Audi alteram partem

6 august 2013 139 comentarii

Spune Crassus:

„Scepticismul lui Poli vine din reminiscenta ideii de theos patriarhal, care creaza din afara sistemului prin puterea (literala) cuvantului.”

Nici vorba. Am trecut, pina la ateism, prin toate teismele posibile. N-am gasit niciunul pe care sa-l pot legitima pina la capat. Il invit pe Crassus sa ne descrie theos-ul lui. Ii promit ca pina la urma nu va ramine nimic din el. Adevarata noastra vocatie, a oamenilor, nu este inchinarea, ci deicidul. Si nu pentru ca vreau eu asta, ci pentru ca zeii, oricit de subtili, mor de indata ce ne ies pe gura. Ateismul meu e doar recunoasterea acestui fapt banal.

„O schimbare de mentalitate destul de mare de la Enthousiasmos…”

Nici vorba. In primul rind, pentru ca Enthousiasmos n-a fost o mentalitate. In al doilea rind, abandonasem de mult dumnezeul patriarhal, lucru vizibil chiar si in „Enthousiasmos” – concept pagin al posedarii/inspiratiei divine, devenit la adoptarea in limbile moderne nume al excesului religios, complet secularizat azi (chit ca-l vindeam condimentat cu teologie ioanina). Eram deja tongue in cheek. In al treilea rind, tuturor ne cad dintii de lapte.

„…cred ca putem spune despre Univers in sine ca este un miracol, in totalitatea lui. Frumusetea creatiei consta tocmai in faptul ca nu exista un Homunculus care intervine supranatural, ci prin interactiunea unor sisteme naturale disparate se ajunge la cresterea complexitatii.”

A spune despre univers, „in totalitatea lui”, ca e un miracol e totuna cu a nega posibilitatea miraculosului. Iar impersonalul „se ajunge” scoate in afara discutiei orice notiune teista. Draga Crassus, esti mai aproape de ateismul meu decit de biserica in registrele careia, probabil, inca figurezi.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Pentru o lume mai buna

4 august 2013 6 comentarii

Atita cerneala a curs in ultima vreme in conflictul dintre realiste si idealiste, incit oceanul s-ar putea intuneca definitiv! De parca ar avea vreo importanta ca, la venirea lui, preamaritul Santa – imbelsugat fie-i sacul! – va fi insotit de opt sau de noua reni! Cu riscul de a ofensa ambele tabere, marturisesc ca eu sint si realista, si idealista!

Da, sintem toate octopode si e numai firesc sa aderam la doctrina traditionala a Santayana („vehiculul lui Santa”, pentru neinitiati). Unde mai pui kilooctetii, cifra octanica si nemuritorul film Octopussy! Dar sint de acord si cu rudolfienele, care acuza vechea ortodoxie de caracatitzomorfism si vad intr-o Santayana cu noua reni o perspectiva mai luminoasa pentru viitorul oceanului – 9 fiind cifra bratului ocult, a transcendentului, a depasirii banalitatii lui opt, a unui stadiu superior al fiintei, a innoirii (care, se stie, vine de la si odata cu „noua”).

N-ar fi mai util sa ne unim toate, realistele lui opt si idealistele lui noua, impotriva noului curent de necredinta, care propovaduieste inexistenta lui Santa – imbelsugat fie-i sacul! – si tagaduieste venirea lui? Doar asa, golind oceanul de scepticism, vom face lumea mai buna si se va implini numarul celor scrise in catastiful aducerii aminte. Caci zis-a Santa – imbelsugat fie-i sacul!: „pina nu veti fi ca niste copilasi cuminti…”

Înregistrat sub Editorial

Taburetul triunic

19 iulie 2013 22 comentarii

Am avut astazi o epifanie: unul dintre titlurile populare ale oricarui mesia este „trimisul cerului”. Ati sesizat, nu? TRImisul. Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi decit TRInitar. Iar cel mai bun scaun are trei picioare – nu se clatina pe suprafete inegale.

Rid cu jumatate de gura insa. In vremurile credintei mele, obisnuiam, in orice discutie despre trinitate, sa atrag atentia asupra faptului ca, in muzica, nu se poate vorbi despre armonie decit odata ce apar trisonurile. Astazi, vad in „trei” doar marca succesului reproducerii sexuate.

Glumesc, tot pe jumatate. Geometria incepe de fapt cu trigonometria. Dupa Dumézil, lumea toata – a omului, a zeilor – e dominata de o „ideologie tripartita” (ma rog, in versiunea indo-europeana). Erau templele si textele antichitatii pline de triplete – de la triada capitolina la doctrina modalista a corpurilor lui Buddha din Marele Vehicul.

