Două milenii și jumătate de postmodernism

În 1865, curînd după înființarea Ateneului Român (la inițiativa mai vechiului nostru prieten, V.A. Urechia), B.P. Hasdeu ține o conferință despre acel „vierme intestinal ce ne roade pe noi drept la inimă” – evreii. Ar fi vrut să vorbească despre confucianism, dar religia chinezilor e frumoasă, departe și familiară publicului său ahtiat după moda orientalistă a momentului. Talmudul, prin contrast, e monstruos, mult prea aproape și complet opac bunilor creștini care i s-au învecinat milenar. Nu-i bai că savantul nostru nu l-a citit – are la îndemînă ediția franțuzească a unei colecții de pamflete ale dublinezului Alexander McCaul, din care citează copios, și alte cîteva cărți mai vechi (printre care una chiar românească, despre care vom vorbi mai mult într-un alt editorial) de propagandă antiiudaică.

Care e rădăcina răului rabinic? „În lipsa unui singur centru și a unei singure circumferențe, jîdanii au creat o religiune atît de ingenioasă, încît toate puncturile sînt centruri și circumferențe…” Iudaismul fusese nobil cînd avusese patrie. Dar diseminat în lume, excentrizat, dobîndise cameleonismul dogmatic ce derivă din atletismul hermeneutic ce ține viu un text devenit imposibil. Musulmanii îl au pe Profet, creștinii îl au pe Isus, dar iudaismul s-a spart în cioburile interpretărilor rabinice. În Talmud, proliferează absurdul, destrămarea, fanatismul particularismului însoțit himeric cu cel mai coroziv internaționalism.

Firește, românul e tolerant – avea să inisiste vreo doi ani mai tărziu același Hasdeu, după ce ațîțase isteria naționalistă care înscrisese antisemitismul în prima constituție românească. Treizeci și cinci de ani mai tîrziu, nu se schimbase nimic: scria un articol intitulat „Ce fel de antisemiți sînt românii?” – pentru că antisemiți era numai normal să fie. Evreii erau buni doar dacă contribuiau la cauza românismului (precum Șăineanu și Gaster). Sau dacă erau bunica lui Hasdeu.

Comic e că antisemitismul lui Hasdeu e alimentat și de o mai gravă ignoranță în materie de creștinism. Nu doar că un Cusanus îl imaginase de secole pe Dumnezeu ca circumferință și centru al „mașinii lumii cu centrul pretutindeni și circumferința niciunde”. Dar tradiția dogmatică creștină nu e cu nimic mai univocă, mai atașată de pămînt, mai puțin contradictorie decît Talmudul. Noul Testament însuși e o Mișna – o repetare cu modificări a Legii, în care personajele și autorii sînt excentrici învățători evrei. Isus nu are o voce unică. Vorbește nu doar prin cei cinci evangheliști (știți bine că Pavel are evanghelia lui), dar și prin gura autoarei epistolei către evrei, de pildă (vezi cum îl citează în capitolul 10 citînd psalmul 40 – mai exact o traducere defectuoasă a psalmului 40).

Yahweh însuși își arătase din Geneză preferința pentru confuzie și diseminare. Deconstruiește Babelul făcînd discriminări lingvistice, multiplicînd identitățile de grup și detonînd avîntul ierarhic. Nici cînd fac istorie, autorii sulurilor Vechiului Legămînt nu se mulțumesc să redea o singură versiune a evenimentelor. Darămite cînd profeții speculează contradictoriu – și contrapunîndu-se unui centru de putere, și cartografiind divergent viitorul. Nu e nimic în creștinism care să nu corespundă imaginii pe care și-o face Hasdeu despre iudaism. Hasdeu e corifeul unei noi religii – românismul. Puțin contează pentru el că românismul însuși e utopic.

