Comédia VIII

Cind speculeaza ca preotia lui Isus ar fi modelata dupa cea a legendarului Malkitsédeq, autorul epistolei Catre evrei comite tot soiul de pacate. De pilda, e mult mai probabil ca numele iebusitului inseamna „regele meu e Tsédeq” (vezi si Adonitsédeq, cu echivalentele yahwiste Malkiél/Malkiyáh, Adoniyáh), unde Tsédeq e o divinitate locala (aspectul justitiar al zeului soare – vezi si bine reprezentata traditie a sigiliilor regale iudaice cu simboluri solare). Regele davidic insusi (incepind cu David si Solomon, terminind cu hasmoneenii) era si preot. Psalmul 110 la asta se refera, neavind nimic de a face cu un oarecare Isus, nici rege, nici preot. Faptul ca Genesa nu include datele biografice ale lui Malkitsédeq nu e in niciun fel o indicatie ca adoratorul lui El Elyon ar fi fost supranatural, etern. Isus insusi s-a aflat, precum Levi, in „coapsa” lui Avram atunci cind acesta a zeciuit din prada de razboi, asa ca nu poate fi de-o teapa cu iebusitul. Etc.

Restul celei de-a opta lectii e poezie cu ambitii moralizatoare – nu merita niciun comentariu. Va propun sa reflectati asupra faptului ca adventismul, nascut din dezamagire si pus pe fabulatie, nu reprezinta citusi de putin o abatere de la norma in crestinism. Crestinismul insusi e nascut din dezamagire (e inventat de evrei constrinsi sa confrunte realitatea esecului visului de marire al Ierusalimului, daca vorbim de crestinismul Noului Testament, sau de episcopi nevoiti sa explice intirzierea revenirii si coabitarea cu mult hulita Roma, daca vorbim de crestinismul „parintilor”) si pus pe schingiuit texte vechi pina cind acestea prevestesc noi si noi succesuri. Chiar profetismul veterotestamentar e cronica disperata si exaltata a unei ambitii imperiale. Normal ca adventistul se crede „ramasita”, se citeste pe sine prin paginile Apocalipsei, se vrea buricul universului, generatie finala etc. Religia Bibliei e reinterpretarea perpetua a unui delir de grandoare. Acesta e „impulsul care vine de la Isus”. Apropo, exceptionalismul american nu e nici el nou sau de mirare. Mielul e fiara.

Comédia VII

Dupa ce dusmanilor Ierusalimului le vor fi putrezit ochii in cap, supravietuitorii „zilei Domnului” s-ar fi strins an de an in capitala mondiala a lui Yahweh sa celebreze Corturile (Zaharia 14:16-19 si contextul). Sukkot, unul dintre pelerinajele anuale din calendarul levitic (alaturi de pesach si shavuot, primavara), avea sa fie, sub amenintarea blestemului secetei, marea sarbatoare a imperiului lui Yahweh. Yom Kippur, prin contrast, era un eveniment minor, cu participare restrinsa (nicaieri pomenit in VT in afara textelor prescriptive din Leviticul si Numeri – nici macar in Neemia 8 sau in utopia lui Ezechiel), mai curind un construct ideologic ce slujea propagandei preotesti decit o experienta dramatica pentru evreul de rind (poate un soi de preludiu pentru Corturi, in simetrie cu alegerea mielului pascal in a zecea zi a lunii intii – cf. Exodul 12:3).

Despre contributia lui Evrei 9:26 la elucidarea sensurilor sacrificiului levitic am scris aici. Despre Isaia 53 am mai vorbit, la fel, in alte rinduri (trimit din nou la Isaia 41:8-9; 44:1-2.21; 45:4; 48:20; 49:1-6 si, in mod special, Psalmul 44). Face sa adaug ca Pavel si Barnaba se cred „robul Domnului” (compara Fapte 13:47 cu Isaia 42:6; 49:6); ca pasaje precum Isaia 43:10 si 44:26 sugereaza si ele o identitate colectiva a „robului Domnului” (martori, respectiv mesageri); ca Plingeri 3 este, evident, despre natiunea intreaga, nu despre un singur om. Toate astea inca nu se compara cu dificultatea insuperabila (mascata de traduceri) a textului din Isaia 53 si cu celebrul casus belli din finalul versetului 8.

