Mitul: postmodernismul nearticulat

​​Ca unul între cei frământați de simultaneitatea necesității și disprețului cu limitele și condiționările, încerc să articulez câte ceva din legitimitatea ambelor poziții.

Probabil nu e mod mai potrivit pentru un demers despre de limite și condiționări cum e interogarea postmodernismului.
Care este propunerea postmodernismului în reevaluarea limitelor, fundamentelor, prejudecăților, apriorilor, absoluturilor, evidențelor, axiomelor, valorilor, credințelor, etc. relativ la cunoaștere?

Un răspuns și implicit prezentarea cât mai accesibilă, favorabilă și pe bună dreptate a argumentului postmodernist cred că îi face cinste analogia cu o sesiune de brainstorming.
Rolul deconstrucționismului în scena asta e să încurajeze depășirea pufnitului în râs și prefăcătoria că luăm exercițiul în serios. Deconstrucționismul așterne solemnitate cu introducerea unei dileme suficient de gravă încât exercițiul de brainstorming să merite toată atenția, deschiderea și participarea cu toată ființa.​​

Una din condițiile brainstormingului e lipsa presiunii. E important să se accentueze lipsa constrângerilor și limitelor în general. Nu există idei proaste iar timpul e cât se poate de îngăduitor. Chiar până a-l imagina infinit, de unde implicit, totul devine posibil.
Coregrafia sesiunii de brainstorming e locul unde deconstrucționismul caută să ne aducă. Locul unde ne pierdem până și cuvintele. În ‘spațiul gol, unde din nou poate să se desfășoare gândirea’. Putem reconstrui de la zero, iar dacă nu atingem un optim dorit, oricând este spațiu suficient pentru reinterpretare, deconstrucție și reconstrucție.

Fără a insista și mai mult, cred că putem recunoaște deja că asemeni brainstormingului, postmodernismul este o metodă care își are merite și face sens. Cu toate acestea, deducțiile filozofice ale deconstrucționismului își au costul. În abstract postmodernismul ajunge în tot felul de contradicții și paradoxuri. Dacă totuși părăsim domeniul abstractului pentru concret, putem identifica ipostaze nenumărate care pot apărea paradoxale dar sunt de fapt ‘doar o problemă de limbaj’. De exemplu există ipostaze simultan utile și impractice. Sau idei, soluții, algoritmi, filozofii, ideologii care funcționează într-un interval local dar sunt metode nesustenabile global. Paradoxuri aparente.

Un exemplu de ‘util impractic’:
Evidențiez câteva formulări care se regăsesc în brainstorming și postmodernism: reconstrucția/simularea de scenarii noi de la zero, preocuparea pentru prejudecăți/limite (biasuri), sustragerea constrângerilor impuse de timp, căutarea a ceva (răspuns, soluție, optim?). Aceste formulări sunt paradigme întâlnite și în lumea AI și a algoritmilor. Împreună, ca metodă, acești termeni sunt fezabili doar în lumea algoritmilor pentru că doar acolo timpul poate fi fentat prin creșterea capacității de procesare iar identificarea unui răspuns (optim) poate fi efectuată prin simulări excesive (reconstrucții infinite).

Într-o anumită măsură, brainstormingul și postmodernismul ca metode sunt un strigăt de disperare. De last resort (soluție ultimă) în cazul în care altceva nu funcționează. Sunt asemeni algoritmilor de brute force, care apelează la strategii primitive de permutări pentru a identifica o soluție. Pentru cei familiari cu domeniul, e similar rezolvării unei probleme apelând la metoda Monte Carlo.
Disperarea provine din faptul că o problemă din diverse motive devine impractic să o calculezi clasic (deterministic) și te decizi mulțumit cu o aproximație dobândită în urma unui număr excesiv sau suficient de aruncări cu banul (simularea de scenarii).

Metoda postmodernismului, speranța pusă în reconstrucția excesivă, e inițiativa de aproximare a unui răspuns prin apelul la metoda disperată a aruncării cu banul de destule ori.
Metoda este utilă dar impractică pentru orice nu este un algoritm.