Religiile cărții nici nu au cum să nu fie deconstructiviste. Își au toate rădăcinile în revoluția gramatocratică a secolului V î.e.n. Scribul Ezra e doar un caz specific al unui fenomen mult mai amplu (vezi și scribalizarea hinduismului). Simon Goldhill argumenta acum două decenii că democrația greacă n-ar fi fost posibilă fără inventarea prozei – discursul analitic, sceptic, multivocal al povestitorului Herodot. E și secolul lui Socrate – primul mare sofist, pe care, precum pe Isus, îl cunoaștem doar ca personaj în operele altora. În Norii lui Aristofan, de exemplu. Pentru că e și secolul nașterii comediei. Chiar n-aveți voie să expostulați fudul despre tarele postmodernismului pînă nu citiți piesa lui Aristofan: începe cu personajul principal plîngîndu-se că vremurile nu-i mai permit să-și bată sclavii și se termină cu el caftit, și retoric, și pugilistic, de către fiu-său (drept pentru care pleacă cu sclavii să dea foc școlii de șmecheri a lui Socrate). Zeii au murit – trăiască haosul, norii și limba!

Tot religiile cărții au impus metafora fundamentală a științei – lectura naturii ca text. Istoria științei e tradiția rabinilor Pitagora, Euclid, Arhimede, Ptolemeu, Copernic, Galileo, Newton, Einstein, Planck (trecută și prin lumea islamică). Nu vorbește niciodată pe o singură voce, admite contradicția, desfide monopolul ierarhic – revelează lumea fără centru cu centrul în sceptic.

În sulul cărții scrie și despre mine, ateul. Iar azi, și antiglobaliștii sînt globaliști (Dughin visează umed despre Alianța Revoluționară Globală – care „trebuie să fie policentrică”, fără „centru unic de ordin teritorial, național, religios sau de alt gen”, pentru că „Alianța Revoluționară Globală trebuie să fie pretutindeni și nicăieri”). Trăim în permanenta stare de necesitate care e războiul spiritului cu litera. Și nu de ieri, ci de două mii și cinci sute de ani.

PS Secolul V î.e.n. este și secolul alegorezei conservate în papirusul de la Derveni. Miturile evoluau.

Bau

Știați că un homosexual iubitor de cărți și artă l-a salvat pe Isus?

Iată povestea, într-un segment de emisiune BBC de acum zece ani. Nu doar că artileristul britanic cu gusturi fine și curaj bine informat era un minoritar sexual, dar autorul extaziat de pictura lui della Francesca pe care îl citise era un agnostic distopist, consumator de mescalină și buddhism, cu probleme de vedere. Pentru că încurcate sînt căile Doamnei.

Fresca din Sansepolcro nu se găsește într-o biserică, ci într-o sală de consiliu dintr-un palazzo. Reprezentarea scenei biblice e intens anacronică și politizată. Isus poartă, de exemplu, stindardul sfîntului Gheorghe, cruciatul. E drapelul genovez, adoptat și de către englezi (unii zic că la sfîrșitul secolului al XII-lea, cînd genovezii făceau legea în Mediterana).

Huxley însuși citise tabloul ca inspirat de „religia Vieților lui Plutarh – care nu este creștinismul, ci o punere în valoare a ceea ce este admirabil în om”. Fusese cucerit de volumele lui della Francesca, mărturisind că ar fi dat oricînd un Giotto sau un Botticelli pe operele geometrice ale aretinului. Nu e de mirare că și un neoclasicist de talia lui Martinů a rezonat.

Pentru mine, două sînt farmecele frescei. În primul rînd, nu pot să pricep cu ce e îmbrăcat al doilea soldat (de la stînga la dreapta), despre care se spune că e un autoportret. Doar seminudul lui Isus mai e atît de bine conturat. În fine, nu știu multe reprezentări în care hristosul să fie mai relaxat, mai masculin, mai pus pe șotii. Abia trezit din somn, pare să fie gata să le zică veghetorilor „bau!”

De la lume adunate

Nu doar Teresa de Ávila s-a nuntit vizionar cu iubitul Isus. Și Bernardo de Hoyos, iezuit de secol XVIII, a devenit Bernardo de Jesús. Și cică nu creștinismul a inventat corectitudinea politică.

Cu adevărat spectaculos în alegoreza lui Pavel din Galateni 4 e faptul că pare să știe de tradiția iudaică, surprinsă de Filon alexandrinul, potrivit căreia Sara a născut „vizitată” de Domnul (Gen 21:1), ba chiar cu verguria reconstituită supranatural. Spectaculos, pentru că trage de poveste pentru a include, pe modelul lui Ițic, și „născuții din Duh” în Israel, deși nu-i trece prin cap (precum lui Luca mai tîrziu) că și Isus s-ar fi putut naște din fecioară.