Daca Isus ar fi murit de moarte naturala (poate chiar printr-un act of God – un accident stupid, o tornada), moartea lui ar fi fost mai putin ispasitoare? Si cum poate fi cineva nascut din femeie „fara pacat” (whatever that means)? Inca mai crede cineva ca pacatosenia (whatever that means) se transmite prin contact sexual, nu prin educatie? Eu unul prefer sa-mi port cicatricele si sa-mi iubesc parintii cu tot cu disfunctionalitati (ale lor, ale mele, ale noastre, ale tuturor – chiar si ale zeilor). Dumnezeu n-are decit sa se stearga la bot de singele oricarei jertfe ii pofteste inima.

Comédia VI

Lectia a sasea e de o confuzie impenetrabila, marturisind despre o lene intelectuala rusinoasa. Ni se livreaza de la inceput o timpenie – cum ca singele boului sacrificat pentru preot(i) avea alte proprietati rituale decit cel al tapului „pentru YHWH”. Cel dintii il purifica pe oficiant (probabil prin aceeasi dinamica aberanta a deplasarii de vinovatie si necuratie asupra templului), in timp ce, in mod exceptional, cel de pe urma vidanja templul de orice imunditie. Evident, textul nu sustine nicidecum o asemenea prostie. Singele ambelor jertfe avea acelasi rost si acelasi traseu. Nici asupra boului pentru preoti nu se asezau miini care (cica) sa-l transforme in caraus de pacate. De altfel, animalele din Leviticul 16 sint departe de a constitui singurele jertfe asupra carora nimeni nu-si intindea mina – toate sacrificiile publice impuse de calendarul sarbatorilor erau la fel de neintinate (chit ca – nu uitati! – ofertantul privat isi punea mina pe capul tuturor animalelor dedicate focului, nu doar pe cel al jertfei „pentru pacat”, deci gestul nu avea nimic de a face cu ideea vreunui transfer de vina sau necuratie).

Apoi, se comite, in mai multe feluri, deja plicticosul pacat al tipologizarii. Davidson insusi avertizase, in teza lui de doctorat, ca a extinde interpretarea tipologica dincolo de aplicatiile practicate de autorii noutestamentali e un joc periculos. Or, nu exista niciun dram de sugestie in NT ca Yom Kippur e de interpretat tipologic asa cum e in teologia adventista. Mai mult, epistola Catre evrei sustine ca preotia lui Isus e de alta obirsie, de alt rang, de alt tipic decit cea levitica. A impune calendarul levitic peste teologia Hristosului din Nazaret e neavenit. Adaugati la remarca asta banala si pe aceea ca doctrina adventista a ispasirii e, precum apocalipticismul „istoricist” aferent, imposibil de demonstrat empiric, si veti incepe sa dibuiti dimensiunile mestesugului de timpenie ticluit. Apropo, calendarul religios iudaic incepea cu trimbitele (a saptea luna noua) si ispasirea, nu cu pastele. Daca tot se abereaza scheme profetice plecind de la sarbatorile levitice, sa se purceada, zic, in ordinea justa. Asa macar s-ar sincroniza cum trebuie, tipologic vorbind, si cealalta colosala fantasmagorie apocaliptica – cea a ploilor Duhului (ploaia timpurie cade toamna, la inceputul calendarului cultic, cea tirzie primavara, de paste).

Tapul „pentru Azazel” (acceptind numele propriu) nu are cum sa reprezinte pe nimeni. Tapul „pentru YHWH” nu-l reprezenta pe YHWH. Era pentru. La fel, tapul pentru Azazel nu-l reprezenta pe Azazel. Mai mult, saracul animal nu avea nicio vina, nici nu avea cum sa fie pedepsit. Doar zarurile facusera din el parabola a destinului ex-centric al celor care nu se supun gloriei de temut a centrului. El era singurul animal asupra caruia se marturisea ceva – un rezumat al relelor care trebuiau tinute la distanta tot timpul anului, nu doar de Yom Kippur. Episodul acesta de ritual nu are nimic de a face cu Deuteronomul 19 si legea martorului mincinos. Tapul pentru Azazel nu a acuzat niciodata de nimic pe nimeni. Trecind in registrul creativitatii tipologizante, imaginati-va, rogu-va, ca va duceti la tribunal sa va plingeti impotriva unui vecin, ca judecatorul va spune ca acuzatiile formulate nu au temei, deoarece l-a iertat el pe impricinat, si ca aveti de suportat pedeapsa prevazuta in articolul de lege pe care il invocaserati impotriva vecinului. Misto, nu?

