Isus nefelofilul

Înainte să fie bîntuită de vlahi, Tesalia i-a găzduit pe lapiți. Regele paradigmatic al lapiților a fost Ixion, sodomitul – cel care încalcă voios, de ambele părți ale mesei, protocoalele ospitalității. Nu doar că și-a mînjit mîinile cu sîngele socrului său, dar, iertat de mărinimosul Zeus, se dă la Hera. Ca să-i confirme netrebnicia, Zeus îi trimite un simulacru de soață – un nor care-o închipuie pe Hera – cu care Ixion, încă turmentat după banchetul olimpic, se acuplează. Va fi străfulgerat și crucificat pe o roată înflăcărată care se învîrte și azi în tartar.

Din joncțiunea preaumanului cu Nefele (fertilă ca orice nor) se naște centaurul – neamul hibrid, hipersensibil și hiperdotat. După uniunea cu Ixion, Nefele devine soața unui rege de mai la sud, Athamas. Acesta va încerca, avraamic, să-l jertfească pe Phrixos, fiul dăruit de Nefele. Aceasta își va salva progenitura de sub cuțitul tatălui prin intermediul berbecului cu lînă de aur. Și așa, dintr-un alt sacrificiu ratat se va naște odiseea. Un sodomit irepresibil care face ochi dulci unei zeițe aduce pe lume și centaurii, și argonauții. Născuți din nor (1 Corinteni 10:1-2).

Din Exod 13 pînă în Matei 17, norul este mantia lui Yahweh. De la Muntele Legii la Muntele Transfigurării, Yahweh vorbește din nor. Isus e cel care se vede pe sine în nor. Ba chiar îl călărește, împreunînd secera omului (Apocalipsa 14:14) cu ciocanul zeului (Ieremia 23:29).

În Vechiul Legămînt, sîngele nevinovat spurca țara (Numeri 35). Sîngele vărsat în condițiile legii (sîngele ritual) curăța. Nu exista altă ispășire pentru crimă decît pedeapsa capitală. Goel-ul, răscumpărătorul sîngelui (ca în Iov 19:25), făcea ispășire. Protecția rituală a cetăților de scăpare se extindea doar asupra omorului din culpă. Doar moartea marelui preot – sigiliul, unsul legămîntului – ispășea sîngele accidental. Isus vine și critică însă acest contract social. El este Marele Preot al cărui sfîrșit stinge orice datorie de sînge. Moartea lui Dumnezeu desființează mînia flăcării lui Yahweh, prost camuflată de nor, și curăță întregul Pămînt. Isus varsă singurul sînge care trebuie vărsat – sîngele lui Dumnezeu.

Ne înconjoară un nor mare de cloudfuckers.

Ei, drăcie!

Pentru că sînt genul de ateu care se joacă cu cuvintele (nu doar cu Cuvîntul) și ar prefera să nu plătească impozit la niciun munte sfînt (fuck Dan Alexe), vă mai spun o poveste.

Darshan este în scripturile hinduse theoria – vederea (preferabil de dumnezeu). E, în unele lecturi (ele însele darshan), un fenomen reciproc – așa cum e în Iov (care se tot plînge că Yahweh îl trece cu vederea) sau în evanghelia ateului. E deschidere polifonică – nu doar yoga e școală de vizionarism hindus, ci și, la limită, budismul, taoismul sau jainismul.

Midrash-ul e și el un soi de vedere. E lectura nesățioasă a scripturilor care face textul inepuizabil. Și nu e deloc monopol iudaic. Și musulmanii au madrase. Așa cum indienii au Madras (poveștile sînt, înainte de toate, țesături, mreje, dreamcathers). Și da, Dan Alexe o să zică „ce-are Ierusalimul cu Atena?” Iar eu știți ce-o să zic.

Toate vedeniile astea, toate însăilările astea de ochiuri au în comun (fuck you, Dan Alexe) un etimon care a dat în greacă, și apoi în limbile moderne, Dracul. Pentru că ochiul e drăcia. Ambiguitatea vederii e temeiul ființei. Ochiul rău, ochiul bun.