Augustin, într-un pasaj din De doctrina christiana, îndeamnă la revoluție: zice că creștinii n-au a se teme de filozofie, pentru că tot ce-i adevărat și bun a fost deținut ilegal de către greci. Logos-ul trebuie să-și recupereze averea ab iniustis possessoribus și s-o împartă bogaților cu Duhul.

„Societatea deschisă” e de fapt invenția lui Bergson – în Les deux sources de la morale et de la religion (1932). Zice evreul că doar o morală dinamică (era să zic progresistă) poate întemeia o societate deschisă. Și găsește resurse pentru dinamitarea moralei în mistica catolică. Nici nu mai trebuie să spun că volumul se închide cu cea mai bună definiție a universului: «une machine à faire des dieux».

Pe vremea cînd România încă nu exista, un oarecare Iancu Nicola publica la Iași un Manual de patriotizm (1829). Era, firește, o traducere – pentru că românul fură pînă și patriotismul de la alții. Pe contrapagina de titlu, traducătorul rezuma: „Afi cineva Patriot bun, este tot una afi și Hristian bun, și prin urmare și împlinitori poruncii cei mai mari alui Hristos, ce este iubirea cătră aproapele.” În mizeria asta încă ne scăldăm. Și da, patrioții români din epocă nu erau creștini, ci „hristiani” – principatele intrau în același an sub protectorat rusesc.

Transsubstanțieri ci(bi)nice

Pe la 1500 și ceva, transilvanul Nicolaus Melchior Cibinensis, probabil dintr-o familie de aurari, scria Processus sub forma missae. Processus, adică algoritm alchimic. Missa, adică liturghie. Să convertești taina bisericii în deschidere către tainele lumii pare să fie specialitatea sibienilor – fie ei și de ocazie.

Miracolul acestui orizont deschis nu ține doar de apetitul pentru amploarea și diversitatea bibliotecii. Privirea pătrunzătoare, asumată programatic, exersată consecvent și liberă să se întoarcă asupra ei înseși, e încă mai importantă. Edi stă aici sub semnul înțeleptului cinic – neconstrîns de sofisticăria rigorii formale, convins de nevoia de a străpunge pîcla iluziilor de tot felul, prizonier al îndrăznelii de a vorbi de jos în sus. În parrhesia cinicului întîlnește nebunia Crucii.

Edi a înțeles – și pentru că a făcut experiența ei directă – „dimensiunea autohipnotică” a teologiei creștine (Sloterdijk). Drept pentru care, pentru a salva omul de sub ruina ideologiei, l-a redescoperit pe cinicul, corozivul Isus. Azi, ca întotdeauna, singurul creștinism viabil este cel care îi permite lui Isus să fie cel mai mare critic al creștinismului.

La 70 de ani, Edi încă ne provoacă, ne contrariază și ne farmecă. Efectul cel mai spectactulos al acutizării privirii e reîntregirea terapeutică a realului. Uneori, voyeurismul – ca să nu zic, cu destulă îndreptățire, vizionarismul – suprarealist e mai realist decît orice icoană. Max Ernst îl bate la fund pe Botticelli.

PS Acesta e doar primul dintr-o serie de editoriale, de diferiți autori, ce vor apărea săptămîna aceasta, la aniversare.

Cutia cu povești

2 Regi 12 și 2 Cronici 24 spun, confuz, contradictoriu și cu agende sensibil diferite, povestea pe care a reluat-o nu demult dubioasa „inscripție a lui Ioas”. O renovare tergiversată a templului de la Ierusalim (plasată pe la sfărșitul secolului al IX-lea din era ailaltă), cu deturnare de fonduri, lipsă de transparență în cheltuieli, entuziasme populare și destinații paradoxale de cadavre. O poveste desăvîrșit balcanică.

În centrul ei, o cutie de colectă. Mai precis – pentru că e, în ebraică, același cuvînt – un chivot. Un Aron – pentru că, tot în ebraică, e o diferență de o singură literă între chivot (aron) și Aron (Aharon). Un sarcofag.

