AD 1933/2016

A doua venire a mantuitorului cu mustacioara

Prima surpriza pe care am avut-o vizionand filmul (si citind cartea) Er ist wieder da / Look who is back a fost absenta cliseelor anti-naziste. La fel ca Hannah Arendt in Eichmann in Jerusalem, Timur Vermes, autorul cartii si scenariului, nu exorcizeaza demonii istoriei ci exploreaza banalitatea umana a nazismului. La fel ca ea, Vermes a fost criticat pentru deconstructia mitului care se afla la baza consensului moral-istoric al epocii. In cuvintele unuia dintre critici, cititorul nu rade de Hitler ci impreuna cu el. Este inversul experientei pe care o ai vizionand Dictatorul lui Chaplin.

La fel ca in cazul Hannei Arendt, etnicitatea lui Timur Vermes constituie un cap de acuzare in sine. Intelegerea lui Hitler dinlauntru ar fi un act de tradare a propriului neam. Voi sustine ca, dimpotriva, etnicitatea autorului se afla la baza experimentului de gandire in mintea lui Hitler. Un nazist este, in cuvintele lui Hitler, un german care a infrant evreul dinlauntru. Trebuie sa incepi prin a fi evreul dinlauntru pentru a intelege costul acestei victorii.

Notiunea evreului launtric este folosita de Pavel pentru a desemna omul universal la inceputul Crestinismului. Hitler a inteles bine conceptul. Pentru el evreul launtric reprezinta dimensiunea european-universala a germanului inradacinat in secolul luminilor. Filozofii luminilor s-au declarat cetateni ai universului mai degraba decat membrii ai unui trib. Iluminismul revendica universalitatea ratiunii si a moralei in opozitie cu traditiile culturale. Nazismul revendica tribul si kultura. Daca cineva gaseste aici o asemanare cu hiper-multi-kulturalismul post-modern inseamna ca nu sunt singurul.

Filmul de propaganda Der Ewige Jude (Evreul Etern) arata clar ca in conceptia nazistilor problema evreiasca nu este evreul neasimilat cu caftan si perciuni, ci evreul cosmopolit care intruchipeaza idealul kantian de cetatean al universului. Germanul cosmopolit inca poate fi mantuit prin legatura mistica cu Vaterland, Terra Patris, pamantul unde sunt ingropati parintii, de unde patriotismul. Evreul nu poate fi mantuit pentru ca nu are patrie, nothing to die or to kill for.

Iluminismul german s-a autodefinit in opozitie cu filistinul german. In conceptia lui Goethe, filistinul uraste tot ce nu este la fel ca el. Filistinul german a constituit baza electorala a puterii lui Hitler. Procesul fusese deja anticipat de Marx in Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte: filistinul renunta la drepturile politice pentru ca un regim autoritar sa-i protejeze stilul de viata (suna familiar). In cuvintele lui Marx, accepta sabia lui Damocles desupra capului daca aceasta il apara de schimbari sociale nedorite.

Hitler nu a fost filistin. Asemenea lui Goebbels si altora din cercul interior al puterii, Hitler a fost un om de cultura universala. Pentru ei, lectura lui Nietzsche (pe care l-au inteles foarte bine) a fost instrumentala in vederea unei abandonari constiente a valorilor europene in favoarea unei forme moderne de barbarism. Asta se numeste in limbaj codificat epurarea evreului dinlauntru. Totodata, Hitler a dispretuit profund filistinismul german pe care intentiona sa-l anhileze la sfarsitul razboiului. Germanul lui era bestia blonda nu burghezul conformist.

Sa ne intoarcem la film. Timur Vermes pune in scena intalnirea lui Hitler cu filistinul german al anului 2016. De acest public incuiat, hedonist si xenofob, indragostit de showuri vulgare si kitch politic, ne trezim ca radem impreuna cu Hitler. La sfarsitul filmului intelegem ca Hitler va lua iarasi puterea si va conduce Germania daca nu Europa intr-o noua aventura suicidala, dar impartasim cinismul lui. Asa le trebuie daca sunt prosti.

Problema evreiasca nu mai este in prim plan. Acum este problema imigratiei. Nu ca publicul caruia i se adreseaza Hitler ar fi ingrijorat de Islamul politic si erodarea valorilor iluministe. Problema lor este aceiasi ca in 1933: ei sunt altfel. Hitler va rezolva problema: nimeni nu va avea dreptul sa fie deosebit.

Insa motivul adevarat pentru care problema evreiasca nu mai este stringenta pentru Hitler in 2016 este acela ca evreul dinlauntru este oricum pe cale de disparitie. De aceea nici nu mai este nevoie de camere de gazare. Singurul personaj care intelege ce se intampla, un alter-ego al autorului, apare in ultima scena din film izolat intr-o clinica de psihiatrie. Cine mai are nevoie de lagare de exterminare cand avem mass-media pentru prosti si balamucul pentru cei cu mintea intreaga.

Mein Kampf

House of Cards II

There’s room at the top they are telling you still
But first you must learn how to smile as you kill
If you want to be like the folks on the hill.

John Lennon – “Working Class Hero”

Smile as you kill. Cine vrea sa inteleaga “the folks on the hill”, e musai sa citeasca cele patru evanghelii ale puterii: Nicolo Machiavelli, “Printul”, V.I Lenin, “Ce-i de facut”, Adolf Hitler, „Mein Kampf”, si George Orwell, „1984”.

Numitorul comun este acela ca puterea nu se afla in posesia celui mai eficient in administrarea bunului public, ci in a celui mai eficient in obtinerea ei. Orice politician, democrat sau republican, comunist sau capitalist, populist sau elitist, este interesat doar de putere. Binele public, res-publica, este doar un mijloc. Cine nu vede asta are creier de oaie. Cine vede a evoluat in lup sau in caine. In ce ma priveste, prefer cainele. Cand spun caine, nu inteleg puf de salon.

Care dintre cele patru evanghelii este favorita lui Frank Underwood? Nu stiu daca sunt singurul care am observat, dar Kevin Spacey imita uneori postura lui Hitler, si nu este intamplator. Hitler a re-inventat actul politic ca spectacol pur. Restul a fost doar un incendiu intr-o sala de cinema.

Printul lui Machiavelli crede ca scopul scuza mijloacele, dar scopul este unificarea Italiei. Urma lui Lenin in istorie este o dara de sange, dar bolsevicii au lasat deasemenea urme de otel-beton si icoana lui Gagarin (pe care fundamentalistii evanghelici il scuipa de jos in sus fara escape velocity). Hitler a fost spectacolul fara substanta, nihilistul absolut.

Democratia de spectacol nu este mai putin nihilista decat Nazismul, chiar daca este mai putin brutala. Cand aud pe unii repetand ca niste automate lozinci revizioniste in genul “cu ce a fost fascismul mai rau decat gulagul sau Hiroshima” le raspund: “cei trei de la Yalta au sange de civili pe maini, dar nu au fost nihilisti”. Legionarul se uita lung la mine si nu intelege. Mi-am racit gura de pomana.

In HOC, politica este spectacol fara substanta. In acest sens, filmul nu este versiunea moderna a tragediei lui Macbeth. Este mai degraba un Hamlet pe dos in care Yorick da lovitura de palat. Este repetitia marxista a tragediei ca farsa. Frank Underwood este personajul generic in care se regasesc toti cabotinii democratiei de spectacol.

Pe scurt, FU democracy.

Logos 46 – Caderea Noptii