Zeitgeist

Friedrich Nietzsche afirma intr-unul din aforismele lui suculente ca orice secta este o reformatiune esuata. Vine un timp cand cineva trebuie sa renunte la reformatiune pentru a salva secta sau sa renunte la secta ca sa salveze reformatiunea.

Prima tendinta este vizibila in adventismul contemporan. Sectarismul a fost puternic de la inceput intre noi. A coexistat insa cu un alt curent, desi mai putin puternic, care incerca sa faca adventismul relevant. La data aceasta cele doua curente se despart.

Nu ma refer aici la doctrine ci la limbajul in care biserica vorbeste despre Dumnezeu. Ceea ce a caracterizat din acest punct de vedere Reformatiunea (prima si ultima reformatiune ne-esuata in crestinism) a fost relatia ei organica cu umanismul german. Luther a respins umanismul ca solutie la criza spirituala a Evului Mediu tarziu, dar i-a interiorizat cautarile si i-a folosit cu dibacie cuceririle intelectuale. Acestea lipsesc din Metodism si mai ales din Anabaptism in secolul urmator. Ceea ce este in perspectiva Marii Lupte progresul adevarului biblic, este de fapt procesul sectarizarii reformatiunii.

Sectarsimul adventist contemporan are doua fete. Una este adventismul istoric. Cealata fata este adventismul evanghelic-penticostal impreuna cu clonurile lui. Ambele atitudini se carcterizeaza printr-o respingere deliberata a ceea ce Hegel numea “Zeitgeist”, momentul istoric al mintii colective, pe care secatntii de toate spitele il confunda cu “spiritul acestui veac” – in sens nou-testamentar, sau cu moda si snobismul intelectual.

William Miller sau Uriah Smith puteau fi foarte neortodoxi in apocalipticismul sau anti-trinitarianismul (in cazul lui Smith) lor, dar argumentele lor puteau fi intelese de contemporani. Nu degeaba Edgar Allan Poe il numeste pe William Miller, mai in gluma mai in serios, cel mai bun logician. Exegezele biblice ale lui Smith sunt valide iar speculatiile lui cu privire la “problema orientala” sunt congente. Remarcile lui cu privire la “amalgamari” sunt in ton cu Louis Agazziz, ultimul creationist in lumea stiintei pe drept numita astfel.

Reprezentantul adventismului istoric in zilele noastre se adreseaza unui public care a pierdut trenul istoriei. Adventistul evanghelic-penticostal isi trimbiteaza cu mandrie intoarcerea de la sanctuar si laptele de soia, la un “Jeezzzaz” pe cat de imaginar pe atat de siropos. Urmasul sau postmodern vede in masturbatie simbolul eliberarii de albusul de ou (eggwhite). Vai de cel e fuge de un leu, se intalneste cu un urs, si cand ajunge acasa este muscat de un sarpe.

Sectarismul nu se defineste prin teologie ci prin limbaj teologic. Newton a fost un eretic si un proto-adventist. Insa gandirea lui teologica a fost expresia cea mai inalta a secolului ratiunii (vezi AD 2060). Newton a fost in Zeitgeist. De aceea prefer erezia lui Newton platitudinilor amvonului ortodox. Nu pot spune acelasi lucru despre adventismul istoric.

Unii dintre noi suntem acuzati ca ne-am schimbat teologia. Nu noi ne-am schimbat. Am pastrat ani de zile amvonul in pozitia precara dintre reformatiune si sectarism. Distanta intre cele doua creste si si ceea ce a fost precar devine imposibil. Nu ma intereseaza reformatiuni esuate. Cred in zeitgeist. Teologii albusului verbal vor spune “intunerecul lumii”.



Stoicul, Iudeul si Adevarul

Efidiles a pus punctul pe I.  La mijloc nu este adevarul ci justificarea „universaliilor superstitioase” si tabloul in alb si negru al lumii.

Etica situationala implica ideea ca exista dileme reale in lumea reala. Sectarismul american de acum doua secole a crezut in utopia iesirii din lume si din dilemele ei. Era o iluzie pe care frontiera americana si primul amendament parea sa o faca posibila. Problema este ca utopia adevarului fara dileme are nevoie de minciuna.