Chivotul legii ne-a făcut bucuria de a dispărea în legendă. Ba chiar i-am pironit zapisul pe cruce. Dar coșulețul de colectă rezistă. Sîntem încă fascinați de pereți. Construim încă piramide – sarcofage pentru oasele tentaculare ale excesului nostru de sens, care e totuna cu lipsa noastră de sens. Poporul e încă bucuros să accepte binecuvîntarea celor care spun povești.

Simbolul falic al fecundității contondente a lui Aron ne mîngîie.

Și da, Moise e omul alb care pune cruce femeii negre. Noroc că toți știm să spunem povești. Iar pe unii dintre noi ne bîntuie duhul adevărului. Din oase facem fluiere și din cutia de colectă tobă. Dansăm ca David înaintea Domnului.

Gata cu poveștile

Ca să exorcizez demonul ipocrit al melancoliei, o să scriu acum și pagina de amintiri din a doua studenție – anii de la Andrews University, în urma cărora am devenit, ca atîția alții, Stăpînul Divinității.

Una dintre consecințele diferențelor dintre Cernica și Berrien Springs e că, deși conferă titluri diferite, acoperă cam aceeași programă. Ce se face în liceu în România se face în colegiu în America. Ce înveți pentru o licență în teologie în România, repeți pentru un Master of Divinity în America. Am făcut, cum ar veni, seminarul teologic de două ori. Ceea ce nu m-a deranjat cîtuși de puțin, pentru că – după cum știți deja – n-am fost niciodată grăbit să ajung niciunde, iar diferența de calitate a profesorilor și a bibliotecii era, la ora aceea, în general colosală.

O altă diferență fericită ține de caracterul mult mai flexibil, individualizabil, al programei. La Andrews, nu ești prizonierul unei clase, nici măcar al unei promoții. Sînt cursuri obligatorii, dar nu este obligatorie (decît cu mici excepții) ordinea lor. În plus, ai un număr considerabil de elective. Și nu te oprește nimeni să iei cursuri doctorale. Așa se face că mi-am băgat, cu remarcabil succes, picioarele în ce nu m-a interesat – am copiat la examenul de istoria bisericii adventiste, am predat o lucrare plagiată integral la cel de creaționism, am făcut de două ori cursul de relații interpersonale (asta și pentru că primul prof a fost un rigid cu probleme de relaționare interpersonală). M-am concentrat însă pe disciplinele de teologie propriu-zisă, de la cele tehnice (limbi moarte, critică textuală, istorie intertestamentară și greaca LXX) la cele de substanță (hermeneutică, teologie istorică și sistematică, teologie biblică).

Dintre profesori, Doukhan, Choi, Gane, Canale și van Bemmelen au fost probabil cei mai interesanți. Nu mai predau, dar încă locuiau în zonă un Bacchiocchi sau o Running. Între colegi, un doctorand orb care excela în studii veterotestamentare. Un altul care lucra la un lexicon medio-egiptean. Omeni din toată lumea, aducînd cu ei povești care mai de care. Din bibliotecă, sigur mi-au rămas în minte lecturile pe îndelete dintr-un Whitehead sau un Lévinas. În plus, pentru adventiștii plictisiți, există, la doar o jumătate de oră, biblioteca și profesorii de la University of Notre Dame – una dintre cele mai bune școli catolice din lume.

Un alt avantaj considerabil a fost existența în cadrul universității a unui mic conservator, cu săli private de studiu. Ceea ce nu înseamnă că nu fugeam tot timpul, de la cursurile cîh, la pianul din capela seminarului. Ba chiar am lucrat la WAUS, postul de muzică clasică din campus. La un moment dat, am abandonat un Enthousiasmos care pierdea entuziasm în favoarea exclusivității pianului. Am locuit, în ultimii ani de studii, în Chicago, frecventînd tot ce are mai bun de oferit în domeniu o metropolă. Așa am ascultat, pentru prima dată live, The King’s Singers. Sau i-am văzut în exercițiul funcțiunii pe Barenboim, Watts, Bronfman, Kern, Lisitsa sau Thibaudet. Din biblioteca teologică de la Wheaton College îi trimiteam lui Florin ce-i lipsea din bibliografia cercetării lui doctorale. Iar la University of Chicago refăceam pașii lui Eliade și Culianu.