Marea problema a acestui gen de „demonstratie stiintifica” este ca nu e nici stiintifica, nici nu demonstreaza nimic. Analogiile ne permit sa „cunoastem” orice fel de obiecte, atit reale, cit si imaginare. In ordine epistemologica, trinitatea crestina nu e cu nimic diferita de monstruoasele spaghete zburatoare.

Iar, daca hiperabundenta modelului ternar in natura ne spune ceva despre zeu, de ce n-am analoga figura divina plecind de la cea mai glorioasa caracteristica a universului – aceea ca ii sintem cu totul indiferenti?

Sa nu uitam totusi: romanul lui Sorescu e TREI dinti din fata, nu doi, da?

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Despartirea

17 februarie 2013 49 comentarii

M-am supus ieri supliciului de a urmari recentele inregistrari cu noul Jorge da Burgos la londonro.org. Florin comite doua mari greseli si un mic pacatel. In primul rind, condamna in gura mare stiintele naturii, trecind sub tacere militantismul sau pentru abordarea stiintifica a textului Bibliei. De ce l-am respecta pe el ca savant, cind nu poate tolera concluziile savantilor din alte discipline? Ceea ce il face pe Florin sa intre in conflict cu unele interpretari traditional adventiste e tocmai ceea ce l-a facut pe Darwin sa propuna evolutionismul. In al doilea rind, ignora faptul ca frumusete, sens si speranta a gasit si gaseste lumea nu doar in povestea crestina. Ca e imposibil sa sustii onest, dincolo de simplul atasament biografic si emotional, un mit impotriva altui mit. Ca pina si ateii spera, isi dau un sens si au ochi pentru frumos. In fine, Florin sustine ca are prieteni care s-au despartit de el pentru ca nu-i impartasesc convingerile. Adevarul este ca imamul Laiu a spus-o pe sleau: nu de prieteni are nevoie, ci de frati intru iluzie. Sa-i lumineze ipocrizia batrinetile. 

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Via crucis

14 februarie 2013 89 comentarii

Intr-adevar (iata cum strajuiesc fantomele textul!), credinciosul naiv si necredinciosul dus pe la biserica rateaza in egala masura actul credintei, de vreme ce ambii nesocotesc mitul ca mit. Cel dintii tine mitul drept indice al realitatii, cel de pe urma detine mitul ca exercitiu de putere. Adevaratul (ptiu, drace!) credincios se simte acasa in mit ca mit. Mitul ii e singura realitate, gaseste in mit darul si prilejul de daruire. Adevaratul (iarasi zic, apage!) credincios a facut drumul lui Derrida de la „il n’y a pas de hors-texte” la „tout autre est tout autre”. Doar asa ramine credincios mitului (indiferent ca e credincios teist sau ateu).

Acum, nu stiu cum si la ce bun ar trebui luata biserica inapoi (expresia lui Edi). Biserica e de doua mii de ani, ba chiar dintotdeauna a necredinciosilor si a fundamentalistilor. Sociologia bisericii nu tolereaza decit necredinciosi si fundamentalisti. In biserica se reinventeaza la nesfirsit zidul de despartire si naivitatea. Credinciosul, „adevaratul credincios” de mai sus, sfirseste mereu pe cruce. Unde ii e locul. Si de unde rosteste impacat „acesta este trupul meu, luati, mincati!”.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Scrisoare deschisa

2 februarie 2013 96 comentarii

Cam citi bani ar trebui sa dau pe viziunea ta „frumoasa” despre lume, viata si sens, cind apararea ei te uriteste cumplit?

Înregistrat sub Editorial Tagged with

Despre viespi, flori si Dumnezeu

26 mai 2012 54 comentarii

Ichneumonidae e un soi de eseu de istorie intelectuala. Are aspectul acut al unei harte launtrice si respiratia larga a universului insusi. Dumnezeu inca se cauta pe sine.

Nu va propun tocmai o recenzie. Am selectat din carte o serie de pasaje carora le contrapun gindul meu razlet. Am sa las citatele netraduse.

The modern opposition of Evangelical fundamentalism against evolutionary models is rooted in the historical rejection of Christian humanism by the Reformation, rather than in anti-scientific sentiments. Situatia e mai complicata. Adventismul insusi, una dintre cele mai vehemente enclave creationiste, ii datoreaza teologic mai multe lui Erasmus (via arminianism si metodism) decit lui Luther. Edi are insa dreptate daca vedem in „the historical rejection of Christian humanism by the Reformation” o chestiune de hermeneutica biblica. Umanismul crestin (ramas in viata chiar printre descendentii directi ai Reformei) l-a dat pe Schleiermacher; literalismul milenarist al Reformei (reinviat ca niciunde in revivalismul american de secol XIX) a dat-o pe Ellen White.