Am aratat altundeva ca evreul nu era in pericol de moarte doar o zi, toamna. Sabatul saptaminal (Exod 31:15; 35:2; Leviticul 23:3), dar si anul sabatic (Leviticul 25:4) sint amindoua numite shabbat shabbaton („sabat de sabatizare” – al doilea cuvint e un singular abstract, precum grecescul sabbatismos din Evrei 4) – se moare si din nerespectarea celui dintii. Asa cum se poate sfirsi excomunicat (una dintre posibilele intelegeri ale kareth-ului) si din neglijarea pastelor, de pilda (Exod 12:15; Numeri 9:13). Evreul era continuu sub judecata legii, nu doar intr-o singura zi, toamna.

In fine, daca Isaia 6 e un soi de Yom Kippur, cit de idiot trebuie sa fie profetul sa apara (fara voia lui, evident) inaintea grozavului centru cu pacate neiertate, si cit de ignorant trebuie sa fie serafimul sa nu stie ca de Yom Kippur nu se mai transfera pacate asupra templului, caci acesta nu mai poate fi decit decontaminat?

Comédia V

Daca nu ati facut-o deja, cititi aceasta serie de postari despre ispasire (prima e in josul paginii); si aceasta, din pacate doar in engleza, despre o seama de teme imprumutate in ultima lectie SS dintr-o carte a lui Roy Gane (la fel, ordinea e invers cronologica). Veti descoperi ca fabulatia din 2 Samuel 14 nu implica niciunde vreun transfer de vinovatie; ca gestul asezarii miinii asupra tuturor animalelor de jertfa nu realiza/simboliza niciun transfer de vinovatie; ca Ieremia 17 nu vorbeste citusi de putin despre vreun transfer de vinovatie asupra altarului levitic. Singele sacrificiului de purificare nu era niciodata (numit) impur – Leviticul 6:27, intr-un context care subliniaza abundent sanctitatea celor descrise, nu face decit sa evidentieze limita categorica dintre sfint si profan. Iertind, Yahweh nu se umplea de pacate (Exodul 34:7) – avem si in romana „a ridica” folosit figurat, cu sensul de „a elimina”, „a anula”, in expresii consacrate (vezi „a ridica o interdictie” sau „a ridica starea de asediu”). Intr-un final, va veti da poate seama ca ideologia crestina a sacrificiului substitutiv al lui Isus are mai multe in comun cu martirologia intertestamentala decit cu ritualul levitic (vezi acest excelent rezumat al chestiunii, cu o singura omisiune majora – Isus a murit, in primele formulari noutestamentale, tot pentru Israel, nu pentru omenire). Detalii in comentarii si/sau postari ulterioare.

Comédia IV

Pentru ca lectia a patra a fost, cel putin pentru acest cititor, total neinteresanta, suscitind un vag interes doar in chestiuni care vor fi cu siguranta abordate pe larg in alte lectii, m-am decis sa va arat despre ce vorbeam data trecuta cind pomeneam ca „se gasesc teologi care sa confectioneze ‘modele sintactice’ pentru a legitima o iluzie”. Aveam in minte o pereche de articole aparute in cele doua numere din 1997 ale Tyndale Bulletin: mai intii, Collins incearca, facind in mod eronat/intentionat abstractie de Genesa 22:17-18 si 24:60, sa ateste o banalitate – cum ca, atunci cind se refera la un singur individ, substantivul ‘saminta’ e reluat prin pronume la singular – in temeiul careia sa sustina, abracadabrant, interpretarea mesianica la Genesa 3:15; mai apoi, Alexander adinceste timpenia, revenind aiuritor la pasajele din Genesa 22 si 24. Amindoi sint preluati de Hamilton intr-un numar din 2006 al The Southern Baptist Journal of Theology, pentru ca DeRouchie & Meyer sa ajunga sa vorbeasca, intr-un numar din 2010 al aceleiasi publicatii, despre „regula lui Collins”. Rydelnik, in The Messianic Hope (2010), imbratiseaza voios idiotenia cu pricina, infierind condescendent reticenta lui Walton; Rodriguez pare sa fi fost si el la curent cu isprava lui Collins, asa cum, in fine, e Richard Davidson, autorul aditiilor pentru instructori de la studiul anterior.