În America am intrat prima dată într-un sex shop, am mîncat prima dată din bucătăria persană, am învățat pentru prima dată ce faci on a date. Iar, după ce am devenit Stăpînul Divinității, mi-am luat în serios, pe cont propriu, studiile de teologie. Mi-au mai trebuit încă vreo cinci ani să părăsesc adventismul, creștinismul, teismul. Dumnezeu e un stăpîn de la care se fuge greu.

PS În adventismul american joacă golf și directorii de spitale adventiste, și profesorii de teologie.

PPS Tot anii de Chicago mi l-au scos în cale pe Cláudio Richerme. E plină lumea de excelenți muzicieni de care n-ați auzit și nu veți auzi niciodată – și pe care puțin îi interesează că scena lor e mică. Poate scăpăm și noi, românii, odată de complexul marginalității. Cláudio m-a făcut să-l iubesc, ca niciodată înainte, pe Villa-Lobos. Și mi-a dăruit excelenta lui carte de tehnică pianistică.

O schiță istorică

Adventiștii sînt nou veniți în lumea teologiei. Nu cred să fi existat un pastor cu studii postuniversitare relevante în lumea adventistă înaintea Yorkshireman-ului Heppenstall, iar Andrews University nu a început să devină ceea ce este astăzi decît după 1960. Ca în România „pionierilor”, vîrfurile intelectuale ale adventismului învățaseră carte în afara bisericii și, cel mai adesea, nu carte de teologie. Din perspectiva asta, Ellen White e, fără doar și poate, doctor seraphicus, angelicus, hyperbolicus, melifluus et mirabilis, scholasticus, atque universalis al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Fără ea, nu s-ar fi făcut mai deloc carte în vreun seminar adventist.

Prin urmare, pentru a fi teolog marcant în lumea adventistă românească ajungea, pe vremuri, să rupi niște engleză și să te pui pe tradus EGW. Ba, treacă-meargă, puteai și să știi doar franceză și să traduci traduceri. Printre primii care au avut inspirația să spargă cercul strîmt al îndoctrinării white-iste au fost deja pomeniții Nelu și Dezső, care s-au dus și la școli ortodoxe de teologie. Eu am găsit patristică, încă adolescent, în biblioteca unchiului meu (wink, wink, Ibriane). Mai apoi, un Aurel Ionică sau un Florin Lăiu s-au pus pe învățat, aproximativ, greacă și ebraică. Un Wilhelm Moldovan sau Adalbert Orban au descoperit dogmatiștii reformați. Astea au fost vîrfurile teologice adventiste pînă prin anul 2000.

După metamorfoza comunismului din ’90, majoritatea covîrșitoare a celor care au studiat mai serios teologie au rămas în diaspora. La Cernica, singurul om cu acte în regulă din perspectiva ministerului de resort a fost, multă vreme, idiotul util Iacob Coman. Care – apropo – a devenit pastor adventist fără studii de teologie adventistă, doar din inerția unui sistem în care profesorii de seminar nu puteau să nu fie și pastori. Doar în ultimii 10-15 ani s-a format, cu toate chinurile nașterii, un nucleu profesionist la Cernica – probabil încă prea tributar unei ideologii expirate și fără reală autonomie universitară (vechea meteahnă a oricărei școli de teologie din România).

Sînt homosexuali în teologia adventistă? Sigur. Așa cum avem lingăi, nesimțiți, ignoranți, bătăuși, jucători de golf și șmenari. Întocmai ca printre laicii adventiști. Și da, la teologie, la Cernica, am învățat eu cum să-mi spăl bine glandul și prepuțul penisului, pentru a preveni efectele neplăcute ale acumulării de smegmă.

Ăsta era nivelul teologiei adventiste la anul Domnului 2000.

PS Hai să fiu incorect politic și să le aduc aminte cititorilor mei adventiști că e mai rău să fii jucător de golf decît homosexual.

PPS Coleg de generație cu Heppenstall, dar cu doctorat în egiptologie, nu teologie, a fost Siegfried Horn.

Precum și înfrîngeri

Coleg de promoție cu unchiu’ Nelu și bunul Dezső, pastorul adventist Ștefan Faur a murit acum două decenii, la 76 de ani. În necrologul publicat la data aceea de Conferința Banat, un mai tînăr coleg spunea despre el că ar fi avut „biruințe, precum și înfrîngeri dureroase”. Ca oricare dintre noi, nu?