„Spune adevarul si lasa sa cada cerul” au spus Romanii care dispretuiau poporul lui Dumnezeu pentru minciunile si superstitia lor. Diferenta intre adevar si minciuna este diferenta dintre stoicism si iudaism. Sa fiu mai precis.

Stoicul din mine recunoaste deschis ca Ellen White este un autor imperfect si failibil. Iudeul din mine minte cu privire la infailibilitatea sorei White.

Stoicul din mine recunoaste ca Biblia contine erori istorice si reflecta cutume si conceptii culturale. Iudeul din mine minte ca sa apere infailibilitatea doctrinei bazate pe literalism biblic.

Stoicul din mine recunoaste ca stiinta sustine cu argumente irefutabile o conceptie despre univers care contrazice ideile iudeilor din epoca bronzului. Iudeul din mine va spune ca stiinta este o conspiratie si ca adevarul stiintific este doar opinie.

Stoicul din mine recunoste ca exista cupluri incompatibile, copii abuzati de misionari, homosexuali cu acreditare de pastor. Iudeul din mine considera ca „onoarea lui Dumnezeu” este mai presus de adevar.

Stoicul din mine spune Adevarul si lasa consecintele pe seama lui  Dumnezeu. Iudeul din mine spune adevarul care ucide pe fratele din sifonier si lasa lagarul de concentrare pe seama lui dumnezeu.

Iudeul il acuza pe stoic ca apara viata semenului prin inselarea criminalului. Eu il acuz pe iudeu ca il apara pe Dumnezeu prin amagirea semenului.

Stoicul spune Adevarul si lasa sa cada cerul. Iudeul spune adevarul, lasa sa cada semenii si numara cei treizeci de arginti, bonus de la Gestapo pentru respectarea decalogului.

Se spune ca stoicul Cato, descendent dintr-o familie bogata de aristrocati, umbla descult prin Roma. Iudeul isi etaleaza „binecuvantarile” in haine lungi. Cato merge in focul cel vesnic. Iudeul merge in sanul lui Abraham. Asta este minciuna suprema.

Visul nu este o scuza pentru minciuna

Am vizionat acum cateva zile Scoala de Sabat la Speranta TV. A fost condamnata etica situationista (sic) si a fost condamnata (pentru a cata oara) ascunderea adevarului despre evreul din sifonier inaintea agentului Gestapo. Fireste ca a fost repetata iarasi povestea cu adventistul care a spus adevarul despre Isaak Goldberg si nu a fost crezut de Fritz Kraut. Probabil ca fratii care spuneau adevarul despre frati la tovarasi contau pe o reactie identica. Spre dezamagirea mea nu a fost mentionat pastorul si presedintele de conferinta din Rwanda care a luat zece ani pentru pazirea poruncii a noua (complicitate la genocid, in limbaj lumesc).

Combaterea eticii “situationiste” (cineva ar trebuii sa-i invete pe fratii si surorile de la televizor deosebirea dintre sufixele -ism si -al) s-a radicalizat insa prin contributia unuia dintre fratii participanti care ne-a explicat ca a mintii chiar si in vis este pacat.

Aflam pe de alta parte ca fratele care si-a taiat sotia si i-a dat foc in masina, forma impreuna cu victima lui o familie “normala”. Fie-mi ingaduit sa amintaesc cu smerenie fratilor mei ca a mintii in vis este pacat conform standardelor BAZS.

Mai precis, daca pastorul nu a vazut nimic anormal in viata unei familii in care sotia nu are voie sa conduca masina si copiii nu merg la scoala, insemneaza ca pastorul viseaza. Ne place sa visam cu ochii deschisi la experiente-miracol si conspiratii apocaliptice, si sa nu vedem trauma fetitei care invata la vioara sau disperarea sorei care citeste raportul scolii de sabat. Ne place sa visam la copii care il iubesc pe Isus, impacari miraculoase si la sotii supuse in Domnul, acolo unde un pastor treaz ar suna politia si un comitet responsabil ar recomanda divortul. Dar noua ne place sa visam.

Avea dreptate fratele de la televizor. Visul nu este o scuza pentru minciuna.