20.21 – arătînd că nu depinde în mod direct de textul coresian).

Ambele aspecte ale problemei – antisemitismul dogmatic și prostia endemică – sînt perfect ilustrate de două texte fabuloase ale secolului al XVII-lea românesc. Catehismul Marțian pune în gura lui Moise următoarea versiune a decalogului: „Serbea(ză) dumereca și praznicele celea dumnezeeștile” – ceea ce, cu multă îngăduință creștină, e admisibil. Dar preotul sau călugărul nostru nu se oprește aici, adăugînd: „și vererea să cinstești, că iaste răstignitol Domnoloi lu I-s H-s”. De unde rezultă că legiuitorul mozaic a poruncit orice, numai sîmbăta nu (sfînta Vineri a fost mereu populară la români, în siajul unor apocrife sau, din 1641, al osemintelor, cel mai probabil apocrife și ele, ale Paraschevei). Pe de altă parte, Molitvenicul lui Ioan Zoba din Vinț conține legenda scoțiană a „mărului Fenelii”, pe care o popularizaseră iezuiții, și pe care textul nostru sfios o dă, după ce o garnisește cu asirieni (!), din Ioan Damaschinul. Cum am zice azi: csf, ncsf.

Razboiul civil pentru metafizica

Razboiul metafizic global (continuare)

Razboiul metafizic global

H(a)ram

Înainte să gat eu de ascuțit penița, încă o etimitologemă. „Haram” există și în românește, din turcă. Dar provine de fapt din limbile semitice. Termenul ocupă un loc de cinste în Tanakh, numind tot ce e închinat Domnului – de la întîi născuți la madianite (doar a dat și „harem”). Sfîntul și anatema. E de altfel ultimul cuvînt al Vechiului Testament în traducerea lui Cornilescu (Maleahi 4:6). Mai interesant însă, are niște omonime suspect de înrudite conceptual. Unul numește mreaja pescarului sau lațul vînătorului, ca în Eclesiastul 7:26 (inima femeii mai amare decît moartea). Celălalt înseamnă „a tăia”, „a împărți”, „a mutila”.

Am plecat în această incursiune pentru că am sesizat, povestind despre comunismul biblic, că unul dintre cuvintele pentru „seceră” din Tanakh este hermeș. Nu, n-are nimic a face cu peibasistul „chermeză”. Vine din haram. Dar nu pot să nu-l irit din nou pe Dan Alexe și să nu mă întreb dacă nu cumva semiții ăștia hermetici (oops!) n-au furat ideea de la națiunile conlocuitoare, printre care și un toptan de arieni. Sau invers, dracu’ știe. Nu de alta, dar una dintre rădăcinile indo-europene ale „tăierii” reconstruite de lingviști este (s)ker-, care ne-a lăsat o pleiadă de moștenitori. Printre care și grecescul kormos – „buștean”. Adică exact ceea ce ne spun lingviștii slavi că întemeiază hramul.

Între templu și genocid e doar o mahramă.

Și da, secera însăși e rudă (ca securea) cu h(a)ramul. Iar celălalt cuvînt ebraic pentru „seceră” (maggal) are și el o relație dubioasă cu o menghină.

Preambul

V-am prevenit acum o lună în legătură cu publicarea rezultatelor unui an de cercetare. Sînt aproape gata să încep să scriu, aici, versiunea românească a micului meu studiu. S-ar cuveni însă să descriu mai întîi rațiunile și limitările lui.

Sînt și nu sînt un specialist în domeniu – domeniul fiind subiectul teologic al antisemitismului. Am fost bună parte din viață un creștin adventist de ziua a șaptea din România. Adică un minoritar într-o minoritate – adventiștii sînt printre cei mai iudaizanți (la biserică sîmbăta și fără porc pe masă) dintre evanghelici („pocăiți”), ei înșiși suspecți în ansamblu într-o țară majoritar ortodoxă. Am un deceniu de studii teologice la activ, dar disprețuiesc ideea de doctorat în științe umane (dintre care cea mai umană e teologia). Dacă pînă și teoria relativității sau mecanica cuantică sînt ficțiuni în căutarea realității, nu vreau să fiu, umanist impenitent, altceva decît romancier. Preferabil fără operă.

Interesul meu în domeniu a fost focalizat, acum două decenii, de cartea lui James Carroll, fost preot catolic. Și de faptul că adventismul era și este încă un cîmp de bătaie între două forme de iudaism: cel al lui Jacques Doukhan și cel al lui Clifford Goldstein (adventiștii vor înțelege unde bat). Evoluțiile occidentale, europene și, în mod special, românești din ultimii ani mi-au amplificat interesul. Anul trecut, pentru că reîncepusem să citesc și să scriu în domeniu, algoritmul Facebook mi-a sugerat să asist la o conferință online susținută de Susannah Heschel (fiica lui Abraham Joshua Heschel). Subiectul era deiudaizarea nazistă a Bibliei. În acest context am pomenit de versiunea lui Coresi a evangheliilor. Prof. Heschel a fost intrigată și a pus în mișcare un lanț de conexiuni care sfîrșește, pentru moment, în paginile care vor veni.