În presa de scandal din aceeași perioadă, dar și de mai tîrziu, un anumit om de televiziune adventist e descris ca entuziast al scobitului în nas și promotor de tinere talente. Azi, vomită superior peste amintirea pastorului Faur. Ca oricare dintre noi, nu?

Iacob Coman are la activ nu doar indigeste volume de poezie, ci și penibile ”seminarii” în care, deloc poetic, își exhibă apetențele sexuale. Ca să nu mai vorbim de flirturile, uneori poetice, cu tinere talente. Ca oricare dintre noi, nu?

Rememorez un episod de acum douăzeci de ani, avînd grijă să nu mă împroprietăresc peste povestea altcuiva. Omul de televiziune adventist, director de fan club “Iacob Coman”, simte miros de sînge. Ca oricare dintre noi, nu?

Amintiri din hoinăreală

Și de data asta am vrut să scriu despre cu totul altceva. Despre originile fascinației fasciste românești (național-ortodoxe) cu corporatismul care sînt de găsit, comic, în filozofia politică catolică de după Rerum novarum (și în autori portughezi, de pildă, mari închinători „la curțile dorului”). Și despre etnocrație ca o continuare populistă a fanteziei teocratice a secolului al XVI-lea european (principele din cuius regio, eius religio înlocuit cu poporul suveran).

Dar m-a confiscat melancolia. Se împlinesc zilele astea 20 de ani de cînd m-am mîntuit de seminarul teologic adventist de la Cernica. Și, în loc de chermeză cu foști colegi sau criză de la mijlocul vieții, o să vă povestesc cam ce-a rămas cu mine din anii de studenție.

Am sfîrșit la teologie pentru că nu m-am dus, sîmbăta, la admitere la clasice. Am intrat fără probleme – la gramatică mă pregătisem oricum, pentru dogmatică îmi explicase bunul Dezső ce și cum, iar la interviu declarasem ritos că trăiesc intens solemnitatea judecății de cercetare. Dărvă m-a propus, nu știu de ce, șeful clasei, drept pentru care am devenit liderul unei cirezi de haimanale. 

În primul an, cursurile s-au ținut la liceul adventist din București. Am ales, laș, să nu stau în mizeria de cămin din campusul liceului. Așa se face că am început să scriu poezie – colegul cu care am împărțit camera de închiriat a unei mătuși fiind deja prins de viciul scrisului. Traduceam frecvent cînd ne țineau cursuri intensive profesori invitați din afară. Așa am învățat, din mers, la o sesiune de creaționism științific, cuvîntul „turbidity” – aluviune.  

Probabil că mai bine de jumătate dintre cei care au început seminarul în același an nu l-au terminat, cinci ani mai tărziu. Da, cinci. Pentru că, deși nu era acreditat universitar și n-ar fi trebuit să dureze nici patru, sadicii conducători iubiți au inventat și anul de practică, una dintre nesimțirile de prim rang ale adventismului românesc postdecembrist. 

Anul acela infam mi-a adus însă șansa de a face două semestre de litere (română-engleză) la Craiova. Am citit mult (inclusiv literatură română veche), mi-am tras internet, am mers la teatru, la filarmonică (unde am auzit un fa major de Gershwin în lectura memorabilă a lui Mihai Ungureanu), la biblioteca Institutului Francez (unde l-am descoperit pe Régis Debray, dar și pe Ilarie Voronca), la Piatra Olt – unde m-au dat afară colegii ortodocși din biserica lor. Tot de-atunci am cîștigat o trainică și complicată amiciție. 

Cîntam deja și colindam cu Enthousiasmos – unul dintre drogurile care m-au ajutat să supraviețuiesc acelor ani. Am făcut mai multe turnee în România și America, am lucrat cu maestrul Horváth, am înregristrat cîteva albume. I-am văzut crescînd pe Andrei Ioniță și Albert Tajti. M-am bucurat de prietenia lui Petre Anghel și a Eugeniei Miulescu. Bineînțeles, l-am aplaudat ocazional pe Edi.