Să-l dezghețăm, despietrim pe Dumnezeu. Locul geometric al sinelui e ochiul celuilalt. Și da, poate că terafimii și terapia descind din același pîntec. Pămîntec.

Gott mit uns

V-am mai amintit că și Germania nazistă a luptat sub steagul lui Emanuel.

Doar vestul iudeo-creștin a găsit pînă acum justificarea morală pentru folosirea armelor nucleare (la trei luni după sinuciderea lui Hitler).

Poate o să pricepem într-o zi că noi sîntem arma nucleară. Că în noi e zeul care poate da viață sau poate distruge.

Orice text este un idol – poți jertfi pe altarul din fața lui sau îl poți adăposti într-un muzeu.

Și iconoclaștii, și iconodulii suferă de același păcat. Isus, spre deosebire de primii creștini, n-a ars cărți. Nici n-a scris cărți. Ne-a învățat însă cum să trăim cu textele pe care, inevitabil, le scriem.

Litera este moartă. Duhul a ucis-o.

Rămînem doar noi, întrebîndu-ne mereu ce fel de zei vrem să fim.

Pașol na turbinca!

Într-o celebră coproducție româno-ucraineană, soldatul rus ajuns la vîrsta înțelepciunii bezmeticește, „din întîmplare, pe-o cărare lăuntrică”, peste blagoslovitorul de păpușoi și aghiotantul lui. „De drumețul care cîntă să nu te temi”, spuse Dumnezeu sfîntului speriat. Pentru că, într-adevăr, soldatul rus „o ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui”. Lui Dumnezeu îi place de soldatul rus, așa că îi face cadou o anti-cutie a Pandorei – poate pică ceva.

Ce află soldatul rus în drumul său? Că boierul tinde să te muncească și-n somn – afară de cazul că știi să faci rost de „un somn de cele popești”. Că Dracul își iubește supușii și-i caută, ca un bun păstor, cînd se rătăcesc. Că-i mai bine să fii popă de draci decît de sfinți. Că singurele întrebări care merită puse sînt cele ciudate. Că în rai e „sărăcie lucie”. Că iadul e doar după colț de rai. Că și iadul se-ngrozește de soldatul rus.

Că sfînta cruce nu-i cel mai de temut lucru de pe lume. Că horodinca e un fel de horă. Că și în iad sînt tărăbi de răsturnat. Că mesia bate toba a război și-nchide ușa harului. Că moartea îi raportează lui Dumnezeu. Că nemurirea e o virtute a răstălmăcirii. Că lumea-i dulce și amară, ca o cărticică îngerească. Că se poate merge la rai ca și cum ai merge la spînzurătoare. Că e loc și de Dumnezeu în turbinca lui Ivan.

Că Ivan e catehonul. Că un popă tuns dă cele mai bune petreceri. Că Dumnezeu e pro eutanasie. Că Dumnezeu își ia darurile înapoi. Că Ivan e tîmplar. Că știe cu moartea pe moarte să calce. Că moartea e cel mai bun profesor în viață.

Că pe apa sîmbetei sfîrșesc nemuritoarele povești.

Că moartea învie. Că răzbunarea morții e viața veșnică.

Materialism dialectic

Trupuri. Sînge. Saltele de dormit. Benzină. Poduri. Bombe. Lacrimi. Mîini întinse. Telefoane. Lapte pentru bebeluși. Bani. Avioane. Granițe. Pămînt.

Azi, spiritul se revelează, de orice parte a baricadei, ca carne. Catapeteasma se rupe și vedem sîngele lui Dumnezeu curgînd.

Avanpremieră

Se face în curînd anul de cînd lucrez la un studiu care caută răspuns unei întrebări implicite aici: cum se face că evangheliile lui Coresi acceptă, parțial, „creștini” ca traducere pentru „Israel”? N-aveam de gînd să vorbesc despre asta înainte de a pune cap la cap toată povestea, dar timpul nu mai are răbdare. Detaliile vor trebui să aștepte. Iată însă liniile mari.