Despre ce timpenie e vorba? In timp ce e adevarat (banal de adevarat, cum spuneam) ca, atunci cind „saminta” se refera la un singur urmas, e insotit de pronume la singular, reciproca nu e automat valabila – nu poti identifica sensul intentionat (colectiv vs. individual) al substantivului pe baza numarului pronumelui care il substituie. In Genesa 24:60 lucrurile sint, de altfel, cit se poate de clare: in urarea lui Laban pentru sora sa (vorbeste un om, in formule de adio curente in epoca, nu ingerul lui Yahweh), „saminta” si pronumele singular aferent se refera la „miile de zeci de mii” de descendenti ai Rebecai. Un substantiv colectiv poate fi, si in ebraica, inlocuit de pronume la singular, preferindu-se acordul gramatical celui logic. Nu exista in acest caz niciun „model sintactic” pe baza caruia sa se faca determinari semantice. „Regula lui Collins” e doar un exemplu perfect de idiotenie academica. Si nici nu sint convins ca cei care o propaga nu sint constienti de asta, de vreme ce implicatia invalida logic (reversul banalitatii „descoperite” de Collins) ramine cel mai adesea neformulata.* Ni se vinde, cel mai probabil cu buna stiinta, o flatulenta intelectuala (ave Jiji!).

PS Daca cititi engleza, profitati din plin de aceasta versiune a Bibliei si de notele care o insotesc.

* Davidson, cel putin, face exceptie. Scria intr-un capitol (reprodus aici) de volum colectiv din 2005: „Throughout Scripture whenever the pronouns related to the Hebrew term zera‘ are singular, it is always a single individual, not a collective of many descendants, that is in view.” Trimite apoi la Collins, peste care a dat macar prin intermediul unei cercetari doctorale pe care a coordonat-o (Ojewole e alta victima a paralogismului din povestea noastra).

Comédia III

Studiul SS de saptamina asta e un festin de „asa nu!” exegetic. Singura lui scuza e ca se afla in „buna” traditie a aberatiilor interpretative de care e plin Noul Testament. Cind Isus „tilcuieste” vechile suluri ca sa le faca sa vorbeasca despre sine, cind Pavel pretinde ca „saminta” ar putea avea plural cind are sensul de „urmas(i)” (vezi Galateni 3:16), autorii Noului Testament delireaza voios.

Genesa 3 nu pomeneste nici macar animalul jupuit de zeu (Yahweh e si tabacar, nu?), dar crestinul bun halucineaza prima jertfa din istorie. Au fost rabini care au opinat ca primele haine erau din blanita de iepure. Acelasi capitol de legenda anunta „vrajmasia” perpetua dintre specia umana si soiurile serpesti, crestinul bun vede acolo victoria cosmica a unui singur om asupra unui individ care nu e sarpe. Unde mai pui ca se gasesc teologi care sa confectioneze „modele sintactice” pentru a legitima o iluzie. In Genesa 22, o jertfa fara vina (Isaac) e inlocuita cu alta jertfa fara vina (berbecul), dar crestinul bun deceleaza acolo „jertfa de substitutie”, adica moartea Omului nevinovat pentru mizeria de omenire vinovata din principiu. In acelasi capitol, ingerul Domnului se lauda ca va face din soiul lui Avraam puzderie, ca acestora nu le va sta nimeni impotriva si ca numele lor vor fi folosite in urarile de bine ale pamintenilor, dar crestinul bun, cel care recunoaste fata lui Isus, pe care nu l-a vazut niciodata, in mucegaiul de pe perete, nu aude decit ca Isus e Mesia.

Acelasi crestin bun simte repulsie cind vede un animal sacrificat si se minuneaza tembeloid de atita risipa simbolica. Ce importa ca e profesor de teologie sistematica? Ea stie ca la templu nu era decit teatru si basta. Adevaratul templu e ala in care nu curge singe (nici macar prin venele oficiantilor). Riurile de singe nevinovat din antichitatea antitipica n-au fost decit „prefigurare”. Timpenie indopata cu timpenie. E doar o intimplare ca Pastele si Corturile erau sarbatori de luna plina, cum aveau atitia altii, mai ales la inceputul calendarului. Exodul e pe bune. Ca bun e cre(s)tinul. Si da, era sa uit: Ioan detine cronologia corecta a „Saptaminii Mari”, nu sinopticii.