În campusul de la Cernica, am disperat constant lumea petrecînd o grămadă de timp liber la pian, în compania lui Chopin, Liszt sau Rahmaninov. Din bibliotecă, mi-au rămas în minte doar cîteva cărți. Printre ele, cea despre Eclesiast a lui Jacques Ellul și cea despre Figurile de stil din Biblie a lui Bullinger. Au fost însă anii unor prietenii din care m-am nutrit cu nesaț. Alex, Dan, Artemis, Gabi, Flavius, Sebi, Atti, Adi, Adi, Tony – chapeau.

Tot atunci, am iubit prima femeie. Mamei mele – la lucru în Spania, să-și țină ambii copii în facultăți – îi făcea propuneri indecente tatăl unui actual președinte de conferință. Iar unuia dintre profesorii de la seminar îi tremurau glasul și buza de jos cînd vorbea cu mine în afara perimetrului sfînt al școlii.

Schelălei

Falsificarea istoriei la care au contribuit masiv păltinișenii constă în minciuna potrivit căreia drama românească începe abia în 1946. În realitate, am fost mereu niște nemernici.

Vă mirați că Academia Română este, încă, o colecție de dinozauri? Că Armata Română este protectoarea dosarelor preoților Bisericii Române? N-ar trebui. Și ultimele barometre ale opiniei publice ne aduc aminte că românii au maximă încredere în Biserică, Armată și Academie.

Adevărata religie a românilor este naționalismul. Rădăcinile problemei trebuie căutate nu în interbelic, ci în generația lui Urechia, Nenițescu și Nicolae Niculescu (aka Nifon Ploieșteanul).

„Deși numai prefect de Tulcea, Ioan Nenițescu a știut să se facă la un moment dat reprezentantul tuturor românilor dobrogeni și acțiunea sa hotărîtă împotriva străinilor reflectă toată nedreptatea ce se făcuse pînă atunci elementului românesc. Iar mijloacele violente ce a întrebuințat pentru a face să dispară contrastul dintre românii pînă atunci neglijați și naționalitățile străine favorizate, se explică ușor prin dorința de a cuceri pentru români cît mai curînd locul ce li se cuvenea între celelalte popoare dobrogene… Nu se poate tăgădui că tocmai intențiile lui cele mai bune, cum a fost de pildă colonizarea Deltei cu români, au fost mai puțin susținute de la centru.” Sublinierile sînt ale mele, cuvintele sînt ale lui Spiru Haret – armean, apropo.

Nenițescu este eternul poet al românismului. A scris „Pui de lei” – devenit imn comunist, dar și imn al „Revoluției”. Și „Țara mea” – făcută celebră de preotul românismului, Tudor Gheorghe.

Pe Nenițescu l-au susținut politic și liberalii, și conservatorii. Să nu căutați sfinți în politică.

Urechia – inventatorul românismului în toată slava lui protocronistă („daco-românismul”), antidemocratică, antisemită etc. Invidiosul de Eminescu (și acesta român cam adevărat).

Ortodoxia românească e o făcătură fin-de-siècle. După ce au adoptat, ultimii, grafia latină, preoții au trecut la inventarea unei liturghii proprii, specific românești. S-a căutat standardizarea repertoriului de muzică bisericească și purificarea lui etnică. Creștinismul vechi de două milenii al românilor e de pe la 1900.

Stați să vedeți ce români adevărați erau la Athos! Antimoderni, antisemiți, anticomuniști (adventiștii intrau, apropo, la „comuniști”). Antiortodocși – că detestau adoptarea calendarului gregorian.

Și azi se cîntă în bisericile ortodoxe varianta deiudaizată a psalmului lui Simeon (nunc dimittis) – cu „poporului, poporului Tău” sau „poporului binecredincios” în loc de „poporului Tău Israel”. Dovezile sînt pe YouTube – uneori, din slujbe de la catedrala patriarhală, în direct pe Trinitas.

Apropo, nu doar ortodocșii cîntă imnul ăsta antisemitizat. Nicolae Moldoveanu e foarte îndrăgit și printre neoprotestanți.

Fasciști au fost, fasciști sînt încă.

PS Ioan Vasiliu și-a luat numele Nenițescu de la un unchi călugăr (Ilarion Neniță). Și a fost printre altele ofițer în Armata Română și membru corespondent al Academiei Române.