Tetraevanghelul lui Coresi nu e deloc singura versiune biblică românească în care să găsim această echivalare intens ideologizantă. Cea mai spectaculoasă dovadă a popularității și anduranței acestei opțiuni traductologice ne vine din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei. Pentru mitropolitul ortodox cu un secol ulterior lui Coresi, psalmii ebraici sînt, evident, texte adresate creștinilor – nu se sfiește, în parafraza lui rimată, să aneantizeze Israelul din original. E în joc combinația toxică dintre doctrina creștină a supersessionism-ului (oricum vreți să-i spuneți, nuanțînd lingvistic sau dogmatic) și precaritatea intelectuală a călugărilor ortodocși de limbă română. Nu-i bai, maeștrii lor slavi nu stăteau cu mult mai bine: Tetraevanghelul slavon tipărit de Coresi conține, în pasaje precum cel din Luca 6, care juxtapune fericiri și blesteme, rubrici care marchează clar destinatarii blestemelor hristice: evreii.

Veți spune: meh, o curiozitate scribală. Niscai deconstrucție creștină. Așa-i. Numai că, tot la Iași, se tipărește în 1803, cu binecuvîntarea altui mitropolit ortodox, Înfruntarea jidovilor. E opera unui călugăr de origine evreiască (am motive să cred autobiografia lui), devenit celebru sub numele de Neofit (deloc același cu colivarul omonim de limbă greacă cu care e frecvent confundat). Această carte – primul bestseller internațional de limbă română – adaugă un ingredient inflamabil poveștii: the blood libel, vechiul delir occidental cu privire la interesul evreilor în sînge de creștin. Primul capitol, care descrie, chiar și pe urmele altor convertiți creativi, fantezistele doctrine talmudice care i-ar obliga pe evrei la crimă, va face carieră în literatura antisemitică de pînă azi. Dar mai interesant e capitolul 3 – un amplu eseu de teologie biblică în care Neofit „demonstrează” (cu precedent în exegeza papei Grigore cel Mare) că paralelismul Iacov/Israel din profeția veterotestamentară se referă la evrei, pe de o parte, și creștini ortodocși, pe de alta.

Miturile au puterea să facă victime. Creștinii nu au deloc mîini nepătate de sînge. Cei care se imaginează Israel au toate șansele să facă din semeni arderi de tot.

Na rațiune!

Uităm ușor, dar logos-ul grecesc înseamnă și „narațiune”, „poveste”, „legendă”, „rapsodie”, „literatură” – nu doar „socoteală”, „contabilitate”, „măsură”, „proporție”, „pledoarie”, „cugetare”. Ființa e domeniul evanescent al imaginației. Ne ficționăm întru ființă. Nu degeaba Bertrand Russell îl ura pe tardivul Wittgenstein, cel care făcea din filozofie extensie a lexicografiei sau joc de societate. Care Wittgenstein, homosexual, creștin de origine evreiască, crescuse într-o casă cu șapte piane cu coadă. Nu degeaba marele logician Gottlob (ce nume!) Frege ura geometria non-euclidiană. Care Frege era antimodern, antidemocrat, antisemit. Rațiunea e ciorovăială de narațiuni.

Dumnezeu, ființa supremă, e Babelul de povești în care ne scăldăm și din care ne croim, caleidoscopic, propria poveste. După chipul și asemănarea. Cuvînt cu cuvînt.

Să ții Biblia în mînă și să pretinzi că nu ești postmodern e al dracului de amuzant. Ce este Duhul dacă nu deconstrucția literei? Ce este istoria dogmatică a creștinismelor dacă nu infinita derivă de sens a scripturilor? Ce este Isus dacă nu slava poveștii?

Tot Wittgenstein zicea că Mozart și Beethoven sînt adevărații Fii ai lui Dumnezeu. Muzica e geometrie pură și sărbătoare de ambiguitate narativă. La început a fost muzica. Și muzica s-a făcut trup.

Uităm ușor că țarii creștini au inventat Siberia ca închisoare politică. Că Rusia creștină s-a dedat la genocid. Că nimeni n-a fost mai antimodern decît creștinismul de secol XIX, prelungit în complicitățile sinistre ale secolului XX. Că iluminiștii au fost antisemiți. Că cei mai mari anticomuniști au fost fasciștii. Că la început a fost muzica. Și muzica s-a făcut evreu.