Faith is not another theory of reality. It is rather a new hermeneutics of existing theory and facts. Asta e totuna cu a spune ca orice text teologic e mitic. Eu as putea fi de acord. Ma indoiesc insa ca vreun credincios ar achiesa (cu exceptia lui K). Pentru cei mai multi, credinta nu e o lectura optimista a realitatii, ci pariul incapatinat pe o alta realitate.

Modern science is a Christian heresy. Banuiesc ca aici e miezul tare al cartii. Edi pariaza pe heterodoxie, adica fix pe stiinta ca erezie crestina. Nu e deloc singurul in crestinism, dar e aproape singurul in adventism.

The non-Euclidian intelligibility of the universe is much beyond what could be expected from simian brain adaptation. Si totusi, We landed on the Moon prompted by the same brain reactions that pushed the Devonian fish to land on the shore about 400 million years ago. We still have the Devonian fish inside us (Shubin). This is perhaps why there’s something fishy in our loftiest ideals. E colosala diferenta dintre Moise si Einstein, la o ipotetica distanta de vreo trei mii de ani. E mai mica distanta dintre Homo erectus si Moise, la vreun milion de ani.

When humanity itself is a cultural illusion, salvation becomes only the ultimate illusion. Ceea ce e perfect normal. Daca ne inventam pe noi, cu tot cu pacatul aferent, de ce nu ne-am inventa si mintuirea? We must turn to the Veiled Being for our salvation. Cum e „the Veiled Being” altceva decit o iluzie? Si n-a rupt Isus catapeteasma? Templul lui Moise (ma rog, Irod) e gol. Templul lui Platon (ma rog, Plotin) asisderea. Si daca nu era de ajuns, a mai venit si Derrida sa desire povestile toate.

Flowers and Ichneumonidae, symbiosis and parasitism, are only examples of using another species to enhance reproductive success. Whether the chosen method is exploitation or cooperation, it matters not to evolution. Nature is blind to our values. Binele si raul sint in ochii privitorului, vorba lui K(ant). L-am inventat pe Dumnezeu ca sa eludam povara de a fi inventat binele si raul.

Fiat creation and cultist eschatology are the two ends of a theology of defection. Ceea ce n-ar trebui sa ne mire. Man spent most of his evolutionary history crawling at the bottom of the food chain in Africa. His mind was shaped in fear. A se vedea splendida carte a lui Erich Fromm despre autoritarism si dogmatism, Escape from Freedom.

There is no free will without evolution. Propozitia asta merita o carte intreaga.

Flat materialism is a form of religious fundamentalism. They cohabit and dispute the same territory extraneous to the historical core of modernity. They are contingent upon the demise of metaphysical Christianity… In other words, did science find God missing because Christianity failed to grasp and communicate his true nature? Am putea la fel de bine intreba: Did science find God missing because… it went looking for him? Crestinismul ar fi trebuit sa stie (si sa comunice) ca Dumnezeu nu e decit un mod de a privi, teleologic, realitatea. O hermeneutica, nu?

So, here we are, naked in a blizzard, no mammalian fur or metaphysical illusions to protect us.

Well, I’m ok with that. Let the Spirit blow!

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Tu si cu mine

4 mai 2012 211 comentarii

Vorbea apostolul, intr-o celebra pagina epistolara, despre credinta, speranta si dragoste. Despre cum primele doua sint efemere, doar cea din urma perena. Ei bine, ateismul este Imparatia lui Dumnezeu. Nu, nu pentru ca oglinzile au devenit (sau ar putea deveni vreodata) inutile, nici pentru ca utopiile au inceput sa-si gaseasca loc in realitate. Ateismul renunta la credinta si speranta (aceasta din urma in sensul ei apocaliptic), lasind loc, aici si acum, dragostei. Daca tinem cont ca omul Isus punea paharul cu apa oferit celui insetat mai presus de teologie si bucuria copilului tinut pe genunchi mai presus de dezmierdarile sinului lui Avraam, atunci ateismul (macar in versiunea lui naturalist-umanista) e mai crestin decit multe dintre crestinismele de azi si din toate timpurile.