Sa mai adaug ca Isaia 14 si Ezechiel 28 folosesc limbaj si imagini mitologice pentru a descrie situatii sau deziderate istorice, dar crestinul bun vira mitul inapoi in mit? Crestinismul, incepind de la Isus insusi, nu e decit – cu o vorba draga cretinului spilcuit – o imensa „eisegeza”.

Comédia II

Daca tot citim Apocalipsa literal, vreau sa stiu si eu: cine sint „neamurile” din finalul capitolului 21? Alea care inca populeaza o planeta abia iesita din „iazul de foc”. Nu vin ele, cu tot cu regi si daruri, dintr-un pasaj profetic veterotestamentar precum Isaia 60? De unde, de altfel, provine si cetatea aflata in lumina eterna a zeului, cu portile blocate in pozitia „deschis”. Ce importa ca Isaia 60 vorbeste despre gloria fantasmagorica si cruda („căci neamul şi împărăţia care nu-ţi vor sluji vor pieri, şi neamurile acelea vor fi în totul nimicite” – v.12) a Ierusalimului cit se poate de terestru de acum 2500 de ani? Noi calarim mitul pina la capatul propriilor iluzii de grandoare, prin intermediul altor evrei, ceva mai subtili, de acum 2000 de ani.

Nu, nu ma refer doar la autorii Noului Testament, ci, de pilda, si la cei ai traditiei enohice, din care pagina pentru 6 octombrie citeaza fara s-o numeasca („o scriere iudaica din secolul al II-lea i.Hr.”, adica 1 Enoh). Unde mai pui ca apocalipsele enohice sint mai prezente in Noul Testament decit se admite de obicei – nu doar in Iuda sau 1 si 2 Petru, dar si in evanghelii (figura „fiului omului” si dualismul ioanin lumina/intuneric), la Pavel (in angelologie, de la batic la inferioritatea legamintului mozaic, prin „tronuri” si „dregatorii”), in Evrei (fabulosul Melhisedec si singele vorbaret al lui Abel), in Apocalipsa lui Ioan (sufletele de sub altar si atitea altele). Inainte ca vizionarul din Patmos sa inspecteze templul de sus, sus de tot, Enoh a cutreierat sferele celeste. Normal ca templul nevazut al zeului e real, ca doar si Enoh e inspirat, nu? Ala despre care nimeni nu crede ca a fost legendarul Enoh insusi.

Apocalipsa ioanina nu e decit unul dintre virfurile unei imense acumulari de texte, unul dintre ochiurile unei vaste retele de povesti si locuri comune. Pe la mijlocul secolului XXII i.e.n., regele Gudea construia templu in Lagas in urma unor revelatii supranaturale. Ruinele din Ain Dara, Emar, Ebla, ba chiar de la Arad, nu departe de Ierusalim, dau marturie despre o ideologie religioasa larg raspindita in antichitatea levantina. Templul era cheia politico-economica a societatii, locul in care mitul (muntele cosmic, riul nesecat, pomul vietii – ca la Ugarit) legitima, intr-o baie de singe (ma refer la sacrificiile animale, dar si la doctrina razboiului sfint), puternicii zilei. Templul din cer isi are radacinile bine infipte in civilizatia inventata, acum zece milenii si mai bine, la Göbekli Tepe sau Wadi Faynan.

Ceea ce ne duce la marea eroare a comédiei sanctuarului – tipologia. Asa cum nu exista nicio „profetie mesianica” in Vechiul Testament sau in afara acestuia care sa vizeze in mod explicit un anumit evreu din imperiul lui Augustus, nimic din templul si ritualul vechiului legamint nu il prevestea pe Isus. Tipologia, precum „istoricismul” in interpretarea apocalipselor, e o iluzie optica, un (d)efect de perspectiva. Autorii noutestamentali l-au construit pe Isus din bucati decupate din vechile suluri, asa cum adventistii imagineaza un sfirsit al lumii care nu are nimic de a face cu cel din capul lui Daniel, promis iudeilor in epoca macabeilor. Temple construiesc doar oamenii, fie din piatra, fie din duh. Iar – vorba cintecului – „sfirsitul nu-i aici”.