Matolit cu har

„Nu Domnul l-a omorît pe Er, ci Dumnezeu.” Filon comentează textul Septuagintei, care, pentru a evita repetiția, traduce „Yahweh” diferit a doua oară în Genesa 38:7. Trădarea simandicoasă a traducătorului face loc trădării perspicace a hermeneutului: „Nu omoară trupul ca putere absolută, ca suveran al universului, ci ca bunătate desăvîrșită – pentru că Dumnezeu este numele bunătății, cauza tuturor lucrurilor”. Etimologizînd fantezist, Filon explicase deja că Er e carnea, trupul. Spiritul îi vine, evident, de hac. „Înțelegem de aici că Dumnezeu a creat nu din putere, ci din bunătate, cele fără suflare prevestind pe cele însuflețite, mai bune. Sufletul făcut desăvîrșit e iubitor de Dumnezeu, nu de carne. Tamar – palmierul, semn al biruinței – îi va fi soață.” Nimic nu e ce pare. Iuda – Iuda! – e spiritul teofil. „Cînd mintea și-a luat premiul, dă morții trupul de moarte”.

„Șarpele, blestematul, e plăcerea. Ca el, fără drept de apel, Er, carnea, e sfîșiată. Dumnezeu urăște inexplicabil plăcerea. La fel de misterios iubește virtutea – fără să aibă nevoie de justificare. Noe nu făcuse nimic bun pentru ca să capete milă înaintea Domnului. Noe e odihna – tihna de rău.” Filon nimerește de data asta etimologia, dar spiritualizează. E clar însă că dezvoltă deja o doctrină a harului. Nu faptele contează, ci natura, esența. „Cine caută să înțeleagă natura lucrurilor pricepe că totul există prin harul lui Dumnezeu. Creatura nu are nimic de dat. Creatorul dă din bunătatea lui. Toate lucrurile de pe lume și lumea însăși sînt darul bun și plin de har al lui Dumnezeu.” Sîntem în plin Derrida – cel care descoperea, precum apostolul, că și moartea e un dar.

„Mai mult, Dumnezeu l-a făcut pe Melhisedec, regele păcii, mare preot – fără ca acesta să fi avut vreun merit, ci pentru că l-a înzestrat cu împărăție, preoție și iubire de pace. Rege drept, nu tiran. Înfăptuitor al legii, nu al fărădelegii.” E momentul să vă amintesc că Filon e și el, în bună tradiție elenistă, trihotomist – taie omul în trup, psihie și intelect. „Mintea-tiran violentează spiritul și trupul prin viciu și patimă. Mintea-despot-luminat persuadează, face recomandări, deschide drum rațional spre fericire. Prima e război. A doua e pace. Rațiunea, fără să fie ea însăși cauza lor, aduce darurile lui Dumnezeu – pîine și vin.” Traduc liber, esențializez și, aici, chiar omit o etapă din argumentație. Filon multiplică simbolurile și conexiunile, pentru că știe de un pasaj din Deuteronom în care moabiții și amoniții nu ies cu pîine și apă în întîmpinarea fiilor lui Avraam.

„Melhisedec nu vine cu apă, ci cu vin – vin tare, nediluat, pentru ca sufletele voastre să se abțiguiască dumnezeiește, beate de-o fericire mai trează decît trezvia”. Da, Filon folosește termenul favorit al isihaștilor. „Căci rațiunea e preot al cărui sorț e ființa”. Am tradus literal aici. Filon e fantastic. Rațiunea, evident, e logos-ul. „Tinde spre sublim – e preot al celui preaînalt. Pune în mișcare aspirația absolutului. Ce fapte bune făcuse Avram cînd și-a primit chemarea, cînd i s-a promis darul? Fusese doar făcut tată. Rațiunea însăși ne învață părintește să ne ridicăm ochii spre lume și dincolo de ea. Contemplînd, cu nespusă poftă de cunoaștere, pînă și natura divinului, nu poate rămîne la învățături începătoare, ci tînjește să emigreze într-o patrie mai bună”. Vă sună cunoscut? Și da, dragostea epistemică e eros.