Un exemplu de ‘valid local, nesustenabil global’:
Manifestarea filozofiei marxiste în cultură. Potrivită în familie, local, tot mai nepotrivită odată cu lărgirea domeniului social, global.
Ca să nu distrag prea mult de la subiect rămân în abstract și sugerez că cel mai bine idea este surprinsă de zicala „good ideology, wrong species” (ideologie grozavă, specie greșită).
Referința fiind la deducțiile filozofice ale marxismului nu la critica validată pe care o efectuează marxismul. Iar argumentului că nu înțelegi marxismul dacă îndrăznești să-l extrapolezi la cultură nu-i pot răspunde decât că nu este permis să atribui marxismului influențe asupra culturii în aceeași măsură în care nu e permis să atribui religiei influențe asupra culturii. Ori ambele au influență ori niciuna nu are dar nu-ți poți permite inconsistența intelectuală de a le alege după moft.

Ca o concluzie, e de evidențiat că postmodernismul rezultă în idei care sunt aparent paradoxale, adevărate și false în același timp. Rezolvarea acestor paradoxuri e locul unde simultan postmodernismul e validat și își găsește și poetic pierzania. Ce-i dă viață îl și ucide: necesitatea limitelor. Ceva da, poate fi adevărat și fals în același timp dacă implică limite și condiționări. Adevărat în anumite condiții și limite, fals între alte condiții sau limite.

Ce rămâne postmodernismului e că limitele nu sunt absolute, sunt greu de identificat, mereu schimbătoare și trebuie să le găsim manifestarea în timpurile noastre. Limitele există dar capătă detalii noi, unele sunt depășite, altele se impun.
Cu toate acestea, postmodernismul nu e nici singurul nici primul care vorbește despre asta. Din adâncul existenței, miturile spun aceeași poveste și sunt preocupate cu aceleași subiecte.
Mitul e precursorul postmodernismului. Postmodernismul încă nearticulat și în căutare de formalizare.
Mitul e tot despre limite, categorii, patternuri, arhetipuri, teme, observații fundamentale. În același timp despre interpretarea literei și despre căutarea semnificației pentru prezent.
Oarecum surprinzător dar nu întâmplător religia, exegeza și hermeneutica sunt încununarea postmodernismului deși religia îl precede.

În cele din urmă, pe cât mi se pare de legitimă pretenția postmodernismului pentru spațiu de brainstorming mi se pare legitimă și așteptarea ca brainstormingul să se rezolve într-o contribuție la organizarea informației, la sinteză, la cunoaștere nu la distrugerea ei. De altfel deconstrucționismul însuși pretinde că scopul e reconstrucția, chiar infinită dar în orice caz nu pledează pentru abandonul ei, pentru nihilism.
Cu alte cuvinte o aplicare corectă a postmodernismului și deconstrucționismului rezultă cel mult într-un agnosticism util și pertinent. Devine un mare paradox și o contradicție când postmodernismul capătă convingeri la care nu-și permite să renunțe.

Postmodernismul e și el validat. Toți suntem de acord în cele din urmă cu el. Diferența e că unii aud și partea cu reconstrucția, alții rămân mulțumiți cu golul care le oferă și lor portița mult dorită spre subiectivism. Prețiosul ‘prin credință’.

Învățătura: postmodernismul spune ceva și spune bine dar ține de noi să nu interpretăm ca Bulă la școală.

De vorba cu Cristian Pridie

Trinitatea: Codul Michelangelo

„Celephais” – de ce sunt agnostic

Fiindca pe multi agnosticismul pare sa-i deranjeze mai mult decat fundamentalismul crestin sau scientismul unor atei, voi incerca sa-mi expun punctul de vedere vizavi de pilula rosie vs. pilula albastra, oferind si un raspuns acuzatiilor lui Mizantropescu. Filosofia lui H. P. Lovecraft va constitui studiul de caz. Citește mai mult din acest articol