Inteligența artificială din dosul Facebook nu este singura care a făcut din acest an de studiu un proiect de digital humanities. Algoritmii Google au contribuit și ei din plin. Resursele accesate au fost eminamente electronice (noroc că se fac progrese și în România). Singura bibliotecă pe care am vizitat-o, o singură dată, a fost cea a School of Slavonic and Eastern European Studies de la UCL. M-au ajutat însă, cu intermediere virtuală, o seamă de inteligențe în carne și oase. Printre ele Ionuț Biliuță, Emanuel Conțac, Cristinel Sava, Florin Călian, Iskra Hristova-Shomova. Le mulțumesc.

Sînt, cel puțin de cînd scriu aici, pe Oxigen2, ateu. Cred că, mai ales cînd vine vorba de istoria noastră teologică, situarea asta e de invidiat. Scriu nu pentru a-mi însuși vreun ultim cuvînt în chestiune, ci pentru a provoca și încuraja studiu și dialog. Iar dacă unele dintre concluziile mele se vor infirma, voi fi fericit.

Isus nefelofilul

Înainte să fie bîntuită de vlahi, Tesalia i-a găzduit pe lapiți. Regele paradigmatic al lapiților a fost Ixion, sodomitul – cel care încalcă voios, de ambele părți ale mesei, protocoalele ospitalității. Nu doar că și-a mînjit mîinile cu sîngele socrului său, dar, iertat de mărinimosul Zeus, se dă la Hera. Ca să-i confirme netrebnicia, Zeus îi trimite un simulacru de soață – un nor care-o închipuie pe Hera – cu care Ixion, încă turmentat după banchetul olimpic, se acuplează. Va fi străfulgerat și crucificat pe o roată înflăcărată care se învîrte și azi în tartar.

Din joncțiunea preaumanului cu Nefele (fertilă ca orice nor) se naște centaurul – neamul hibrid, hipersensibil și hiperdotat. După uniunea cu Ixion, Nefele devine soața unui rege de mai la sud, Athamas. Acesta va încerca, avraamic, să-l jertfească pe Phrixos, fiul dăruit de Nefele. Aceasta își va salva progenitura de sub cuțitul tatălui prin intermediul berbecului cu lînă de aur. Și așa, dintr-un alt sacrificiu ratat se va naște odiseea. Un sodomit irepresibil care face ochi dulci unei zeițe aduce pe lume și centaurii, și argonauții. Născuți din nor (1 Corinteni 10:1-2).

Din Exod 13 pînă în Matei 17, norul este mantia lui Yahweh. De la Muntele Legii la Muntele Transfigurării, Yahweh vorbește din nor. Isus e cel care se vede pe sine în nor. Ba chiar îl călărește, împreunînd secera omului (Apocalipsa 14:14) cu ciocanul zeului (Ieremia 23:29).

În Vechiul Legămînt, sîngele nevinovat spurca țara (Numeri 35). Sîngele vărsat în condițiile legii (sîngele ritual) curăța. Nu exista altă ispășire pentru crimă decît pedeapsa capitală. Goel-ul, răscumpărătorul sîngelui (ca în Iov 19:25), făcea ispășire. Protecția rituală a cetăților de scăpare se extindea doar asupra omorului din culpă. Doar moartea marelui preot – sigiliul, unsul legămîntului – ispășea sîngele accidental. Isus vine și critică însă acest contract social. El este Marele Preot al cărui sfîrșit stinge orice datorie de sînge. Moartea lui Dumnezeu desființează mînia flăcării lui Yahweh, prost camuflată de nor, și curăță întregul Pămînt. Isus varsă singurul sînge care trebuie vărsat – sîngele lui Dumnezeu.

Ne înconjoară un nor mare de cloudfuckers.

Ei, drăcie!

Pentru că sînt genul de ateu care se joacă cu cuvintele (nu doar cu Cuvîntul) și ar prefera să nu plătească impozit la niciun munte sfînt (fuck Dan Alexe), vă mai spun o poveste.

Darshan este în scripturile hinduse theoria – vederea (preferabil de dumnezeu). E, în unele lecturi (ele însele darshan), un fenomen reciproc – așa cum e în Iov (care se tot plînge că Yahweh îl trece cu vederea) sau în evanghelia ateului. E deschidere polifonică – nu doar yoga e școală de vizionarism hindus, ci și, la limită, budismul, taoismul sau jainismul.

Midrash-ul e și el un soi de vedere. E lectura nesățioasă a scripturilor care face textul inepuizabil. Și nu e deloc monopol iudaic. Și musulmanii au madrase. Așa cum indienii au Madras (poveștile sînt, înainte de toate, țesături, mreje, dreamcathers). Și da, Dan Alexe o să zică „ce-are Ierusalimul cu Atena?” Iar eu știți ce-o să zic.

Toate vedeniile astea, toate însăilările astea de ochiuri au în comun (fuck you, Dan Alexe) un etimon care a dat în greacă, și apoi în limbile moderne, Dracul. Pentru că ochiul e drăcia. Ambiguitatea vederii e temeiul ființei. Ochiul rău, ochiul bun.

Să-l dezghețăm, despietrim pe Dumnezeu. Locul geometric al sinelui e ochiul celuilalt. Și da, poate că terafimii și terapia descind din același pîntec. Pămîntec.

Idele lui Marte 2022