Ininterminabili

În chiar prima frază a celebrului său eseu din 1937, Freud oferă o definiție a psihanalizei: „eliberarea ființei umane de simptome nevrotice, inhibiții și anomalii caracteriale”. Las la o parte istoria tulbure a nevrozei, utilitatea biologică și politică (vezi recrudescența catehontică) a inhibiției, evoluția inevitabilă a normalului, ba chiar eșecul răsunător al ontologiei (încercarea de a defini „ființa”), și observ că Freud așază demersul lui ambiguu sub steagul contradictoriu al libertății. Textul se încheie dezvăluind izvorul adînc al rezistenței (eroice, nu?) la schimbarea terapeutică – „repudierea feminității”. Analizandul refuză vindecarea pentru că detestă privirea penetrantă a analistului. Își păstrează libertatea refuzînd-o. Toți sîntem antivacciniști.

Inhibiționiștii și-au făcut între timp partid și s-au ales în parlament. Răbdăreții nu mai au răbdare. Amînarea nu mai suportă amînare. Inhibiționiștii se exhibă fără rușine.

Primele cărți arse de studenții naziști au fost cele din biblioteca primului institut de sexologie din lume.

Albert Einstein și Martin Buber printre semnatarii unei petiții pentru dezincriminarea homosexualității.

Singurul partid care a votat împotriva instaurării dictaturii naziste a fost socialist. Comuniștilor nici măcar nu li s-a permis să voteze.

Piața berlineză în care au ars zeci de mii de cărți poartă astăzi numele unuia dintre întemeietorii socialismului german.

După război, americanii au ținut să intre în posesia științei obținute prin experimente umane de către germani și japonezi. Mengele s-a născut catolic. Shirō Ishii a murit catolic.

Apărătorii libertății de exprimare împotriva corectitudinii politice umblă cu canonul în buzunar.

Denunțătorii revoluției uită că și capitalismul e o revoluție în istoria umanității. Ba chiar una în care a triumfat tot ceea ce creștinii puseseră în cîrca evreului. Ne-o spun chiar evreii Marx sau Hess.

Naționalismul a fost o mișcare de eliberare, nu? Israelul a început ca stat socialist, nu?

Învățămîntul comunist a fost sigur mai bun decît cel capitalist. Și totuși nu regret că nu am fost sîmbăta la școală.

Orice facultate de teologie e o școală ideologică. Și totuși nu regret că am educația unui ofițer de propagandă.

Cosmin Ciotloș poate să claseze cît vrea dosarul Blaga. Dosarul Ciotloș e încă deschis.

Două milenii și jumătate de postmodernism

În 1865, curînd după înființarea Ateneului Român (la inițiativa mai vechiului nostru prieten, V.A. Urechia), B.P. Hasdeu ține o conferință despre acel „vierme intestinal ce ne roade pe noi drept la inimă” – evreii. Ar fi vrut să vorbească despre confucianism, dar religia chinezilor e frumoasă, departe și familiară publicului său ahtiat după moda orientalistă a momentului. Talmudul, prin contrast, e monstruos, mult prea aproape și complet opac bunilor creștini care i s-au învecinat milenar. Nu-i bai că savantul nostru nu l-a citit – are la îndemînă ediția franțuzească a unei colecții de pamflete ale dublinezului Alexander McCaul, din care citează copios, și alte cîteva cărți mai vechi (printre care una chiar românească, despre care vom vorbi mai mult într-un alt editorial) de propagandă antiiudaică.

Care e rădăcina răului rabinic? „În lipsa unui singur centru și a unei singure circumferențe, jîdanii au creat o religiune atît de ingenioasă, încît toate puncturile sînt centruri și circumferențe…” Iudaismul fusese nobil cînd avusese patrie. Dar diseminat în lume, excentrizat, dobîndise cameleonismul dogmatic ce derivă din atletismul hermeneutic ce ține viu un text devenit imposibil. Musulmanii îl au pe Profet, creștinii îl au pe Isus, dar iudaismul s-a spart în cioburile interpretărilor rabinice. În Talmud, proliferează absurdul, destrămarea, fanatismul particularismului însoțit himeric cu cel mai coroziv internaționalism.