Mi se spune uneori ca am devenit ateu dintr-un soi de dezamagire – l-am cautat pe Dumnezeu cum nu trebuie si, cind nu l-am gasit, am renuntat (resemnat sau dezgustat, dupa caz) la cautare. La care tin sa spun: nu, ateismul meu (ca al multora) nu este abandonarea disperata sau condescendenta a cautarii de Dumnezeu, ci forma ei cea mai onesta, cea mai temerara, cea mai implinitoare. Ateismul nu este un esec, dupa cum credinta si speranta nu sint un succes. Isus si apostolul propuneau, ca indice al apropierii de tinta, masura dragostei. Ateii ii iubesc.

Celor care, in pofida proprietatii termenilor, sustin ca e nevoie de mai multa credinta pentru a fi ateu decit credincios, le zic ca la carte: putin credinciosilor!

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Recviem pentru chipul din oglinda

26 aprilie 2012 174 comentarii

In anii ’80, am fost o vreme abonat la revista Cutezatorii, devoram ori de cite ori aveam ocazia almanahul Stiinta si Tehnica, vizionam insipidele Telejurnale, cind aveam curent, in asteptarea vreunui episod din Copiii capitanului Grant, si citeam, o data la doua luni, prima pagina din Curierul adventist (cine are urechi de auzit, sa auda). In aceeasi perioada, am petrecut multe seri ascultind, alaturi de bunicul meu matern, pastor adventist, Europa Libera si Vocea Americii. Am facut inca de timpuriu experienta reversului – cum e sa iesi din zgomotul omniprezent al realitatii oficiale (K ar zice ca tocmai am comis un pleonasm), sa deconstruiesti idoli, sa chestionezi ceea ce vrea sa treaca drept evidenta.

Daca anii ’90 m-au invatat ceva, a fost tocmai ca experienta asta a reversului nu inceteaza niciodata sa fie utila. Desi bunicul meu n-a intentionat asa ceva, se intimpla sa fi fost printre cei care m-au echipat pentru drumul care m-a adus astazi la ateism. Religiile sint, macar prin anvergura intelectuala a proiectului lor si prin forta de penetrare in viata individului si a comunitatilor, sisteme totalitare – obiecte ideale pentru arta deconstructiei. O religie axata pe text cu atit mai mult.

Imi aduc perfect aminte ora de teologie sistematica (cu Adi Orban) in timpul careia am avut, pentru prima data cu claritate, intuitia faptului ca teologia nu este decit o forma speculara, deci spectrala de antropologie. Zeii ne seamana, mai ales atunci cind difera cel mai mult de noi – ne intregesc. Sintem fatalmente (?) nuntiti cu reflexiile (/reflectiile) noastre, oricit de anamorfotice. Asa cum sintem obisnuiti sa ne privim in oglinda si sa spunem „iata-ma”, ne croim zeul pentru a ne descoperi pe noi insine.

Moartea nietzscheana a zeului coincide cu aceasta intuitie. Nu ma cunosc decit in fata oglinzii, unde ma recunosc in cel din oglinda, desi cel din oglinda sint eu.

Înregistrat sub Editorial

Meditatie pascal(ian)a

15 aprilie 2012 378 comentarii

Ceea ce, napaditi de certitudini facile, uita majoritatea apologetilor crestini care citeaza „pariul lui Pascal” e ca acesta s-a nascut dintr-un sanatos scepticism, ca optiune pragmatica in fata imposibilitatii certitudinilor de orice fel. Pascal nu era sigur nici macar cu privire la faptul ca nu putem sti nimic cu siguranta. Iar pariul lui se bazeaza pe prezumarea idealitatii scenariului crestin. Or, eu nu gasesc nimic ideal intr-o „viata de apoi”. Promisiunea invierii ma lasa rece, daca nu cumva ma infurie, ca mizerabila nada pentru cel mai jalnic negot de iluzii.

Eu sint incintat sa traiesc in orizontul mortii. Sentimentul tranzientei este nimbul melancolic a tot ceea ce e frumos. O fuga de Bach care nu se mai termina este tortura suprema. Floarea care nu se vestejeste e ca un orgasm infinit. Asteptarea sfirsitului, necontaminat de dulcegaria unui „dincolo”, e tocmai ceea ce face viata asta demna de trait. Despartirile sint cel putin la fel de necesare ca si intilnirile. Celula care a uitat cum se moare e cancer.

Chiar si in ordine teologica, invierea lui Isus este un deznodamint aberant. Niciuna dintre jertfele aduse la sanctuarul levitic nu si-a primit viata inapoi, dupa ce si-a pierdut-o la altar. Daca Isus a inviat, moartea lui nu face nici cit o ceapa degerata.

Înregistrat sub Editorial

← Articole mai vechi

Articole mai noi →