Nu doar numele lui Dumnezeu nu e fixat în limba română a secolului al XVI-lea (mă refer strict la istoria literară, deci scrisă, a limbii – singura la care avem, nemijlocit, acces). În Noul Testament, cuvîntul „creștin” apare doar de trei ori: în Fapte 11:26, 26:28 și 1 Petru 4:16. În primele traduceri românești, avem echivalările „hristoseanu” / „hristoseani” (și probabil „hristian”), „botezați”, „a lu Hristos” și, o singură dată, rotacizant, „creștinri”. Variabilitatea asta e explicată, în parte, de faptul că traducerile românești ale Noului Testament s-au făcut cu siguranță (și) după „originale” slavone, în care sînt atestate atît derivatele din hrist-, cît și cele din krst- („botez”, dar și „cruce” – simbolurile cultice ale hristianismului).
Asta ne duce la o primă remarcă: a spune că „creștin” vine în română din latină este inexact. Nu doar că etimonul e grecesc, nu latinesc, dar e clar că a ajuns în română (și maghiară, de pildă – n-o spun doar eu) trecut prin slavonă. Avem încă vii în limbă „cristelnița” și „crîsnicul” (acesta din urmă cu două sensuri). Nu mai vorbesc de pletora de nume proprii precum Cîrstoiu. Apoi, merită băgat în seamă faptul, banal de altfel, că creștinismul balcanic e și el, înainte de toate, o spoială, un exercițiu exterior, o formă fără prea mult fond. I-ar prii mai puține cruci la retrovizoare, în clase și în parlament. Și mai puțini prunci înecați. Reificarea lui Hristos produce, dintotdeauna, victime.
Povestea creștinismului românesc timpuriu nu se încheie însă aici. S-ar putea spune că diaconul Coresi e cel care impune (din nou, în istoria scrisă a limbii) forma de „creștin”. E interesant însă că face asta în – printre altele – textul evangheliilor, acolo unde nu apare în original. În mai multe locuri, Coresi (mă rog, cercul lui redacțional) traduce „Israel” cu „creștini”. Îl întoarce, de exemplu, pe „cuconul” Isus din Egipt nu în pămîntul iudeilor, ci în „țara creștinilor”. E un splendid exercițiu de anticatastază (cum ar trebui poate să spunem în românește englezescului supersessionism). Ba chiar de antisemitism – că doar se consumaseră deja primele persecuții ale evreilor de către români.
Că românii sînt de mult un pic antisemiți (tocmai în virtutea creștinismului lor) o trădează și numele popular al unei flori. O specie de Gratiola, una dintre plantele care prezintă simultan ramuri sterile și ramuri florifere, a fost poreclită în limba română cu compusul „avrămească-crestenească”. Știți voi – altoiul neamurilor în iudaism naște monștri.
Apropo de grafia veche românească, multe ediții moderne ale textelor vechi, chiar și dintre cele „științifice”, mint cu nerușinare. Nu doar că nimeni n-a scris „Iisus” înaintea secolului XIX, dar și uzul majusculelor e complet diferit, în feluri extrem de sugestive. La 1648, de pildă, creștinii români n-au probleme să scrie „Măria ta”, adresîndu-se domnitorului. Dar scriu: „Aceasta poftim de la tatăl dumnezău și de la domnul nostru I-s H-s cum să vă înțelepțească duhul sfînt ca să înțeleageți voia sfinției sale și să faceți carele sînt scrise într-această carte spre slavă lui dumnezău, și spre ispăsenia voastră.”
În fine, semnificativ pentru istoria creștinismului românesc e însuși faptul că nu avem traduceri de texte biblice mai vechi de 1500 (precum ungurii, despre care știm sigur că-s de pripas pe plaiurile „noastre”). Asta mai ales în contextul în care armenii au alfabet și Biblie proprii încă din secolul V. Iar Hrabar afirmă, în jurul anului 900, că slavii nu s-ar fi încreștinat fără Chiril și Metodiu (sfinți protectori ai Europei, alături de, printre alții, Edith Stein). Evident, pe armeni i-am prigonit încă din același secol XVI. Și ne-am plîns mereu că o Românie catolică ar fi un dezastru mai mare decît una musulmană.
Dar sfîșitul nu-i aici, că nu-mi stă mintea doar la păcate românești vechi. Viciul momentului e delirul pretenției că părinții trebuie să facă educație sexuală cu copiii lor. În primul rînd, părinții nu pot să nu facă educație sexuală cu popriile odrasle. Educația sexuală precede orice discurs. Ea începe cu atitudinea față de fiziologia organismului, față de plăcere (în orice context), față de nuditate, față de oglindă, față de medic și față de pasta de dinți. Față de putere și excesele ei. Față de emoții și vis. Nimeni nu le poate lua părinților acest drept. Nimeni nu li-l poate da.
Cînd vine vorba de discursul despre sex, părinții sînt mai degrabă ultimii care ar trebui să vorbească cu copiii lor. Asta și pentru că, cel mai adesea, discursul despre sex al părinților e dezmințit de ceea ce copiii știu deja despre sex de la părinții lor. Dacă mai punem la socoteală și faptul că, mai ales azi, niciun părinte nu poate controla fluxul informațional pe care îl accesează progenitura, discursul despre sex e cel mai adesea defazat cu nevoile copilului. Iar dacă adăugăm sănătoasa nevoie a adolescentului de a vorbi cu oricine altcineva despre sex decît cu părinții, sîntem deja, în insistența creștinului de a-și „educa” copilul, în marginea abuzului.
Să mai întreb de ce dracu’ ne-am crede specialiști în subiect doar pentru că futem? Lumea e plină de părinți care trebuie duși la ora de educație sexuală. Iar ipocrizia creștină din domeniu trebuie numită pe șleau: nevoia disperată de a controla, de a limita libertatea individului, de a-l ține pe Dumnezeu cu forța în dormitor. Un dumnezeu mic, meschin, pervers.
oxigen2 
Comentarii recente