oxigen2

Coman + Lăiu = Farfuridi

Parafraza metodologică a celebrului rîu heraclitean este: nimeni nu se poate întoarce de unde a plecat. D-aia xenofobii sînt, înainte de toate, proști. D-aia cei care cred că presupozițiile (metafizicalele) sînt imune la metodă (știință) sînt idioți. Și d-aia sîntem toți nostalgici – ducem dorul irealizabilei întoarceri.

Parafrază metodologică, pentru că „metodă” vine de la meta + hodos („drum”, ba chiar „prag” – metodologia e numele ocult al peratologiei). Metoda pune limite teoriei. Orice reglaj metodologic repercutează asupra presupozițiilor. Orice călătorie alterează iremediabil portul de origine.

Coman și Lăiu reprezintă, în cercul strîmt al momentului adventist, două clase de teologi ratați: unul pretinde că se întoarce, literal(ist), la Scriptură, deși orice întoarcere e imposibilă („să nu se revizuiască, primesc! – dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele… esențiale”); celălalt pretinde că face teologie cu metodă, științific, dar nu admite ca rezultatele cercetării să-i contrazică prejudecățile („să se revizuiască, primesc! – dar să nu se schimbe nimica”). Sînt amîndoi, cu tot cu fanii lor, celebrul personaj din Caragiale.

Adevăratul teolog e Frank Wilczek – fizicianul care vrea să le ia evanghelicilor jucăria (fundamentele și nașterea din nou). Apropo, dumnezeu însuși (mai exact, zeii – pentru că la început n-a fost monoteismul) a fost o ipoteză naturalistă (ca în Romani 1:20). Ipoteză pe care recursul la metodă a dezmințit-o. Așa devine problema, ăsta-i mersul chestiunii sau, în româna veche, împănată de slavonisme, hodu delei (unde „hodu” e fratele bun al grecescului din „metodă”).

În fine, întorcîndu-ne imposibil de unde am plecat, pentru Heraclit, Dumnezeu era însăși schimbarea în care ne bălăcim și în care ne găsim, nostalgici, ființa. Prin ochii mei, Doamna Zi se privește, mereu alta, pe sine.

Ireductibilul reductibilității

Miracolul inteligibilității lumii e miracolul reductibilității ei. Toma de Aquino a fost genul de teolog pentru care cunoașterea este imposibilă fără reductio in principia. Dumnezeu însuși e de găsit la capătul unei reducții – illud in quod conceptiones omnes intellectus resolvit est ens (gîndirea reduce toate conceptele la ființă). Neotomiști de talia lui Przywara sau Rahner au reafirmat sarcina reducționistă a teologiei – reductio in mysterium. Pînă și un afon metafizic ca Florin Lăiu mărturisește despre miracolul reducționismului cînd comite profunzimi precum „eu rămîn la gradul acesta de ‘complexitate’, preferînd s-o reduc la credință”. Puț al gîndirii în care, apropo, găsim și novacula Occami – care nu e invenția lui William și care a fost folosită de acesta pentru a justifica arbitrarul miracolelor divine.

Cît de prost trebuie prin urmare să fii pentru a acuza omul de știință de reducționism? Și există pleonasm mai ridicol decît „reducționism metodologic”? Orice metodă este prin definiție reducționistă. Credinciosul care explică apariția vieții prin metoda recursului la supranatural e și el reducționist. Singurul lucru care îl deosebește de omul de știință este că insistă să se automutileze ritual – precum William de Ockham cu propriul brici sau închinătorii lui Baal – în așteptarea focului din cer. Între timp, Isus ne-a arătat că flacăra Duhului e-n noi, iar oamenii de știință ne-au spus povestea universului care arde de dorul vieții.

În rest, Dante îl reduce pe Dumnezeu la un punct (care, e drept, conține universul), Barthes reduce ireductibilul unei fotografii la punctum (care e rana fără de sfărșit din noi), iar MDMA a fost, înainte de comercialul ecstasy, terapeuticele window, Adam și empathy.