Na rațiune!

Uităm ușor, dar logos-ul grecesc înseamnă și „narațiune”, „poveste”, „legendă”, „rapsodie”, „literatură” – nu doar „socoteală”, „contabilitate”, „măsură”, „proporție”, „pledoarie”, „cugetare”. Ființa e domeniul evanescent al imaginației. Ne ficționăm întru ființă. Nu degeaba Bertrand Russell îl ura pe tardivul Wittgenstein, cel care făcea din filozofie extensie a lexicografiei sau joc de societate. Care Wittgenstein, homosexual, creștin de origine evreiască, crescuse într-o casă cu șapte piane cu coadă. Nu degeaba marele logician Gottlob (ce nume!) Frege ura geometria non-euclidiană. Care Frege era antimodern, antidemocrat, antisemit. Rațiunea e ciorovăială de narațiuni.

Dumnezeu, ființa supremă, e Babelul de povești în care ne scăldăm și din care ne croim, caleidoscopic, propria poveste. După chipul și asemănarea. Cuvînt cu cuvînt.

Să ții Biblia în mînă și să pretinzi că nu ești postmodern e al dracului de amuzant. Ce este Duhul dacă nu deconstrucția literei? Ce este istoria dogmatică a creștinismelor dacă nu infinita derivă de sens a scripturilor? Ce este Isus dacă nu slava poveștii?

Tot Wittgenstein zicea că Mozart și Beethoven sînt adevărații Fii ai lui Dumnezeu. Muzica e geometrie pură și sărbătoare de ambiguitate narativă. La început a fost muzica. Și muzica s-a făcut trup.

Uităm ușor că țarii creștini au inventat Siberia ca închisoare politică. Că Rusia creștină s-a dedat la genocid. Că nimeni n-a fost mai antimodern decît creștinismul de secol XIX, prelungit în complicitățile sinistre ale secolului XX. Că iluminiștii au fost antisemiți. Că cei mai mari anticomuniști au fost fasciștii. Că la început a fost muzica. Și muzica s-a făcut evreu.