Firește, românul e tolerant – avea să inisiste vreo doi ani mai tărziu același Hasdeu, după ce ațîțase isteria naționalistă care înscrisese antisemitismul în prima constituție românească. Treizeci și cinci de ani mai tîrziu, nu se schimbase nimic: scria un articol intitulat „Ce fel de antisemiți sînt românii?” – pentru că antisemiți era numai normal să fie. Evreii erau buni doar dacă contribuiau la cauza românismului (precum Șăineanu și Gaster). Sau dacă erau bunica lui Hasdeu.

Comic e că antisemitismul lui Hasdeu e alimentat și de o mai gravă ignoranță în materie de creștinism. Nu doar că un Cusanus îl imaginase de secole pe Dumnezeu ca circumferință și centru al „mașinii lumii cu centrul pretutindeni și circumferința niciunde”. Dar tradiția dogmatică creștină nu e cu nimic mai univocă, mai atașată de pămînt, mai puțin contradictorie decît Talmudul. Noul Testament însuși e o Mișna – o repetare cu modificări a Legii, în care personajele și autorii sînt excentrici învățători evrei. Isus nu are o voce unică. Vorbește nu doar prin cei cinci evangheliști (știți bine că Pavel are evanghelia lui), dar și prin gura autoarei epistolei către evrei, de pildă (vezi cum îl citează în capitolul 10 citînd psalmul 40 – mai exact o traducere defectuoasă a psalmului 40).

Yahweh însuși își arătase din Geneză preferința pentru confuzie și diseminare. Deconstruiește Babelul făcînd discriminări lingvistice, multiplicînd identitățile de grup și detonînd avîntul ierarhic. Nici cînd fac istorie, autorii sulurilor Vechiului Legămînt nu se mulțumesc să redea o singură versiune a evenimentelor. Darămite cînd profeții speculează contradictoriu – și contrapunîndu-se unui centru de putere, și cartografiind divergent viitorul. Nu e nimic în creștinism care să nu corespundă imaginii pe care și-o face Hasdeu despre iudaism. Hasdeu e corifeul unei noi religii – românismul. Puțin contează pentru el că românismul însuși e utopic.

Religiile cărții nici nu au cum să nu fie deconstructiviste. Își au toate rădăcinile în revoluția gramatocratică a secolului V î.e.n. Scribul Ezra e doar un caz specific al unui fenomen mult mai amplu (vezi și scribalizarea hinduismului). Simon Goldhill argumenta acum două decenii că democrația greacă n-ar fi fost posibilă fără inventarea prozei – discursul analitic, sceptic, multivocal al povestitorului Herodot. E și secolul lui Socrate – primul mare sofist, pe care, precum pe Isus, îl cunoaștem doar ca personaj în operele altora. În Norii lui Aristofan, de exemplu. Pentru că e și secolul nașterii comediei. Chiar n-aveți voie să expostulați fudul despre tarele postmodernismului pînă nu citiți piesa lui Aristofan: începe cu personajul principal plîngîndu-se că vremurile nu-i mai permit să-și bată sclavii și se termină cu el caftit, și retoric, și pugilistic, de către fiu-său (drept pentru care pleacă cu sclavii să dea foc școlii de șmecheri a lui Socrate). Zeii au murit – trăiască haosul, norii și limba!

Tot religiile cărții au impus metafora fundamentală a științei – lectura naturii ca text. Istoria științei e tradiția rabinilor Pitagora, Euclid, Arhimede, Ptolemeu, Copernic, Galileo, Newton, Einstein, Planck (trecută și prin lumea islamică). Nu vorbește niciodată pe o singură voce, admite contradicția, desfide monopolul ierarhic – revelează lumea fără centru cu centrul în sceptic.

În sulul cărții scrie și despre mine, ateul. Iar azi, și antiglobaliștii sînt globaliști (Dughin visează umed despre Alianța Revoluționară Globală – care „trebuie să fie policentrică”, fără „centru unic de ordin teritorial, național, religios sau de alt gen”, pentru că „Alianța Revoluționară Globală trebuie să fie pretutindeni și nicăieri”). Trăim în permanenta stare de necesitate care e războiul spiritului cu litera. Și nu de ieri, ci de două mii și cinci sute de ani.

PS Secolul V î.e.n. este și secolul alegorezei conservate în papirusul de la Derveni. Miturile evoluau.