Pentru Cristian, cu admiratie si dezamagire

Veti fi citit deja acest excelent text despre metamorfoza lui Mihai Gidea din ultimul deceniu. Un text onest, atit cu obiectul lui, cit si cu autorul. Pina la un punct.

Mihai Gidea era acum 10-15 ani la fel de mediocru cum e azi. La fel de incult, ba chiar mai rau. La fel de aproximativ in prestatia profesionala. La fel de balacaros (doar ca nu pe fata) si, in ultima instanta, de preocupat de sine, de neserios. E si astazi galant, emotional, cuceritor, probabil sincer (in marginea infantilismului) in ceea ce spune si face. Metamorfoza e minima. Ce s-a schimbat e doar canalul.

Si partidul. Acum 10-15 ani slujea interesele adventismului romanesc, protejat de eminentele mai mult sau mai putin cenusii ale acestuia. Deservea si ne servea, intr-o lume destul de strimta, ideologia Vocii Sperantei. In ultima vreme, scena e incomparabil mai larga, publicul mai numeros, banii mai seriosi, ideologia mai oneroasa (chit ca nu mai per-fida). Diavolul s-a intrupat (stim, e Basescu), dar apocalipticismul e acelasi.

Asa ca, draga Cristian, tin sa te dezamagesc: oamenii se schimba mai putin decit crezi. Mihai era la fel de fara speranta si in epoca Sperantelor. Tu esti la fel de adventist ca atunci cind nu erai. Dar ai, alteori, maturitatea morala sa nu imparti lumea si istoria in alb si negru – revezi (si vedeti) acest excelent text (imediat anterior celui despre cunostinta noastra comuna).

Comédia sanctuarului

Cind am prins de veste ca trimestrul asta studiile SS propun o cura de sanctuarologie, a fibrilat inima in mine de bucurie. N-am mai „facut lectiunea” de vreo 17 ani. Si nu am mai ris copios pe teme teologice de cind am citit porcaria de carte despre sabat a lui du Preez. Drept pentru care va propun, incepind de azi, 13 meditatii profane (pro-fane, da?) pe marginea a stiti voi ce.

Spre deliciul nostru, e clar ca fostul amic, Florin Laiu, e din ce in ce mai eretic. Adventismul adevarat, care emana din biroul lui Cliffy Bolovan de Aur, respinge orice incercare de a deliteraliza templul din cer, ala cu doua incaperi, dintre care una functioneaza ca sufragerie – unde Dumnezeu (cel care exista pretutindeni, da’ mai ales pe ici, pe colo) intretine si hraneste cit se poate de pe bune musafiri eterici, la lumina inseptita a sfesnicului (lui Dumnezeu ii e frica de intuneric), in fum si parfum de tamiie. Care sint temeiurile acestui literalism? Niste viziuni – Daniel 7, Fapte 7, Apocalipsa. Evident, fiarele din delirul profetic (printre care si mielul din Apocalipsa 5) nu exista in niciun sens literal, da’ templul din cer, musai. De unde rezulta ca Noul Ierusalim, cubul ala cu latura de 2200 de km chiar exista pe undeva prin univers, asteptind sa aterizeze in curind. Sau e, nu se stie de ce, figurat.

Adventismul asta, cu sapte zile literale acum 6000 de ani si un templu literal intr-un cer literal (al 3/7/9-lea), e in ziua de azi o gogomanie nesimtita. O gogomanie a fost intotdeauna, dar azi – cind stim mai multe decit vreodata despre univers si despre productia de texte sacre din antichitate (si secolul XIX) – e si o nesimtire. „De ce este important sa invatam sa avem incredere chiar si cind nu intelegem?” Pentru ca religia ar muri fara islam – supunere oarba, tembelism entuziast.

Eterna stea a literalismului concordist

Va amintiti de episodul cu magii si steaua care ii aduce intr-o casa din Betleem? Ei bine, a fost recent confirmat stiintific. Acum doua milioane de ani, nucleul galaxiei noastre a explodat pe cerul emisferei sudice, concurind probabil luna. Australopitecii au inceput sa se minuneze si sa caute explicatii. Creierele au inceput sa se ingrase, aparind genul Homo.

Iata cum, respingind orice metafora, Biblia e razbunata de stiinta. Sub stea s-a nascut Omul.